intermezzo (2)

Am un prieten care aproape a înnebunit: e pustiit până la capăt și nu mai știe altceva decât de pustiul din el. Doar cuvintele îl mai liniștesc din când în când: fiindcă e nevorbit, el are nevoie de spovedanii concentrice. Ascultându-l cum vorbește despre el și vorbindu-i, știu și simt că e nefericit dincolo de orice formă firească de nefericire. Întrucât nefericirea lui este și ea atipică. Iar cel mai tare îl chinuie nimicul: nu mai simte nimic, nu mai crede nimic și are senzația că nu mai știe nimic. Ceață și haos. Nu mai știe nici cine este, nici ce este. Tristețea lui aspră și moale în același timp e o tristețe și de bărbat, și de femeie. Știe concret (nu doar ideatic) că va muri cândva și nu se teme. Se teme doar de suferința psihică și sufletească de acum, de dinainte cu mult de a muri. Îi este frică să nu moară psihic dinainte de a muri fizic. Aceasta e singura spaimă care îl doare până la os. Lucrul ciudat în el este că are și nu are putere: simt un curaj nebun în el și în suferința lui, și, în același timp, există etalată în el, în toată splendoarea ei parșivă, o fragilitate mată, fățișă, uriașă. Nu am o rețetă pasabilă, nu știu cum să-l ajut altfel decât lăsându-l să vorbească despre sine. Ca să te dezintoxici de tine e necesar să intoxici pe altcineva? Psiheii (cum le spun eu profesioniștilor cu pricina) știu asta dintotdeauna.

intermezzo (1)

Și uite așa tot încep seriale pe care le întrerup cu alte seriale (în funcție de ce mi se întâmplă), de parcă viața pe blog (și pe neblog) ar fi un serial din seriale. M-am săturat de mesaje agresive și nerușinate. Atunci când pot, când nu sunt și eu sfârșită de treburi (academice, omenești etc.) și de ale mele lucruri lăuntrice, citesc ceea ce mi se trimite și răspund la mesaje și încerc să fiu cât de cât în dialog. Poate nu și răspund ce cred, mai ales dacă textele trimise sunt slabe. Prefer să tac, fiindcă nu are rost ca oamenii să se simtă răniți doar fiindcă ei cred că scriu bine, când de fapt scriu prost. De ce să le mai spui sărmanilor că sunt sărmani? Undeva, pe dinăuntrul lor, și ei știu asta. Apoi fiecare își are viața lui atâta cât este aceasta. De ce să i-o tulburi cu verdicte și cu vreun diagnostic estetic?  Blogul acesta este felul meu de a intra în legătură cu lumea: cine pricepe asta e bine, cine nu pricepe să fie sănătos. E destulă suferință și frustrare pe lumea asta, o știm cu toții și nu ne mai mirăm. Dar cum să nu te uimești când un individ supărat foc (frustrat, complexat, pentru că nu i-am citit producțiile) îmi scrie că rujul meu este indecent de roșu! Probabil ar fi trebuit să fie un ruj exclusiv rozaliu ori sidefiu…

Acum mă simt și eu ca Nerval atunci când scrie așa: Să începem prin a-i deșuruba capul – apoi, cu mici lovituri de ciocan, da, de ciocan, vom desprinde pereții acestui ciudat craniu filosofic – și bicorn! […] Să-i curățăm mai întâi sinciput-ul și occiput-ul; să-i circule mai limpede sângele prin centrii nervoși de ce întind mai sus de vertebre. Eul și noneul lui Fichte se războiesc amarnic în acest spirit plin de obiectivitate.

Drept care pun întrebarea de baraj: dar dacă eu nu vreau? Nu este dreptul meu să nu vreau, să nu mai pot și să nu mai am timp? Oamenii nu mai au rușine în zilele noastre.

anti-chimbal (7)

Spuneam la începutul serialului anti-chimbal că am să-mi secondez mica analiză de tip close reading pe spusele lui Julian Barnes despre dragoste, revăzând filmele lui Ingmar Bergman. Între timp am tot revăzut și am și uitat că am revăzut de cât de multe lucruri am făcut și mai am de făcut. Face to Face (filmul meu preferat din Bergman), The Shame, The Touch, The Silence, Persona, Fragii sălbatici, Poveste de iarnă, O vară cu Monica, Sonată de toamnă, Scene dintr-o căsătorie, Sarabanda și destule altele. Așa că mă întorc la Mr. Barnes care propovăduiește după cum urmează:

