Entry for July 08, 2007

Crazy Syd Diamond

(II)

Machiat destul de puternic în jurul ochilor, ca un soi de fals precursor al sataniştilor, nevroza lui Syd Barrett era accentuat pusă în scenă. Privirea lui Barrett a căpătat destul de repede aerul ei obosit de bolnav fatal, de strangulat în lumea reală. Căzut în muţenii ritualice şi în gesturi de păpuşă electrică ruptă-ntr-un tremurat încetinit, lui Barrett nu i-a rămas altceva decât să accepte că nu se mai putea integra în lumea de carne, sânge şi pământ. Poate că limbajul meu păcătuieşte prin metaforism excesiv ori printr-un patetism al receptării faţă de acest creator tulbure, schizo. Pur şi simplu este felul meu de a omagia o artă pe care nu o pricep întru totul, dar pe care o simt şi intuiesc ca fiind alcătuită dintr-o psihoză pe viaţă şi pe moarte, autentică până în măduva oaselor şi, în mod paradoxal, valabilă estetic încă şi astăzi. Întrucât ipostaza mea primară, creator vorbind, este cea de poetă, mereu am proiectat în Syd Barrett un fel de Arthur Rimbaud psihedelic, dar un Rimbaud care nu a mai ajuns negustor şi traficant de arme (foarte normal fiind el, de fapt), ci a sucombat, catalizat şi de abuzul de LSD, într-o schizofrenie acută. The Piper at the Gates of Dawn, primul album scos de Pink Floyd, s-ar putea să alcătuiască iluminările fragmentare ale lui Syd Barrett şi anotimpul său încă nu de tot în infern. La nivel iconic, metamorfoza şocantă a lui Barrett ţine tot de schizofrenie: de la hipnoticul şi frumosul bărbat brun, cu ochi puternici şi cu părul aproape electrizat, trecând apoi la cel cu metehne schizo, tuns chilug, care îşi rade inclusiv sprâncenele, ajungând la bătrânul decăzut (ce avea să moară de cancer la pancreas) filmat clandestin de nişte fani idioţi şi voyeurişti, fără ruşine… M-am gândit, uneori, cum ar fi fost Pink Floyd nu doar cu David Gilmour, ci şi cu Syd Barrett ajuns dincolo de anii optzeci ai secolului trecut, adică până la Final Cut, ultimul album scos înainte de schisma formaţiei? Well, e o întrebare imposibilă, de fapt. Aşa încât: Shine On You Crazy Diamond!


Post-scriptum:

Am refulat multă vreme figura lui Syd Barrett. Am început să o accept întrucâtva doar după ce eu însămi am scris şi publicat, acum zece ani, volumul de poeme Oceanul Schizoidian. Iar acum, la zece ani de la O.S., cred că sunt în sfârşit aptă să şi scot la suprafaţă, din mine, figura lui Syd Barrett, atâta vreme internalizată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: