Archive for Martie 2009

Entry for April 01, 2009

Martie 31, 2009

Aflasem, după ani îndelungaţi de căutare, două cuiburi unde mă puteam îngropa ca într-un pântec, în oraşul unde locuiam. Unul era săpat în dealul unei biserici, celălalt se afla în subterana unui palat baroc. Primul îl descoperisem cu ochiul liber, din tramvaiul care mă purta în oraş: era o gaură de cerşetor, un refugiu improvizat de cineva care îşi aflase acolo găoacea. Putea fi săpat chiar de copii: la urma urmei nu doar casele în copaci le sunt loc de joacă, ci şi o astfel de gaură în pământ. Am pândit o zi ploioasă, în care nimeni nu ar fi putut să mă surprindă acolo, şi m-am instalat în primul cuib. Nu încăpeam decât cu genunchii la gură, ghemuită şi aplecată, dar mi-era bine. Din pricina ierbii înalte, nu puteam fi zărită de afară. Mă temeam doar să nu fiu vizitată de către stăpânul de drept al găoacei. Dar el nu a venit, ci m-a lăsat să mă primenesc în gaura aceea. Am stat doar câteva ceasuri acolo, timp în care m-am relaxat până la uitarea binefăcătoare. Încovrigarea mă făcea să tremur, întrucât corpul meu era ţintuit ca într-un insectar, dar până la urmă oboseala poziţiei m-a făcut ea însăşi să pierd şirul întâmplărilor. Eram ca Winnie a lui Samuel Beckett, o femeie-vierme. Când am ieşit din gaură, mă înnoisem. Înainte de orice, ştiam însă, că găoacea aceea era a mea, că fostul ei stăpân murise, iar copiilor le era frică să se joace înăuntrul ei.

Al doilea cuib se afla în pivniţele unui palat baroc. Era o subterană cu un fals labirint, întrucât păcălea că se încâlceşte, când, de fapt, ducea într-un singur loc, acolo unde eu simţeam că pot crea senzaţia de Uterus, chiar dacă era doar un artefact al pântecului. Coborând în pivniţele palatului, simţeam că descind în propria mea minte, mai exact în inconştientul meu. Nu mă înşelam deloc, după cum avea să iasă la iveală. Era o subterană din al cărei întuneric porneau trei tunele care duceau până în altarul bisericii gotice Sfântul Mihail, din centrul oraşului. Dar tunelele erau zidite astfel ca nimeni să nu poată circula pe acolo. Pivniţele erau alcătuite din trei antecamere şi două săli. Cea dintâi era numită a grifonului, fiindcă acolo se afla sania cu grifon a conţilor cărora le aparţinuse palatul. M-am aşezat şi eu în sania aceea uitată de timp, dar nu am aflat senzaţia de cuib. Dimpotrivă, m-am simţit veştejită. Cea de-a doua sală era şi mai mare, avea arcade pe margine şi o chilie stranie, ca un ţugui. Acolo, în buza acelei chilii, de unde puteam cuprinde încăperea uriaşă şi tunelul principal care ducea la altarul bisericii Sfântul Mihail, stăteam atunci când mi se îngăduia să cobor în străfundurile palatului baroc. Aş fi putut sta zile întregi, căci eram acasă într-un sens neştiut. Mă aflam cu spaimele şi moartea mea acolo şi, tocmai fiindcă mă lipisem de ele sau ele se lipiseră de mine, nu îmi mai era frică. Mă aflam într-un ou uriaş, pe fundul acestui palat, unde eram gestată sau mă gestam eu însămi. Abur cald se ţesea în jurul meu, ca într-un iglu. Spre deosebire de cuibul din dealul ierbos al bisericii, aici eram într-un uter răcoros şi neînghesuit. Ar fi încăput şi alţi căutători asemeni mie, dar nu ţineam să le destăinui funcţia acestui loc psihic, cu atât mai mult cu cât nu aveam mult timp la îndemână. Accesul în subterana palatului era interzis sau îngăduit doar celor care aveau o cauză convingătoare. Dacă jivinele păzitoare mă lăsau să cobor, o făceau doar vreme de un ceas, după care trebuia să urc la suprafaţă, chiar dacă nu mă îndestulasem. Urcam neîmpăcată că nu rămăsesem scoborâtă acolo după poftă şi lacomă să vin iar, găsind un pretext care ar fi putut să-i convingă pe paznici. Căci, în subterana aceea umplută cu mine însămi, mă simţeam împlinită pe fundul mării şi al pământului la un loc. Singură, deplină, fără zădărnicie.