Haideți să începem cu începutul. Te face dragostea fericit? Nu. O face dragostea fericită pe persoana pe care o iubești? Nu. Îndreaptă dragostea toate lucrurile? Nici vorbă. Bineînțeles, a existat o vreme când exact asta credeam. Și cine oare nu a făcut la fel (unii o fac în continuare, în ungherele ascunse ale sufletului)? Nu putem deduce din însăși forța năzuințelor noastre că, odată atinsă, dragostea face durerile de zi cu zi mai suportabile și funcționează fără eforturi pe post de analgezic?

Întâi de toate admit că eu fac parte din categoria unii o fac în continuare, iar lucrul acesta mă face să mă amuz (deocamdată) cu tâlc de cartezienele afirmații ale lui J. B. – dacă lucrurile ar sta altfel, probabil aș fi cusurgie (oare nu sunt deja?). Dar nu asta contează acum. Mr. Barnes joacă intenționat o carte flegmatică și teatral-cinică, punând în balanță etapa când el însuși a crezut că dragostea înseamnă tot și schimbă lumea, și etapa ulterioară când a priceput că lucrurile nu stau așa și a rămas, golănește spus, cu buzele umflate. Chestiunea este că lucrurile s-au schimbat relativ dramatic doar pentru J. B. (cu Weltanschaaung cu tot), vag ulcerat de faptul că dragostea ar putea fi totul pentru destulă altă lume, deși pentru el nu mai este. Drept care domnul Barnes generalizează o concluzie personală și o ridică la rang de axiomă. Dar face lucrul acesta intenționat ca provocare și în stil actoricesc. Asta îmi și place enorm la el: știe să-și pună ce mască/marcă stilistică și afectivă dorește, se joacă inclusiv cu măști suprapuse, fiindcă singurul lucrul pe care nu îl suportă este pielea jupuită. Așa încât despre pielea jupuită a dragostei nu îl vom auzi niciodată vorbind. Vorbește, în schimb, cu acuratețe despre fericire și nefericire (sau despre sintagma te iubesc), fiindcă este interesat de exactitate și precizie. Cuțitașele lui de mâncat sunt curate și noi, strălucesc de atâta limpezeală (sau limpezime?). Dar, la urma urmei, Julian Barnes ne comunică niște cuvinte și idei care nu invalidează dragostea altfel decât lingvistic, aș spune. Fiindcă există ceva ce domnul Barnes nu mai poate nicicum tăia, analiza, decupa. Anume: starea de dragoste.

literatura blogurilor

În sfârșit au fost puse la vedere și expuse ca niște cadâne în haremul revuistic, prin urmare le pot anunța și eu, pentru cei interesați din lumea blogurilor, a blogărniciei și a blogulirului! Dintre mesmeioși se vor regăsi destui aici (și se vor recunoaște ori întrecunoaște).

Numerele din revista Steaua (3 și 4-5, 2010) în care a apărut cea mai amplă și consistentă anchetă băștinașă (made in Romania) despre literatura blogurilor pot fi consultate pe/la adresa

http://www.revisteaua.ro

Anchete de acest tip au mai apărut în revistele Echinox, Familia și Dilema (doar de acestea știu eu), dar nu atât de construite pe un sens filosofic-existențial al Bloguslandului și nu atât de ofertante teoretic! Așa încât poftitorii poftiți sunt să se înfrupte!

