Oscarizing

Mă aflu deocamdată în mania –ing (Kinging, Oscarizing), din pricina avalanșei de filme pe care le-am vizionat în ultima perioadă. Până la urmă am nimerit 3-4 din premiile Oscar: Colin Firth și Tom Hooper pentru The King’s Speech, Natalie Portman pentru Black Swan (nu și Darren Aronofsky, care ratează filmul, din păcate, deși are alte câteva alte filme extravagante care pun pe gânduri în cel mai bun sens cu putință – Requiem for a dream și mai ales The Fountain), Inception pentru efecte speciale și altele. Bănuiam și că The Social Network va lua ceva, chiar dacă nu știam exact ce. Credeam că va lua și True Grit ceva (aici n-am nimerit-o). Și mărturisesc că pe undeva aș fi dorit ca și James Franco din 127 hours (în regia lui Danny Boyle) să aibă o șansă, deși știam că nu-l va putea întrece pe Colin Firth. Oricum, merită văzut filmul cu Franco, măcar pentru că este un one man show interpretat impecabil (chiar dacă mai intervin, pe ici, colo, discursuri in American dogma style). That’s it.

(Marți cred că o să văd și eu The Fighter.)

Wake up

Și ca să ieșim din iarna (de toate soiurile), și ca să lepădăm pieile vechi, și ca să fim limpeziți de toate cele, dar încă sălbatici (fiindcă e sănătos pe dinăuntru și pe dinafară așa), Wake up cu Arcade Fire (livrați mie săptămâna trecută, laolaltă cu ultimul album marca P. J. Harvey). Ritualurile de primăvară să înceapă din această duminică și noi toți să ne curățăm de moloz.

Iar pentru după somnul de după-amiază, o altă trezire, tot cu Arcade Fire, până spre seară (Rococo – piesa mea preferată din recentul album).

discursul regelui și discursul „plebei”

Întrucât tot dialoghez (polemizez) pe blogul celălalt despre patriotism și pentru că, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să vorbesc și despre filmul Croaziera (1981) de Mircea Daneliuc (față de care am o susținere aparte), voi face o paralelă paradoxală și șocantă. Dacă este să catalogăm în termeni tari The King’s Speech, acesta este, firește, un film foarte bun care deschide chestiunea patriotismului spre o nișă emotivă canonică: onoare, regalitate, charismă. Iată-i mai sus, strălucind la premieră și pe bună dreptate mulțumiți, pe Colin Firth și Helena Bonham-Carter (pe care o prefer, totuși, în Fight Club). Dar la fel de patriotic (pentru cazul românesc în comunism) mi se pare a fi Croaziera lui Daneliuc, patriotismul constând aici (pe dos) tocmai în stilul pamfletar și în fresca sarcastică a colectivității înfrățite cu de-a sila, indiferent de potriveală. În ciuda incisivității sale, Croaziera este un film tandru, mult mai tandru decât celelalte două filme „patriotice” la nivel de sarcasm, pe care eu le creditez decisiv: De ce trag clopotele, Mitică? (1981 – capodopera lui Lucian Pintilie, film interzis de Ceaușescu și difuzat doar după căderea comunismului) și Patul conjugal (1993 – în regia aceluiași Daneliuc). Le recomand pe toate cu un zâmbet încifrat.

Kinging the words

Foarte bun, într-adevăr, filmul The King’s Speech (în regia lui Tom Hooper), care îi dăruie lui Colin Firth șansa unui rol pe care actorul îl maximalizează benefic. Totuși, fără insight-ul politic, pelicula lui Hooper nu ar fi avut aplombul și impactul necesare. În The King’s Speech esențiale sunt bâlbâielile care se preschimbă (în ralenti) în cuvinte: e ca și cum ai învăța să citești cu patos din Evanghelii tocmai fiindcă ai fost mut real ori imaginar. Povestea (ne)cuvintelor, deși marcantă, mi s-a părut secundară față de trama legată de condiția vocațională ori non-vocațională a unui rege. Este un rege acela care știe, instinctual, să vorbească așa cum trebuie? Sau este rege acela care învață să vorbească, prin inițiere și ritualuri, așa cum trebuie! Poate unsul lui Dumnezeu să provină dintr-un bâlbâit inhibat și complexat de variate personaje din copilăria lui? Filmul lui Hooper are o teză și are demonstrație. Are chiar și antiteză și sinteză. Este hegelian, cum s-ar spune, fie și dacă glumim numai. Între cuvintele nerostite și împotmolite și cuvintele spuse cu limpezime simili-profetică stau vieți și destine, retrageri și dispute, precum și urzeli. Regele învață să vorbească la maturitate și tocmai prin aceasta este validat. De maniera în care el este auzit depinde politica unui imperiu, a unei alianțe. Și mai ales orgoliul unei țări. Mai târziu, poate chiar triumful ei. Kinging the words…