Entry for March 29, 2009

Martie 29, 2009

Eram, sunt, am fost spasmodică, deoarece spaimele mă locuiau ca pe o grădină japoneză, unde fiecare frică avea un colţişor încadrat într-o geometrie exactă, dar diferită. Aveam necazuri şi cu latura mea vizibilă, şi cu cea invizibilă: în cea dintâi eram autoritară, în cea de-a doua eram înspăimântată. Când am ajuns să am un control firesc asupra părţii invizibile şi să înţeleg de ce mă comportasem în ascuns ca o nevrotică, am început să mă bâlbâi în cea vizibilă. Se părea că nu puteam nicicum să fiu echilibrată în ambele dimensiuni deodată, iar faptul acesta mă înciuda. Totuşi, priveam ca pe o bătălie cucerită faptul că puteam avea acces la spaimele pe care mi le camuflasem atâta vreme şi prin care cotrobăiam acum ca printr-un cufăr de zestre. Măritându-mă cu Frica mea, care concentra toate fricile mele mici de fetiţă, ajunsesem în cele din urmă să fiu stăpână pe mine însămi, cel puţin lăuntric. Exterior, însă, răbufneam ca un rechin în transă fagică şi stârneam nedumeriri. Ajunsesem sensibilă la cuvinte, gesturi ori priviri şi făcusem din ostilitate o carapace încrustată. Eram împotriva lumii şi a tuturor: infernul pierise din lăuntru, pentru a se cuibări la iveală.

Entry for March 26, 2009

Martie 25, 2009


Chef cu Bulgakov

Toţi cei care ştiu că Maestrul şi Margarita este romanul meu favorit nu se vor mira deloc aflând că, pentru şi la un chef imaginar, opţiunea mea ar fi să îl am companion pe Mihail Afanasievici Bulgakov. Mai întâi, aş pofti să chefuim la Casa Griboedov şi să gustăm minunatele mâncăruri ale restaurantului patronat de piratul Archibald. În caz că nimeni nu îşi mai aduce aminte de ele, iată câteva mostre culinare în acest sens: şalău-nature, cegă cu cozi de raci, trufe, ouă la pahar cu pireu de ciuperci şi ar mai tot fi… totul şi toate pe fondul muzicii de jazz (dacă se poate un jazz al anilor 30, dar la fel de bine aş gusta şi un Keith Jarrett din zilele noastre, adaptat la atmosfera bulgakoviană!). Apoi, fireşte, în cinstea lui Mihail Afanasievici, nu aş strâmba deloc din nas ca atmosfera să fie împănată muzical de către orchestra de jazz care apare şi la Balul Satanei: este orchestra unui jazz de maimuţe unde muzicanţii variază de la gorilă la urangutani, cimpanzei, paviani, giboni, mandrili şi macaci. Este un jazz îndrăcit, de junglă. Iar dacă alături de autor s-ar afla şi suita de diavoli hâtri ar fi minunat pentru un chef imaginar extravagant! În paranteză fie spus, nu sunt de lepădat chefurile ruseşti ceva mai pure şi simple (?!), cu vodcă şi ţigani, stil Cehov, Dostoievski şi alţi ruşi de seamă!

