Pe zidurile care duc spre centrul orașului: ce-a mai rămas? Ecleziaștii și psalmiștii de împrumut din vremurile de acum care graffitează cu tâlc nu au nevoie de dantelării și ramificații, ci doar de câteva cuvinte și linii care să le taie. Totuși, a mai rămas destul.
Poemul meu Povestașul (un portret liric al prozatorului Alexandru Vlad), tradus în engleză de Gabi Reigh și publicat în World Literature Today. În compania a încă două poete românce. Poemul s-a ivit datorită ceremoniilor narative la care am avut norocul să fiu receptor vreme de câteva luni, prin 1993, când Alexandru Vlad mă poftea la cafea ca să-mi povestească despre cele mai exotice naratoare din secolul XX.
Just like that, we used to talk together in the café, not sitting down
Standing instead so that the stories could trickle from us
Like streams.
We propped our elbows on the bar
While the coffee in our cups willed us to pry open its secrets
And read the world in its dregs
And peer down at stories through its monocle,
Wherever we might find ourselves, hungry for more,
Out-talking even death and its machinery.
You were the storyteller curling smoke from your pipe
While in the café I could see the burning timbers
Of childhood winters with cakes at my grandparents’ home,
With wolves outside and the moon covering her eyes lest she should be blinded by ice.
You talked with a small candle planted in your teeth
A sun in your mouth
To warm the words so that the stories would grow and multiply,
Biblical, almost.
Women and men and children swarmed the stories like an orderly hive,
Even when the words about them filled with a fear and loss
We couldn’t swat away.
And then you would say – stories are ever shifting shapes,
Benign predators adored and cherished and then released into the wilderness,
And I would say – stories are the tremors of our bodies,
They are orange coloured and they have that we can’t possess,
The power of life and death.
While we talked like this, between interruptions and waiting,
I drained the coffee to its dregs, its cuneiform remnants
A dead end in a road where no-one travelled.
You see, you said at last, stories are objects
We avoid not to disturb and turn in our hands
And do not caress like we ought,
Maybe because they cannot transcribe that something received at birth,
But only pass, ash-grey, into corners, where they will be left alone,
Without anyone haranguing them for being stories and saying nothing needed to be said.
Cel mai mare curcubeu arcuit peste Cluj, pe care l-am văzut de foarte mulți ani. De fapt cred că niciodată, până acum, nu am văzut unul atât de mare și de alungit peste oraș. Sper să fie cu noroc pentru clujeviți & literatură (y compris sănătate). Într-un sens cifrat, obscur, tainic. Alchimic.
Un dialog, în revista „Cațavencii”, la care m-a provocat – în februarie – Cristian Teodorescu. Câteva răspunsuri legate de țară, poezie, răzvrătire.
A doua ediție a Scrisorii către un prieten și înapoi către țară apare în primăvară, în martie-aprilie, poate simbolic, ca un fel de mică încercare de resuscitare (a ceva – a țării, a stării morale, a simțului civic, a solidarității, a eticii etc.). Evident, nu m-am gîndit că va exista o a doua ediție, prima a ieșit într-un tiraj generos de 1.000 de exemplare în iunie 2018 (după ce manifestul circulase pe mail, trimis chiar de mine – către varii cititori și confrați, ori găzduit în versiuni parțiale pe blog-ul lui Liviu Antonesei și al lui Eugen Istodor). Scrisesem manifestul acesta despre țară cu disperare, dar și cu nădejde într-o schimbare, fără să mă gîndesc că ar fi posibilă cîndva o jandarmiadă cu funcție de mineriadă. Manifestul meu a fost prezent, de facto, la 10 august 2018, într-un grup de protestatari, a circulat din mînă în mînă printre cîteva zeci de manifestanți (cartea fusese dusă la București de un prieten clujean care trăiește și muncește actualmente la Oxford). Lucrul acesta a contat enorm pentru mine. A fost o onoare maximă. După represiunea din 10 august 2018, cîțiva prieteni mi-au spus că regretă că nu există în manifestul meu și rînduri despre jandarmiada din august. Și eu simțeam la fel. Scrisesem în manifest despre mineriada din 13-15 iunie 1990, despre tragedia din clubul Colectiv, despre Mișcarea #rezist. Așa s-a născut a doua ediție. Am scris despre august 2018. Am scris și cîteva replici la poemul eminescian “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Puterea nu își pierde puterea cînd o înfrunți, dar celui care o înfruntă nu îi mai este frică. Sau se obișnuiește cu frica și cu înfruntarea. Și, obișnuindu-se, știe un lucru, că poezia poate mișca lucrurile.
Un poet nu poate să vindece singur o țară bolnavă de corupție, politică veroasă, ipocrizie, nemernicie. Dar poate să exorcizeze prin poezie aceste vicii de țară. Poezia poate fi catapultă de asediu, atunci cînd o țară e în mizerie morală și riscă să se piardă pe sine din pricina politicienilor impostori ori ticăloși. Poate sună patetic ce spun, dar nu am altceva la îndemînă. Așa simt, așa cred.
Politicienii români actuali (în majoritatea cazurilor) sînt aculturali, agramați, impostori, ipochimeni. Dar nu aș spune că sînt altceva decît aceia care îi votează. Chestiunea este, prin urmare, alta: cum să îi alfabetizezi politic și cetățenesc pe cei care votează impostura, minciuna și corupția, în așa fel încît să nu mai facă acest lucru. Ce fel de manual moral să le predai ca să priceapă limpede și să nu mai voteze (din fanatism, neghiobie ori din indolență) nemernicia.
La final, Cristian Teodorescu m-a întrebat ce sper. Același lucru de mulți ani încoace îl sper: Ca tot omul, vreau ca România să se vindece de maladiile ei. Și să fie o țară măcar relativ normală.
(mai jos linkul).
Mesmeea Cuttita's Blog 