Dragobete venețian

De Dragobete aș fi poftit să fiu la Veneția. Fiindcă e mai puțină lume decât de obicei. Fiindcă mirosul de cafea se simte mai tulburător pe ulicioare. Fiindcă apa nu este pestilențială și maronie precum vara, ci are culoare verde-petrol.

 

Fiindcă la Veneția nu este aproape niciodată iarnă, iar la Cluj e mereu iarnă. Fiindcă în muzeele-palazzo nu e mai nimeni decât vreun călător obstinat precum subsignata.

 

 

Fiindcă aici au murit destui călători gurmanzi ca mine. Fiindcă îmi place licherizzia (neagră). Fiindcă ajungi să îl lauzi pe Dumnezeu și pe om laolaltă din pricina frumuseții etalate a unui viitor oraș scufundat.

 

NYorican Poets’ Café

Mi-am adus aminte zilele acestea de NYorican Poets’ Café, o „bombă” faimoasă și ticsită de anunţuri precum Mini-Magic Madness at the Clubhouse, The House of Bazaar Dream World 2000, The House of Lunatics Writers and Poets, The House of Ultra-Omni Forever, The House of Saints și tot așa. Din New York, firește. Aici am fost într-o (ne)sfântă seară și noapte din toamna lui 1999. Aşezaţi pe jos zăceau studenţi şi dandy ramoliţi, boemi, hippies întârziaţi, care, cu toţii, îşi zvârcoleau trupurile pe muzica sacadată din „Odiseea spaţială 2001”. Trebuia să fie un concurs de poezie slam. Nu prea aveam eu chef de aşa ceva, dar, până la urmă, mi-am zis fie ce-o fi. La început, ne-a citit o tipesă din Kansas City, cam fandosită de felul ei, venită în NYC într-un fel de vizită extraterestră. În timp ce ginul şiroia pe gâtlejurile din pub, femeia din Kansas ne-a citit o chestie pigmentată cu vagine, falusuri şi înecări în trupul celuilalt. Spectatorii făceau ce puteau, adică: înghesuială, alcooluri, încrucişări de priviri, atingeri piezişe. Apoi a venit rândul celor cinci poeţei cruzi şi neconsacraţi, care s-au întrecut. Juriul, alcătuit din cei care ridicaseră mâinile să voteze, a considerat că nota zero se va acorda pentru poemul care nu trebuia să fi fost scris niciodată. Pentru cel avortat şi nenăscut, adică. Lucrul acesta mi-a plăcut, recunosc. Animatorul (un gheiș de culoare) ne-a aruncat suzete cu gust de mere şi apoi la treabă, dă-i bătaie: poeţeii au recitat în transă şi slang, când meditativ, cu ochii închişi, când sfătos şi din colţul buzelor, când în ritm rap, când cu vocaţie de om-orchestră, când patetic-strigător la cer. Cei din jur îi încurajau, strigând: ţine-o tot aşa, dă-i înainte, grozavă chestie, bravo bravissimo. Doamne, câţi poeţi erau pe lumea asta! Halal de atâţia râvnitori ai breslei slovelor cu rimă sau nu! Tot căscând ochii la ce se întâmpla pe mica scenă, am zis, sastisită şi de mine şi de poeţei, să fie într-un ceas bun. Şi dusă am fost.

true grit y peces

Pentru amatorii de discursuri filmice elaborate recomand pentru următorul sfârșit de săptămână două pelicule:

–         A True Grit, nu doar fiindcă e un film făcut de frații Coen (deja instituționalizați în regia atipică, excentrică, pamfletară și auto-pastișă a vremurilor noastre) și nu doar fiindcă joacă unul din actorii mei fetiș, Jeff Bridges (căruia i se potrivesc mai ales rolurile grotești – a se vedea neapărat The Big Lebowski, The Fisher King, Tideland, The Vanishing) parafrazându-l pe John Wayne (cu tot bagajul său de filme western consacrate, mai ales la senectute), ci mai ales pentru că este un western în care discursul devine el însuși o formă de western, prelucrat și ramificat la sânge, lingvistic vorbind (de fapt, în aceasta constă stilul fraților Coen, hic sunt leones!).