P. S.

Imaginea însoțitoare (arhicunoscută de suprarealiști) este emblematică pentru ideea de Blogulir (cuvântul din urmă e al meu, deci nu îl împrumutați fără să aveți la purtător un certificat de delir personalizat)!

struții himerici

Vara trecută am fost la Dunăre, la domeniul Neo-Macondo al lui Mircea Dinescu, cu o parte dintre povestașii clujeviți de la atelierul 1001 de zile și de nopți. Una dintre obsesiile mele acolo au fost cei cinci struți pe care gazda noastră îi creștea la vreo doi kilometri de casă, la capătul unui drum plin de duzi violeți din care și noi mâncam când și când. Știam de unul dintre struți că era teribil de gelos, căci lovise ca un boxer profesionist un cocoș insolent care îi curtase struțoaica; a doua zi, respectivul cocoș, ucis din relativă pasiune, fusese servit la prânz. Cum povestașii erau pofticioși să-i fotografieze pe cei cinci struți, neștiind eu care era struțul ucigaș de cocoș, eram angoasată ca nu cumva vreuna din păsări să se repeadă la povestașul sau povestașa fotograf și să aplice un knock-out de ținut minte pentru totdeauna. Așa încât supravegheam ca un soldățel de plumb capetele și ciocurile celor cinci struți, pe care îi cercetam parcă sub lupă, dornică să prind fiecare mișcare și fiecare râvnă a lor: de a mânca, de a lovi, de a ucide. Dar la fel de aprins supravegheam și capetele povestașilor clujeviți, astfel încât mintea lor să nu se clatine. Tot privindu-i, însă, mai ales pe struți, destul de speriați și ei de sosirea noastră pe capul lor, am priceput de la un punct că păsările acelea nu ajunseseră acolo din Australia, nici din Africa. Dar oare de unde plonjaseră? Erau niște specimene foarte gri și scămoșate, cu picioarele mai subțiri decât de obicei și cu ochii zgâiți nefiresc, de parcă ar fi fost hipnotizate. Eu însămi purtam niște ochelari negri de soare, ca să nu fiu hipnotizată la rândul meu.

(Mai departe să scrie cine poftește și să continue povestea de la pisicile lui Alistair la struții lui Mircea Dinescu.)

Atelierul cu îngeri păzitori (3)

Scrie Profy (35 de ani): Înger livresc … o temă demonică. Cică special pentru profi, că aștia au ochelari groși, plus că citesc cărți groase. Uneori, degeaba. Mi-ar fi plăcut să scriu despre îngerul meu păzitor, da’ nu se poate, că e subiect adjudecat de copii și profii nu mai sunt copii. Deși eu am învățat de la un prinț ceva mai mic că oamenii mari nu pricep singuri nimic. Iar dacă mai sunt și profi… Mă rog. Să încep. Dacă tot am pomenit de el, ar fi un înger de statura micului prinț. Nu-mi plac „mărimile, nici la pantofi, nici la alte cele. (By the way, eu sunt ceea ce se numește Tilincuță)! Să revenim. Așadar, mic la stat, mare la sfat, creativ cum n-ai aflat! Să facă șerpi din pălării și invers, altfel mă plictisesc și-l scot în șomaj. Tehnic. Apoi: să nu fie bucălat și roșu în obraji. Să semene cu Moromete. Etete, nu o să dea bine la intelectualitate, da’ zău, îmi place de el. Endependent și el, hâtru, dar să nu facă politică. Să aibă ceva din aerul lui Lucifer, adică să mai zboare și în jos; sus, uneori e prea aglomerat și e prea mare plictiseala. Să semene cu peștii-banană. Salinger. Îmi place cum sună numele lor. Înger-banană. Nu-i rău deloc. Să aibă ceva din Știm și Ștam. Ăștia sunt doi oameni de muștar care păzesc un băietan, unul dintre băiuțeii fraților Florian. Pam-Pam! Să cânte ca Novecento. Și să nu vrea să plece de la mine cum nu se dădea el dus de pe vapor. Să cânte de câte ori mă enervez, să mă calmez/ să mă distrez/ și alte cele-n „ez”. Să nu fie un Profy (deși, aista, chinuit din Lucrări în verde de Simona Popescu, îmi e chiar simpatic). Adică să nu mă bată la cap cu sfaturi practice de adormit tâmpiții. Eu însămi, pentru păcatele mele, sunt un Profy, așa că unul în familie ajunge. Să fie ca unul din îngerii lui Nichita (crezut de mulți dintre „naivii” cititori de liceu  o doamnă „bine”) Stănescu. Adică să bei cu el o cafea, să mai tragi lângă el o înjurătură, să împărțim un fum (de țigară, de poezie, că dă mai bine la intelectuali). Să fie greu de mulțumit, ca și stăpâna lui, poate vom produce mai târziu un alt jurnal, Jurnalul unei femei greu de mulțumit și al îngerului ei și mai greu de mulțumit (Jeni Acterian, mulțam!). Să fie mereu inspirat. Când îmi fug mie ideile, ca acum, să le adune frumos, pe un făraș, și să mi le verse-n cap. Că de-asta e înger păzitor, să mă păzească de prostie. A altora și, mai ales, a mea. Să aibă cel puțin o aripă, mă rog, un fulg de pană neagră. De la întâlnirea haioasă cu diavolul ăla din Cartea-iad, care-i trimitea pe amărâții din carte-n cărți. Mie mi-a fost simpatic. Și cum îngerul tău păzitor trebuie să îți fie simpatic, e musai să fie așa cum vreau eu! Că Goe nu e al meu, nici al nostru, ci al urmașilor urmașilor noștri! Apropo, l-aș prefera în haine de mariner în loc de indecenta aia haină, pardon, pânză albă, cu zulufii de rigoare și bujorii din obrăjori. Dna auctor ne somează, somalezian, să încheiem. Amin! P. S. Dle înger, te aștept să mă ajuți să câștig măcar dorințele alea lichide despre care am auzit, dar de citit n-am citit, altfel, domnule dragă, nu ești bun de nimic! Am zis! Profy.