P. S.:

Promit că este ultima dată când mai postez pe blog ceva despre Mihail Afanasievici, deşi cine ştie…

Entry for March 23, 2009

Martie 23, 2009

„Golanii”

Când citesc multă poezie nobilă şi pretenţioasă, când mă afund prin teorii şi lucruri abstracte din care cu greu mai ies, când fişez citate sofisticate, când îi parcurg pe Rilke şi Valéry şi alţii ca ei, mi se întâmplă ca pauzele mele de respiraţie se fie umplute cu muzica unor „golani” pe care îi prefer de departe. Da, sunt o pinkfloydiană, o jimmorissoniană, dar din când în când empatizez atroce cu muzici jargonarde, care mă destind întru totul. Din Take That prefer Back for Good şi Patience. Din BackStreet Boys prefer Incomplete şi The Call. Din Robbie Williams prefer Feel. Aceştia ar fi „golanii” mei relativi tineri. Cei bătrâni sunt mai mulţi şi amestecaţi… Dar ce bine este să îi asculţi când te-ai săturat de idei înalte!

Entry for March 21, 2009

Martie 20, 2009


Ultima scrisoare de dragoste din Rayuela

Horacio Oliveira spune te iubesc pentru că nu eşti a mea, adică te iubesc (Maga) atâta vreme cât nu poţi fi a mea, fie fiindcă nu vreau eu să fii a mea (ştiind care este logica jocului şi a prezumţiilor), fie fiindcă este imposibil să fii a mea, datorită a tot felul de obstacole, între care cel mai important este chiar voinţa şi neputinţa lui Oliveira. Principalul obstacol: felul său de a se chinui singur, fără să fie masochist neapărat. Sau cel puţin fără să fie un masochist clasic. Temător la cuvintele mari (mai cu seamă la cuvântul iubire) şi de aceea zeflemitor, rău de gură, chiar dezonorat, dar fals indiferent şi melancolic incurabil. Maga, femeia iubită părăsită de Oliveira, ştie toate acestea şi îl primeşte aşa cum este. Acest lucru este cel mai greu de suportat de către un bărbat: să ştii că eşti imposibil şi, totuşi, chiar şi aşa să fii iubit de femeia pe care pretinzi că nu o iubeşti, dar pe care ştii sigur, de fapt, că o iubeşti. Oliveira este chinuit de gingaşa şi uriaşa iubire a Magăi; dar în această urieşenie zace şi puterea de a se vindeca a Magăi, abandonată de Oliveira. Iubirea, mai spune Oliveira, înseamnă, la nivelul cutumelor burgheze, a te căsători cu femeia pretins iubită, a o alege. Dar, susţine (culmea, de data aceasta logic!) Oliveira, a iubi nu are cum să însemne a alege: în iubire nu alegi, nu optezi, ci eşti ales de o forţă care nu poate fi cântărită, măsurată, logicizată, disciplinată. Ca şi cum în iubire ai putea alege, ca şi cum n-ar fi un fulger care te frânge şi te lasă întins, legat de mâini şi de picioare, în mijlocul curţii. Este invers, insistă Oliveira. Exact invers: eşti ales, dar nu alegi. Ceva (şi nu cineva) te alege, se năpusteşte asupra ta, dar nu e făptură omenească. Şi iată cum pe nesimţite, Oliveira ajunge de fapt la definiţia iniţială a femeii Maga la începutul romanului Şotron: iubirea este destin.

Entry for March 16, 2009

Martie 16, 2009


sunt un obiect psihic de lux

nu îmi căutaţi defecte de fabricaţie

pielea mea are carburi

părul mi s-a subţiat

unghiile îmi sunt ierbivore

sunt un obiect sexual de lux

creierul meu e minunat încolăcit în jurul gleznelor

calc pe el ca pe un covor de broaşte

mă hrănesc cu pantofiori din petale de trandafir şi zahăr candel

(pe craniu am tatuate frăgezimi).

