Archive for Aprilie 2011

killer

Aprilie 30, 2011

Am tot vorbit despre killer instinct în poezie (doar în poezie) și despre cum cruzimea față de sine (ca autenticitate) trebuie să fie egală, în logica unei arte complete, cu o cruzime identică față de receptori. Vremurile de acum probează pentru destule făpturi tot mai dese stări de neliniște și solitudine, ca niște gropi de descuamare psihică. Nu știu exact ce este de făcut, dar măcar știu că există muzici acute care redau exact stările respective, cu ramificațiile lor de destrămare, dar și de recompunere (reconstrucție).

Deci iată de ascultat aici și acum Van Der Graaf Generator cu una din melodiile trupei pentru care am făcut pasiune la 19 ani – Killer:

Anunțuri

Palmyra

Aprilie 29, 2011

După ce mi-am înșirat ruinele la care poftesc, am primit tot soiul de binevenite sugestii în sensul altor ruine fabuloase, printre care: Volubilis (în Maroc), Palmyra (în Siria), Balbeck (în Liban). Ruinele care mi-au căzut cu tronc, ideatic și imagistic vorbind, sunt cele ale Palmyrei (numită, odinioară, Mireasa Deșertului). Ba chiar am început să-mi închipui aici tot felul de (petrecute) istorioare din 1001 de nopți, dat fiind că rămășițele vechiului oraș se găsesc la 200 de km de Damasc, adică la două zile călare pe o cămilă. Numele arăbesc al Palmyrei este Tadmor, la fel de frumos și inițiatic, as spune, precum acela grecesc.

Dacă tocmai regele Solomon a ridicat orașul, odinioară, sau nu (așa cum se zvonește), asta nu mai pot garanta, însă, decât himeric!

mixtura – Atilla Tarr

Aprilie 28, 2011

Pentru o zi percutantă și foarte specială (dacă există timp pentru așa ceva) recomand lectura romanului Plimbarea de Attila Bartis și vizionarea filmului Werckmeister Harmonies de Bela Tarr. Doi creatori unguri pe care îi gust feroce (de Tarr am aflat de curând de la Andreea H-I). Plimbarea e un roman hertamullerian, altfel decât Tihna prin care Bartis a devenit cunoscut. O peripatetică minuțioasă, stranie și acută. Werckmeister Harmonies este povestea unui semi-Mîșkin maghiar și a unei balene moarte (expusă într-un camion) – cea din urmă m-a obsedat destulă vreme, de aici cele două imagini postate cu ochii sticloși ai balenei tarriene.

ruine la care poftesc

Aprilie 27, 2011

Sunt trei astfel de orașe vechi: Petra (în Iordania), Leptis Magna (în Libia) și Efes (în Turcia). Am făcut o mică obsesie pentru ele de vreo câțiva ani. Petra e ruina de taină (ezoterică), Leptis Magna e ruina contaminată acvatic (marea e la o aruncătură de băț), Efes e ruina cu grandoare. La Efes se poate ajunge cel mai ușor. La Petra e destul de costisitor. Iar la Leptis Magna e cel mai greu de ajuns. Drept care, firește, aici poftesc cu abitir, pentru cândva. Petra e o împărăteasă, Efes e o profetesă, Leptis Magna e o călugăriță.

(În imagini – Petra, Efes, Leptis Magna)

P. S.

Augustin Ioan tocmai mi-a semnalat acum o ora ruinele de la Volubilis (în Maroc), un al patrulea loc de adăstat pe îndelete de către scotocitori ca mine (și ca alții). Gracias (fiindcă habar nu aveam de locul cu pricina)! Iată mai jos o imagine amurgită.

casa din copac

Aprilie 25, 2011

Când eram mică mi-am dorit și eu să am o casă în copac. Firește, este vorba despre un arhetip care există în mintea tuturor copiilor, iar Italo Calvino a prelucrat minunat această idee în romanul Baronul din copaci (mult aș fi vrut ca acest roman din trilogia himerică și ciudată care cuprinde Vicontele tăiat în două, Baronul din copaci și Cavalerul inexistent să fi intrat în Biblioteca mea stranie!, dar nu a fost potriveală cronologică). Mi-am dorit această casă nu pentru refugiu neapărat ori izolare de ceilalți, ci pentru a avea un spațiu magic-personal în care să pot să mă exprim cât de aventuros și aberant aș fi dorit, fără să fiu judecată de ceilalți. Ba chiar făcându-le celorlalți, din când în când, în dar vreuna din construcțiile mele magico-aberante.

La maturitate, desigur, casa din copac a devenit altceva: acum e necesară strict pentru a te izola de oameni și a te feri de lucrurile potrivnice ori de nenorocul care cine știe când te poate atinge.

(Ușor de ghicit, casele mele favorite din copaci, în imaginile afișate, sunt ultimele două.)

nyujo

Aprilie 23, 2011

Nyujo sunt călugării yoghini care mor în meditație și ale căror trupuri se (auto)mumifică și devin transparente (mai ales cutia craniană). Trupurile acestea mumifiate aduc noroc și sunt păstrate în pământ, în poziția lotus, ca niște semințe. M-am gândit, nu știu de ce, într-o zi, cum ar fi ca fiecare familie să aibă câte un nyujo, îngropat în curte, care nyujo să fie moștenit din generație în generație. Cred că și eu aș dori să fiu cândva un nyojo.

(cum nu am găsit imagine cu un nyojo, am afișat un craniu amerindian de cuarț)

Thorazine

Aprilie 20, 2011

Thorazine

(ceea ce nu am spus)

 

Tu stai în stomacul meu de măduvă și mă înveți cum să-mi mor moartea. Atingerea ta mă face liberă de orice margini. Nu e nevoie de nicio spânzurătoare între noi, fiindcă tu nu ești ruda mea de sânge. Aș vrea să fii o preafericită: a fi mort nu e totuna cu a fi cadavru.