Atelierul cu îngeri păzitori (2)

Ce scrie Mădălina Varga (15 ani): Îngerul meu păzitor, Atarax. Nume ciudat sau, cel puțin, nume pe care nu îl aștepți de la un înger. Se numea așa fiindcă suferea de ataraxie. Și ce este ataraxia? Nu știam nici eu până să vorbesc cu el. Ataraxia se manifestă prin lipsa grijilor și a preocupărilor. Îngerii nu apar când ai nevoie de ei, nu se pun în contact cu tine decât în momentul în care tu, ca om, te rupi de cotidian. La îngeri nu ajunge oricine. Omul de rând, individul brut, nu are parte de un înger. Atarax mi-a fost dat mie cu un scop: fiecare om alb își primește omul de pe pământ în funcție de caracterul acestuia. Eu l-am primit pe el pentru că el este tot ce nu sunt eu. El mă ajută să văd că există și altă lume decât lumea în care trăiesc eu. […] Acum îngerul seamănă puțin cu mine sau cel puțin arată ca varianta mea masculină. Poartă teniși, blugi sau, câteodată, când îl rog eu, pantaloni crem, tricouri, cămăși în general și pălărie. Pălăria a pornit de la mine, ador pălăriile la băieți. Apoi purtăm amândoi un inel cu MMVIII IX XXX (2008.09.30). Dacă stați prost cu cifrele romane, aceasta este data în care l-am văzut întâia oară, trei zile după aniversarea mea. În afară de inel, poartă destul de des brățări sau lanțuri pe care le facem împreună. Susține că este un obicei care mă poate calma. Nu mă enervez foarte des, dar atunci când o fac nu reacționez tocmai frumos. Atarax este blond, puțin creț, poartă părul mai lung. Ochii… parcă toată lumea, energia, lumina stau adunate acolo. Mai înalt decât mine nu este, fiindcă ar fi o surpriză, eu fiind înaltă de 1,56. […]

Ce scrie Ileana Zirra (15 ani): […] Îngerul meu păzitor se specializează în artă teatrală și-mi dă câte un ghiont când exagerez. Fiind așa un mare artist, uneori îl ia pe el valul și joacă teatru cu viața mea, în loc să aibă grijă de mine. Nu mă plâng totuși, pentru că devine extrem de comic. El nu are două aripi, nici una singură, ci doar două pene la pălărie, în comparație cu vulpea, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Și de ce? Actorii se trezesc suspendați, aruncați, trași și scăpați în fiecare zi la repetiții, așadar două pene îmi sunt mie de ajuns cât să nu-mi sparg nasul acum sau mai târziu, deoarece visul meu este să devin … muritoare de foame, adică actriță. Eu sper că îngerul meu a știut să șoptească la botez că vrea numele de Carangeluș, de la Caragiale pe care îl admir la fel de mult ca pe Cehov. Carangeluș are un extra ș la coadă, pentru că este mic și tandru. Pentru că este actor, deși s-a trezit șef asupra mea din ultimul deceniu al secolului XX și acum este deja în secolul XXI, el toată ziua bună ziua se costumează în funcție de felul în care mă simt eu. Dacă suntem într-o situație delicată, el își pune pantaloni bufanți și vestă și spune că, odată, demult, a dat mâna cu Queen Victoria. Dacă mă enervez și nu reușește să mă oprească să îi aplic cuiva un scaun în cap, se îmbracă precum un toreador și deodată, aici este greșeala lui, văd roșu în fața ochilor. […] Probabil că în momentul în care aș fi pregătită să-l văd am semăna unul cu altul. Așa că atunci când eu voi fi pregătită și el va fi. Până atunci am să cresc suficient cât să-mi pot permite să-l invit nemțește la o bere, românește la o țuică, englezește la un ceai… […].