Entry for March 12, 2009

Martie 11, 2009

A apărut Submarinul iertat americănesc, acesta-i cadoul meu primăvăratic şi sprinţar. Face 20 de dolari şi e ediţie bilingvă (ca să înveţe şi americanii româneşte, hiha! – există, însă, pe lângă ediţia de masă cu 20 de dolari şi o ediţie bibliofilă, în o sută de exemplare, cu 75 de dolari). Îl lansez cu şampanie (nealcoolizată pentru unii, normală pentru alţii) alături de copilotul mustachudo Andrei Codrescu în luna aprilie, la New York şi New Orleans, prin cafenele şi universităţi. Printre altele, voi înfăţişa urechilor americăneşti şi manifestul delirionismului (ca să ştim cu toţii o treabă anume şi să nu o mai uităm). Ce va fi va fi.

Entry for March 09, 2009

Martie 9, 2009

Sânge şi diamante

Cum începe balul Satanei (cred că oricine ar pofti să afle) din capodopera lui Bulgakov? Regina Margot (Margarita) este spălată cu sânge de către vampireasa Hella şi Nataşa, apoi cu ulei de trandafiri, fiind aromată cu frunze verzi. Este nevoie de toate aceste ingrediente alchimice pentru metamorfoza ei simili-demonică. Behemoth, zelos, îi freacă tălpile cu aerul unui lustragiu de pe stradă! Deocamdată, amfitrioana balului seamănă cu o fecioară înmiresmată din O mie şi una de nopţi, ceea ce nu este puţin lucru, fiindcă ea are pantofi din petale de trandafir, coroană de diamante, dar şi un medalion cu pudel, care îi roade gâtul (acesta este singurul accesoriu non-arab şi indicator al unei apartenenţe diabolice!). Koroviev, sfătuitorul ei de serviciu, o roagă să acorde atenţie tuturor oaspeţilor, fără vreo simpatie anume. Apoi Behemoth deschide balul: mai întâi, Margarita se găseşte într-o pădure tropicală, de unde se deschide o sală de bal, cu coloane, populată doar cu negri goi, cu turbane argintii pe cap. Descoperă după un zid de tulipe albe orchestra uriaşă dirijată de Johann Strauss (orchestră gândită, după cum ni se explică, de către Behemoth), apoi urmează zidul de trandafiri şi zidul de camelii. Iar zidurile de flori sunt despărţite de havuzuri cu şampanie servită de negri cu turbane purpurii (din nou atmosfera este vădit înrudită cu aceea din O mie şi una de nopţi). Orchestra clasică este dublată de una de jazz, al cărei dirijor exaltă cântecul Halleluiah! Lumile sunt distincte şi aici, orgiastice inclusiv muzical, dar decalate pe epoci: valsul şi jazzul. Finalmente, Margarita este aşezată pe un postament de ametist, iar sub picioare i se plasează o pernă brodată cu un pudel auriu. Semnul lui Woland este, în chip emblematic, un pudel. Nudă, dar ornată cu bijuterii şi pantofi, regina balului este înconjurată de constanta suită diavolească.

Apoi, prin şemineu încep să se scurgă oaspeţii, mai întâi sub formă de oseminte descompuse, ulterior reîncarnate: musafirii sunt cu toţii păcătoşi notorii, de la otrăvitori şi falsificatori la ucigaşi etc. Neobişnuită cu miasma scheletelor, regina balului necesită, la un moment dat, un flacon cu săruri: Margarita este încă prea omenească în lumea morţilor (deşi cadavrele reîncarnate strălucesc de butoni cu briliante şi pietre preţioase)! Şi, totuşi, faţă de o musafiră, regina balului îşi manifestă mila: este Frida, pruncucigaşa. Altfel, de la un punct, Margarita ajunge la saţietate, nu mai vede şi nu mai aude nimic: se simte bolnavă, genunchiul drept, mult prea sărutat de oaspeţi este umflat, drept care regina se cuvine a fi reîmprospătată printr-o baie de sânge.