–         La vida de los peces (regia Matias Bize), film chilian în care tăcerea face mai mult decât o sută de cuvinte și devine discurs semiotic, la fel privirea care face cât o mie de cuvinte, la fel acvariul care se preschimbă el însuși într-un metadiscurs. S-ar putea să fie vorba despre cel mai bun film de limbă spaniolă din 2010 (și de un actor despre care vom mai auzi destule – Santiago Cabrera, copilărit și prin România, o vreme).

(bonus, pentru romanticii deghizați sâmbăta și duminica – comedia Don Juan de Marco – 1994 -, doar pentru plăcerea de a-i reingurgita lejer pe Johnny Depp, Marlon Brando, Faye Dunaway.)

Via Appia

Uneori, diminețile de duminică mi-aduc aminte de Via Appia. Tihna pustie cumva din afara metropolei romane are ceva miraculos. E ca și cum te-ai afla într-un deșert roditor, totuși.

Am fost de trei ori aici, de fiecare dată cu altcineva. Drumul e tocmai potrivit pentru un Ecleziast întârziat, dar dotat și cu oarecare voioșie de viață, paradoxal. Merită să bei cahfeaua pe îndelete după ce umbli vreo 5 kilometri. Într-o parte e drumul lung cât vezi cu ochii, într-alta, în jos, e fortăreața roșietică a Ceciliei Maetella (așa îi spun eu) și catacombele (dintre care o recomand pe aceea a Sfântului Sebastian).

Plimbăcioșii nechibzuiți, însă (precum subsignata), care nu au sandale romane deja hârșâite la mers, vor fi îmbiați să se oprească din când în când și să își pună leucoplast alinător, din trusa obligatorie cu medicamente luată întotdeauna prin străinătățuri.

Villa Giulia

În diminețile de sâmbătă mi-aduc aminte, uneori, de Villa Giulia, cel mai tainic muzeu din Roma: aici nu găsești decât cel mult vreo 10 vizitatori, mai toți gurmanzi de chestiuni etrusce (întrucât acesta este specificul Villei Giulia).

 

 

Locul meu preferat din Villa Giulia este spațiul Nimphaeum, unde mă găsesc, de altfel, în fotografiile de aici. În Nimphaeum, lumea pare să fi înlemnit într-o stare de tihnă și seninătate perfecte.

 

Firește, lucrurile nu stau niciodată astfel, dar măcar, printr-un remember ca o madlenă înjumătățită, gândul la Villa Giulia și mai ales aerul proaspăt de acolo (profesorul meu drag de portugheză pomenea, acum 25 de ani, de diminețile parfumate de la Roma) dau sens inclusiv unei dimineți clujevite.

4 sentințe filmice

Nu am răbdare să scriu despre toate, așa că dau doar niște sentințe (totuși, fără ciocănelul de judecătoreasă).

The Social Network – grandoarea și mizeria genialității tehnologice, eseu despre speculație și lăcomie.

Black Swan –  spirala unei nevroze jucată remarcabil, dar ratată (prin patetism desuet) la final.

Never Let Me Go – de citit cartea lui Ishiguro, nu de văzut filmul (la fel ca în cazul Ondaatje cu Pacientul englez), fiindcă sunt sătulă de manipularea afectivă (tendențioasă) a spectatorului. (M-am săturat până peste poate de Keira Knightley)

Tangled – povestea părului de fată devenit cosmos magic, tămăduitor, y compris scară de incendiu într-un film Disney ca la carte, după canon.

P. S.

Nu mai izbutesc să postez comentarii (nu știu de ce) la Echt și Rabbi Akiba (nu îmi mai îngăduie sistemul)

Iar câteva alte bloguri din blogrollul meu îmi cer tot soiul de parole ca să ajung la ele (Lolablau, de pildă).

Se întâmplă ceva și eu nu știu!?

P. P. S.

Vreau să văd King’s Speech, presimt că în sfârșit Colin Firth a primit un rol pe măsură.