– selecție făcută de Marius Conkan, cetitoriu de ajutoriu la atelierul cu îngeri păzitori –

Atelierul cu îngeri păzitori (1)

Prin urmare, acum două zile am ținut atelierul de scriere creatoare despre îngerii păzitori, cu elevi și profesori. Au scris vreo 30 de făpturi, majoritatea cu umor sau în tușă romantică explicativă. Am selectat patru texte ale elevilor și un al cincilea text profesoral, deși ar mai fi fost și altele de păstrat. Dar nu a fost timp mult, nici de discuții, nici de lectură, nici pentru alte opțiuni, întrucât deja în fața librăriei Humanitas așteptau alți mușterii pentru o lansare de carte.

Nu-mi rămâne decât să postez aici integral ori fragmentar cele cinci texte selectate. Vârstele adolescenților sunt aproximative…

Ce scrie Sonia Bălan (12 ani): Am doi îngeri, Albus și Negrin. Albus e îmbrăcat în blugi albi de la Teranova din Iulius Moll, o bluză galbenă cu păsări și avioane cu o singură aripă. Albus mai are și o vestă albastră fosforescentă, cu buzunare mici și cu cărți, penițe, călimări și pene zburătoare. Fratele său, Negrin, e mai firesc îmbrăcat. Are o pereche de teniși negri cu șireturi albe, un trening negru cu tritoane bleumarin și flăcări roz fosforescente, un tricou gri  pătat cu cerneală și o jachetă neagră. Negrin mai are și un i-pod negru, o culoare firească, cu căști roșii cu verde. Ei sunt frați și nu se înțeleg nicicum. De aceea, Albus apare când port alb iar Negrin când sunt furioasă și îi strâng i-podul până îmi ard pumnii. Vă spun un secret. Albus are o singură aripă, mică de tot, ascunsă pe tricou și camuflată bine. Alt secret e că Negrin e un devorator de cărți. Devorează toate bibliotecile, librăriile și cărțile adulților. Și asta numai fiindcă are o carte electronică. Vă mai spun ceva: am două stilouri magice. Cu stilourile acestea îi chem în ajutor pe cei doi îngeri. Acum știți că am doi îngeri: unul păzitor și unul exterminator.

Ce scrie Matei Nicolae (13 ani): Unii oameni spun că îngerii păzitori seamănă cu persoanele păzite. Ei, bine, în privința mea se înșeală. Eu știu exact cum arată îngerul meu păzitor. În primul rând, este un om oarecare, care însă nu trăiește lângă mine practic, doar spiritual. Este un bărbat destul de înalt, cam de vreo 1,85 m, și este un tip bine, merge la sală…!!! Cred că are o garderobă întreagă, deoarece zilnic îmi apare altfel. Azi, de exemplu, și-a luat faimoșii săi blugi de la Zara, o cămașă în carouri cu gri și argintiu și o pelerină de ploaie. Ca de obicei ne întâlnim în vis. Eu vin cu bicicleta, dar el e tare… vine cu BMV-ul! În privința aspectului, are ochi căprui, păr negru (semi-plete). Este muzician ca și mine, la chitară, pian. Ceea ce este ciudat e că a fost înger păzitor dinainte să mă nasc. Mai exact a fost îngerul lui Jimmy Page, faimosul chitarist. Când l-am cunoscut, mi s-a părut puțin dubios, a venit cu ochelari de soare, cu țigara în colțul gurii, dar se pare că își îndeplinește datoria sută la sută. Mă smulge cu mâinile lui din fața pericolului. Cel mai mult îmi place ceasul lui Rolex, cu ramă argintie. Tot el îmi poartă și noroc, fiindcă este 2 în 1, înger și talisman. În această privință, și-a trimis un ajutor, o păpușă voodoo, pe care am numit-o Prietenaș și fără de care nu știu ce m-aș face. În privința elementelor specifice îngerilor, în loc de aripi a strâns bani și și-a luat un elicopter. Iar în loc de aură are o cască de protecție. O, da, era să uit un aspect foarte important… numele lui este ANDASNE, abreviere de la