Sonor vorbind, lucrurile sunt şi mai extravagante: orchestra regelui valsului este copleşită de orchestra unui jazz de maimuţe: muzicanţii variază de la gorilă la urangutani, cimpanzei, paviani, giboni, mandrili şi macaci. Este un jazz îndrăcit, de junglă, deasupra zburând puzderie de fluturi printre flori şi licurici. Într-un bazin cu şampanie, musafirele feminine plonjează în extaz, revenind la suprafaţă, după cum ne precizează nu prea moralist autorul, bete moarte (doar ne aflăm la balul Satanei, unde totul şi orice este posibil), pe fondul muzicii de jazz. Apoi bazinul se umple cu coniac, iar primul scafandru bahic este chiar Behemoth!

De aici, Margarita zboară, purtată de Koroviev, şi panoramează alte spaţii ale balului: iazuri cu munţi de stridii, bucătării, subsoluri etc. Revine în sala mare de bal, întrucât este miezul nopţii şi Satana însuşi trebuie să îşi facă apariţia. Woland apare, într-adevăr, însoţit de suită şi dotat cu o spadă pe post de baston. Liderul diavolilor, marele mag, îl interoghează concis pe proletcultistul Berlioz (ţeasta acestuia) şi îi predă morala previzibilă: fiecăruia îi va fi dat după credinţa sa, aşa încât ateul Berlioz nu va cunoaşte resurecţia. Apoi ţeasta atee se preschimbă într-o cupă de smarald, cu mărgăritare. Ultimul oaspete al balului este baronul Meigel, cunoscut moscovit delator, pe care Azazello îl împuşcă şi căruia Koroviev îi colectează sângele în cupa provenită din ţeasta lui Berlioz. În timp ce gustă sângele-vin, Woland se preschimbă într-un cavaler cu hlamidă neagră şi cu spadă la şold (înfăţişându-se în măreţia lui încă relativă). Margarita va bea şi ea (de voie ca de nevoie) din cupa-ţeastă şi balul se încheie astfel, cu oaspeţii scurgându-se sub formă de schelete, sala de bal redevenind dormitorul lui Woland.

Entry for March 06, 2009

Martie 6, 2009

În odaia lui Woland


Calea Margaritei Nikolaevna spre balul Satanei trece prin cimitir: automobilul condus de deja pomenitul cioroi aterizează în respectivul loc, iar Margarita coboară lângă o lespede funerară (vehicolul se va prăbuşi ulterior într-o râpă, iar şoferul-cioroi va zbura pe una din roţile automobilului). Deocamdată, gazda Margaritei este Azazello care secondează peria călăreaţă a Margaritei cu o floretă la fel de călăreaţă, capătul călătoriei aflându-se, fireşte, în apartamentul 50 de pe Sadovaia 302 bis. Primul lucru cu care ia contact Margarita este bezna acută, intensă, apoi scara prelung urcătoare; în sfârşit, se iveşte şi cea de-a doua gazdă, Koroviev, îmbrăcat de bal (deşi negricios, ni se precizează demonstrativ despre el că este mag, dirijor de cor, vrăjitor, translator şi dracu mai ştie ce în realitate!). Margarita este uimită de spaţiul proteic al încăperii şi de bezna intensă: drept care i se precizează că Satana este alergic la lumina electrică. Koroviev o iniţiază apoi pe Margarita în latura teoretică a viitorului bal: Woland este gazda unui bal anual; în cazul de faţă, unde Margarita a fost aleasă regină, balul moscovit va fi balul de primăvară al lunii pline sau balul celor o sută de regi. Satana este celibatar, mai explică Koroviev, dar în fiecare an el necesită o regină-amfitrioană care trebuie să se numească Margarita şi să fie autohtonă. La Moscova, cele o sută douăzeci şi una de Margarite au fost cu toate necorespunzătoare, până când a fost aflată cea întru totul adecvată. Koroviev face aceste precizări, ca să obţină încă o dată acceptul Margaritei, sfătuind-o să nu se teamă de nimic. Dar intrând în odaia lui Woland, proaspăta vrăjitoare manifestă toate semnele fizice ale spaimei: dinţii îi clănţăne şi are şira spinării frisonată.