În intensitatea sărutului există întotdeauna o rană. Peretele pielii tale s-a spart. Ceea ce am învățat de la tine: să nu-mi smulg trupul. În acest poem este vorba despre cei ce trăiesc și despre cei ce sunt morți. Muribunzii nu locuiesc între apele de aici.

Thorazine, îți întrezăresc fostul cadavru și-l cânt, pentru că m-ai învățat cum să-mi păstrez morții în stomacul de măduvă. Răsucește-ți epiderma spre mine, întoarce chipul tău mort. Din cearcăne se poate face mătase.

Moartea a fost sărăcăcioasă, dar eu o fac bogată acum. Te răvășesc cu libertatea celei vii, ca să nu mai ucizi nicio bucățică din tine. O muritoare face asta pentru altă muritoare. Sunt un tâmplar cald și am mâinile uleioase: știu că vinovăția e aceeași cu rugăciunea. Dantelă și fiară laolaltă.

Între pieile noastre psihice, cel care nu s-a născut încă nu știe nimic despre cel care este mort deja. Iertarea nu este decât pe jumătate iubire: jumătate din tine este animal. Singura mea spaimă este clivajul. Urma ta în mine cântă ca o văduvă dezmeticită.

Cerul a fost jupuit, negustorii au pleoapele cusute. Thorazine, ești potrivită pentru gloria abjectă sau, dimpotrivă, tocmai ai primit puterea ispășirii. Oare și eu voi muri dincolo de sărutul lui Dumnezeu? Tu ești străina, iar eu sunt gândirea ta nebună.

mortocrația

Aprilie 19, 2011

Un roman care ar fi meritat, pentru subiect măcar, să intre în Biblioteca mea stranie (dar am preferat Cucul și pupăza) este Cum trăiesc morții de Will Self. Imaginați-vă o bătrână care vorbește ca o puștoaică je-m-en-fichistă și care are ca psihopomp un aborigen australian și căreia i se oferă indicația că moartea s-a cam dereglat de o vreme încoace, adică morții nu sunt eterici, ci au carne și corporalitate. Lumea Cealaltă se numește UNGUD, se mănâncă și se elimină aici, se fumează, banii funcționează și ei, există chiar și sex spectral! Romanul parodiază și recalibrează în același timp ironic Cartea tibetană a morților și surata ei, Cartea egipteană a morților. Este un roman cu accent administrativ sarcastic, portretizând toate straturile mortocrației de care, în principiu, cei vii habar nu au (habar nu avem)! Dar mă doare gura acum să spun mai multe!

P. S. (hors concours)

Lansarea la apă a Straniotecii/Straniotekăi s-a încheiat cu bine, vaporul nu s-a scufundat, chiar dacă unul dintre auctori, crezându-se Godot, a dat bir cu fugiții, adică nu a aparut deloc (Tudordot)!

colecția Stranioteka lansată la apă

Aprilie 18, 2011

Marți, 19 aprilie, de la ora 17.00, la Book Corner, va avea loc lansarea colecției Stranioteka, pe care o gândesc și adulmec de câțiva ani (chiar dacă doar anul acesta a fost posibil să o aduc la suprafață).

Eu voi lansa primele două romane din colecție:

Splendor de Irina și Florin Balotescu

Orașul nebunilor de Dorin Mureșan

Marius Conkan va lansa cărțile a doi colegi ai săi (mai mici) de la Secția Literatură Universală și Comparată, anume:

Păsăroiul de Călina Bora

Memoriile unui căscat de Tudor Ispas

(sunt voioasă că i-am descoperit pe cei doi tineri prozatori și i-am stimulat să scrie cărțile cu pricina)

la final, Sanda Cordoș va lansa ediția a doua, parfumată, a romanului meu autoficțional Tricephalos (nu mai postez coperta, am afișat-o cu oarecare vreme în urmă aici pe blog). De ce? Fiindcă mi-aș fi dorit ca Tricephalos să fi făcut parte dintr-o Straniotekă.

Poftitorii de cărți ciudate, stranii, bizare, sunt vizați și îmbiați să vină la Book Corner!

Reamintesc și sigla colecției Stranioteka:

cocteil sufocant

Aprilie 17, 2011

Așa s-a potrivit (sau mai degrabă s-a nepotrivit) ca să văd laolaltă două filme care au rimat precum nuca în perete. Deși amândouă sunt filme bune, ceva obositor și bătrânicios se tânguie în ele ca o bocitoare ramolită. Biutiful (2010, în regia lui Alejandro Gonzalez Inarritu; prefer filmele anterioare ale acestuia – nu atât Amores perros, cât 21 de grame și Babel) și prețiosul, decadentul Institut Benjamenta (1995, în regia fraților gemeni Quay). Cel dintâi (marcat de performanța actoricească a lui Javier Bardem – a cărui carieră este în ascensiune pe bună dreptate, căci, deși este un aprig actor de nișă, are, în același timp, o suprafață de star), prea angrenat în lumea marginalilor, fără o marjă de eroare altfel decât existențialist-minimalistă. Cel de-al doilea film – excesiv calofil, rafinat, kafkian, greoi și nu în ultimul rând cvasi-ininteligibil. Filmele cele două sunt percutante undeva la nivelul cerebrului în destrămare și, totuși, e nevoie de paciență și efort ca să le urmărești; e necesară o dispoziție automacerantă și un ochi răbduriu, calm – pe care eu nu l-am avut. A fost un eșec, din parte-mi, în ambele cazuri. M-au sufocat atât de tare încât a trebuit să beau un litru de apă după vizionare. Probabil ca să spăl neuronii arși.