Amplificatorul

Neouman

De

Atenție

Sănătate

Noroc

(și)

Energie.

Chiar că aș fi vrut să îl cunoașteți și voi. Mi-am adus aminte: toate sentimentele mele erau de fapt provocate de el. Când plângeam, domnu’ Andasne își usca rufele. Când eram nervos, el făcea pană de curent. Când îmi era cald, el își dădea drumul la centrală. Vorbesc la trecut, pentru că el nu mai este momentan îngerul meu. Este acum îngerul unui băiat bolnav, care are nevoie de el. Dar mi-a promis că se va întoarce.

obiectele dorinței

Dacă tot mă voi reapuca de serialul anti-chimbalic și dacă tot a murit Jose Saramago (din care am citit destule cărți grozave, cu mirodenii epice, fiind el un autor de avut într-o bibliotecă de cititor pătimaș!) postez acum poemul taifunesc care mi-a apărut în antologia iubirea e pe 14 februarie (antologator Andrei Ruse), de la Editura Vinea. Nu are rost să îl mai țin ghemuit în vreo nișă inedită. Și apoi îl mai postez dintr-un motiv: fiindcă el este chiar împotriva morții.

tu eşti trădarea mea în creierul cu pene

tu eşti perversul obiectelor dorinţei

tu nu vei face penitenţă nu mă vei atinge

tu eşti iertarea mea în carnea psihică

vreau să îţi scoţi inima să o umfli apoi să o spargi

vreau să crăpi pentru mine

să ştii că eu sunt femeia vieţii tale

vreau să trăieşti pentru mine

să consumi biftec tartar să bei vin roşu

să posezi alte femei ale tale să fie toate

fragede bătrâne cu dinţi de lapte măsele de minte ori cu dinţii căzuţi

păroase sângeroase osoase

ale tale să fie obiectele nopţile cuvintele

ale tale să fie luna moartea nebunia

tu eşti trădarea mea cu pene lucioase şi negre

eu sunt trădarea ta cu limfă de mătase

te-aş consuma chiar şi într-un macdonald’s cu hamburger coca-cola şi cartofi prăjiţi

alungat este bărbatul şi-apoi aşteptat cu ghearele strânse.

atelier cu Mesmunda Angel Corporation

Vineri după-amiază la Librăria Humanitas fac un atelier de scriere creatoare în proză cu elevi între 12 și 18 ani (plus profesorii lor de limba și literatura română). O să stăm pe jos (poate pe rogojini sau caiete sau batiste), fiindcă scaune nu sunt destule, dar și fiindcă mi se pare mai firesc să stăm pe jos, ca la un foc de tabără, și să scriem. Întrucât voi citi la început și ceva din Angelus, vreau ca atelierul să fie pe tema îngerilor păzitori. Mă gândesc să le propun să scrie fiecare despre îngerul lui păzitor, dar să fie vorba despre un specimen fără aripi sau, eventual, cu o singură aripă (iar aceea să fie neapărat nedesăvârșită). Mi-a venit ideea să îi pun pe elevi și să deseneze (dacă au poftă) respectivul înger păzitor pe care și-l imaginează. Textele să înfățișeze portretul îngerului păzitor, dar și dialogul fiecărui visător cu replica sa angelică.

Drept care mesmeișoși din toate timpurile și locurile care citiți aici răvașul meu vă întreb cu sfioșenie și voioșie – ce idei îmi mai puteți da, astfel încât atelierul de vineri să îi captiveze pe copiii și adolescenții care vor veni la librăria Humanitas? Plătesc copyright în monedă internautică…