Odaia lui Woland este simbolică: lumânări şi sfeşnice, cupă de aur, miros de sulf şi smoală. Ba chiar şi o tablă de şah. Cât despre vampiresa Hella, aceasta mestecă într-o oală cu miros de sulf. Azazello se iveşte şi el: este galant şi îmbrăcat în frac, iar Behemoth joacă şah – toţi o salută reverenţios pe Margarita. Woland apare fără splendoare (dar este doar o aparenţă): neglijent, îmbrăcat în cămaşă de noapte, este bolnav la genunchi, drept care Hella îl unge cu alifie. La gât poartă un lănţişor cu scarabeu; dar amprenta sa dominantă sunt ochii: cel drept este auriu-sfredelitor, cel stâng este o bulboană fără fund. Vocea Satanei este hârâitoare, dar discursul său este calm şi măsurat, chiar dacă se hârjoneşte cu pişicherii din suita sa. De fapt Woland o testează pe Margarita (care va fi consacrată ca regină şi donna, pe potriva messirelui). Jocul de şah este o magistrală demonstraţie a diavolilor hâtri, inclusiv messirele fiind copleşit de carnavalescul şi bufoneria suitei sale. Dracu să vă ia cu ideile voastre aiurite pentru bal! exclamă el. Cooptată deja benevol în trupa demonică, Margarita o va înlocui pe Hella în actul ungerii cu alifie a genunchiului Satanei. Apoi (spre uimirea Margaritei şi totodată a cititorului), în odaie se iveşte cel de-al patrulea membru al echipei infernale: funestul Abadonna (cu ochelarii săi negri). Woland îi dă un ultim sfat iniţiatic reginei balului moscovit: Nu te fâstâci şi nu te teme de nimic. Ciudat sfat, aş spune, cel puţin jumătate din el: că Margarita nu trebuie să se teamă este ceva deja precizat inclusiv de Koroviev. Dar îndemnul de a nu fi fâstâcită este îndeajuns de confuz deocamdată. Vom afla, însă, sensul acestui îndemn ceva mai încolo. Deocamdată, ceea ce contează este prestaţia întru totul ludică a suitei diavoleşti.

Entry for March 02, 2009

Martie 2, 2009

Am citit cu delicii zilele acestea Însemnările de căpătâi ale lui Sei Shonagon. Peter Greenaway a făcut un film straşnic care a avut ca pretext această carte (toată lumea l-a văzut, cred, The Pillow Book). În timp ce filmul lui Greenaway este, ca de obicei, violent, cartea lui Sei Shonagon este o dantelărie de delicateţe. M-am odihnit şi am reînvăţat ce este frumuseţea infinitezimală citind această carte. Şi, spre uimirea mea, am scris cel mai suav poem de vreo câteva luni încoace (hmmm, desigur, atât cât pot fi eu de suavă!).

japoneza. noaptea maimuţelor


în noaptea maimuţelor nu doarme nimeni ca duhurile să nu intre în oase

e ora tigrului şi ora şobolanului

iubitul cel negru vreau să intre în oasele mele ca într-un cufăr şi să rămână viu acolo cu dinţii strânşi

el nu este maimuţă nici măcar animal de lux

el este bărbat şi miroase a lemn de cireş

îl privesc cum stă înalt şi drept printre oscioarele mele şi mă-ncâlcesc în barba lui

de ce să fiu iubită îmi spun dacă nu sunt cea dintâi

de ce să mă ruşinez dacă nefiind cea dintâi nu sunt nici cea de pe urmă

atâta mâzgăleală de lotus în inima mea

(părul fals mi s-a-nroşit la vârfuri)

drept care îţi poruncesc să-mi crestezi inima şi s-o mănânci

aş vrea să ştiu că ea se sălăşluieşte în stomacul tău ca un peşte-arici

dihania are culoarea florii de prun şi a venit de la miazănoapte

acolo dragostea cu cele cinci mădulare stă după paravan şi are evantai.