Kinging the words

Foarte bun, într-adevăr, filmul The King’s Speech (în regia lui Tom Hooper), care îi dăruie lui Colin Firth șansa unui rol pe care actorul îl maximalizează benefic. Totuși, fără insight-ul politic, pelicula lui Hooper nu ar fi avut aplombul și impactul necesare. În The King’s Speech esențiale sunt bâlbâielile care se preschimbă (în ralenti) în cuvinte: e ca și cum ai învăța să citești cu patos din Evanghelii tocmai fiindcă ai fost mut real ori imaginar. Povestea (ne)cuvintelor, deși marcantă, mi s-a părut secundară față de trama legată de condiția vocațională ori non-vocațională a unui rege. Este un rege acela care știe, instinctual, să vorbească așa cum trebuie? Sau este rege acela care învață să vorbească, prin inițiere și ritualuri, așa cum trebuie! Poate unsul lui Dumnezeu să provină dintr-un bâlbâit inhibat și complexat de variate personaje din copilăria lui? Filmul lui Hooper are o teză și are demonstrație. Are chiar și antiteză și sinteză. Este hegelian, cum s-ar spune, fie și dacă glumim numai. Între cuvintele nerostite și împotmolite și cuvintele spuse cu limpezime simili-profetică stau vieți și destine, retrageri și dispute, precum și urzeli. Regele învață să vorbească la maturitate și tocmai prin aceasta este validat. De maniera în care el este auzit depinde politica unui imperiu, a unei alianțe. Și mai ales orgoliul unei țări. Mai târziu, poate chiar triumful ei. Kinging the words…