Entry for July 07, 2007


Crazy Syd Diamond

(I)



Înainte să fiu fascinată de Jim Morrison, ca poet şi cântăreţ „blestemat”, am fost fascinată de Syd Barrett, ba chiar aş spune că Syd mi s-a părut mai autentic decât Jim Morrison – aceasta probabil pentru că Barrett era în mod real maniaco-depresiv şi schizofrenic. M-a fascinat la Syd Barrett mai întâi felul în care interiorizase muzica, fiind unul dintre întemeietorii psihedelicului pur, prin intermediul unui vizionarism diafan-teatral. Apoi felul în care exterioriza muzica a fost la fel de captivant: Barrett era un histrion autist, un spectaculos pentru sine, nu pentru ceilalţi. Toate showurile erau pentru el însuşi în primul rând, şi nu din narcisism, ci din autism creator sută la sută. Mai rar un asemenea performance generator de artă psihotică prizată cu impact. Syd Barrett era dotat cu un soi de mysterium fascinans, fiindcă era un vrăjitor bolnav. Jim Morrison, regele-şopârlă, voise să fie şaman; Barrett era un tânăr vrăjitor care nu a ajuns niciodată bătrân vrăjitor, fiindcă s-a îmbolnăvit fatal de propriul lăuntru nedesluşit şi spasmodic. Se simţea boala în el, ca o lepră psihică de sine; şi, totuşi, Syd a fost apt să facă artă veritabilă vreme de câţiva ani. După ce s-a izolat de Pink Floyd (numele trupei fiind dat tot de el), nu a făcut aproape nimic altceva (cu excepţia grădinăritului şi a picturii) decât să zacă vreme de treizeci şi cinci de ani în apartamentul mamei sale, claustrându-se de foştii prieteni (care l-au invocat în fel şi chip, capodoperele Shine On You Crazy Diamond şi Wish You Were Here fiindu-i dedicate în mod oficial), de ziarişti, de oricine şi orice. Iar la 7 iulie 2006 a murit. Astăzi suntem în 7 iulie 2007, un an de când Syd Barrett a dispărut, aşa încât textul meu este un soi de ferpar de omagiu şi fascinaţie.

Anunțuri

4 răspunsuri to “Entry for July 07, 2007”

  1. muriel_the_illusionist Says:

    my tribute. a fost un diamant slefuit, poate, intr-un soi de nebunie. din pacate, s-a pierdut in singuratate…din pacate.

  2. Sakee Says:

    Pai, uite articolul despre Pink Floyd. Nu cred ca Pink Floyd post-Syd a mai fost altceva decat auto-referinta.Stiu ca pe faza asta or sa sara cativa oameni sa ma demonteze, am experienta articolului de data trecuta, caruia am sa-i schimb titlul. E bine totusi ca am ascultat astfel niste albume pe care nu le-as fi ascultat decat, dupa toate posibilitatile, la varste mult mai rabdatoare. Cat despre diferenta dintre Syd si Jim Morrison, eu cred ca nu incape o comparatie, fiind vorba de doua orientari opuse in rock. Morrison e rock-starul narcisist,iconic.Syd ar intra mai degraba in zona lui Hendrix.

  3. Malintzi Says:

    cum ar fi? :)bine ca ai ascultat cateva albume… jim morrison a ajuns rock-star, syd a clacat mult prea devreme…

  4. Mesmeea Says:

    Fireste ca intre Barrett si Morrison sunt o puzderie de diferentze. Dar eu nu ma refeream la asemanarea lor decit din punctul de vedere al vizibilitatii artei „blestemate”, al energiei lor nevrotice (psihotice, in cazul lui Syd Barrett) si al unui iconism de care au avut parte amindoi. Si eu mi-am imaginat utopic cum ar fi fost Pink Floyd, in albumele Wish You Were Here sau Dark Side of The Moon cu Syd Barrett, nu fara el. Dar, Suzi Q, ma despart complet de ideea dvs. ca Pink Floyd post-Barrett nu este alteva decit auto-referintza. Nicidecum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: