Archive for Iulie 2009

noir (2)

Iulie 31, 2009

PasariNoapte6

noir (2)

rochia cu clopoţei am îmbrăcat-o pentru tine

mi-am atins aluniţele noir împotriva deochiului

femeia e născută dintr-o coastă răsucită

degeaba n-am fost niciodată soră cu leoaicele din pustie

inimile mele n-au primit daruri decât ca să se împlinească

moartea a cântat prin ochii ei smoliţi

noaptea a ars cu negreala ei

m-am făcut iatagan de păr şi am muşcat lăsând rană

cu susur de brăţări apoi de iasomie

sunt panteră din neamul panterelor

aceasta doar cel care dă aripi păsărilor o ştie

la cântecul de ziuă al cocoşului

femeia de soi se cuvine să plătească-ntreit ceea ce a iubit

ea-l caută pe regele penelor îl aiureşte cu pântecele şi dinţii

mosc negru adăposteşte în ea

istoria pielii e plină de slavă

iar marginile îndulcirii şi ale celor preasărate se năpustesc ca furnicile

eu ştiu ce-nseamnă chemările din sprâncene

uciderile din gene şoldurile înaintaşe

mi-am spălat părul cu vin şi nisip apoi l-am tăiat

beat şi înjunghiat e bărbatul

noir.


iată o recidivă după atelierul de proză din iulie 2009 de la ferma lui mircea dinescu, unde am adăstat zece zile în şarm sălbatic, muncind la 1001 de nopţi cu povestaşii. iar acum plec în insula creta să scriu la făgăduitul angelus, drept care mă voi întoarce la şi întru mesmeea cuttita prin 1 septembrie.

femme fatale (IV)

Iulie 26, 2009

FiniPasarea

Apsara (IV)

Încă de la început (din copilărie), Umeed o celebrează pe Vina Apsara ca pe o zeitate răvăşitoare: când băiatul de nouă ani zăreşte fata de treisprezece ani, pe malul mării, şi îi simte chipul, el identifică în ea o stihie cu drept de viaţă şi de moarte asupra celorlalte făpturi umane. Peste ani va recunoaşte, de altfel, în Apsara portretul faraoanei Hatshepsut (vagi origini egiptene ale eroinei, simbolic vorbind, pot fi detectate prin intermediul uneia dintre familiile adoptive agresive ale Vinei, clanul Egiptus din America); dar Apsara se va dovedi o sinteză atât grecească (Elena sau Cenuşăreasa din Troia – ipostază extravagantă a Elenei exilate şi înstrăinate; apoi Euridice, Persefona, Dionysos-femeie), cât şi indiană (deşi iniţial urăşte India şi zeii indieni). Gestul băiatului este, însă, unul arhetipal: în faţa celor trei fete, una răvăşitoare, celelalte două urâte (verişoarele), Umeed îi va oferi adolescentei Vina Apsara mărul zeiesc. Întâlnirea fatală (în sens de destin) dintre Ormus şi Apsara este interpretată de Umeed şi în sens autodonjuanesc: cei doi se seduc reciproc, construiesc cuplul muritor nemuritor, dar sunt, în acelaşi timp, şi nişte adoratori ai chiar iubirii lor ridicată la rang urieşesc. O iubire posibilă şi imposibilă. Se iubesc, dar iubesc şi iubirea. Parţial, povestea nu este nouă, ci are antecedente celebre: Novalis şi Sophie von Kühn (pomeniţi, de altfel, de Rushdie), dar şi Dante şi Beatrice (nepomeniţi de autor). În perioada castităţii lor care a durat patru ani de zile (până când adolescenta avea să împlinească şaisprezece ani), Ormus şi Apsara nu au făcut altceva decât să cânte: erotismul lor se derula sonor (şi vizual). Dar în timp ce Ormus a rămas adict toată viaţa la tiparul unei singure femei (Apsara), aleasa lui, deşi loială structural iubirii destinale, a avut parte şi de alte jocuri erotice. Dragostea lor bazată pe dialectica kenosis-plerosis (explică Umeed) a cumulat o energie purificatoare pentru cuplu, dar devastatoare şi catastrofală pentru cei din jur (pustiiţi la propriu şi nimiciţi prin moarte chiar).

femme fatale (III)

Iulie 24, 2009

PasariNoapte8

Apsara (III)

Tot vorbind şi scriind despre Vina Apsara lui Salman Rushdie am ajuns să mă întreb cum mai putem defini astăzi o femeie fatală (Maga lui Cortazar, de pildă, nu este femeie fatală, deşi este cu totul specială; iar my fav, Margarita lui Bulgakov şi a Maestrului, este doar pe jumătate aşa ceva, calitatea de excepţie fiind devenirea întru vrăjitorie exclusiv pentru a-şi prezerva dragostea absolută). Se cuvine un asemenea specimen a fi definit de femei sau de bărbaţi? Cât din procentul de sex-appeal poate calibra definiţia unei femei fatale? Nu ştiu dacă aceste chestionări sunt neapărat îndrituite şi logice ori dacă aplicativitatea lor este imediată şi directă. După mine, efectul unei femei fatale doar în timp poate fi gustat şi simţit, iar nu imediat. O femeie pricepe imediat o altă femeie fatală; dar bărbaţii cred că percep o asemenea femeie (şi izbutesc să o catalogheze ca atare) cu o anumită întârziere senzorială şi raţională. Întrucât o femeie fatală este o alergătoare de cursă lungă, ca să zic aşa: farmecul ei lipicios, la care se face adicţie, este decantat treptat, fără brutalităţi imediate. Principala calitate şi abilitate a unei femei fatale este felul în care ea creează dependenţă, în care leagă pe vecie (uneori) un bărbat de imaginea ei percutantă. Adicţia creată nu este pătimaşă neapărat, ci, la rându-i, se manifestă treptat. Fascinaţia hipnotică creată de o femeie fatală este una în cercuri concentrice şi se dovedeşte a fi adesea o lecţie cu ceremonial. Vina Apsara se potriveşte perfect cu această formulă.

femme fatale (II)

Iulie 22, 2009

FiniRoscata

Apsara (II)

Cântăreţă genială, Vina Apsara este catalogată de Umeed a fi Madonă a stadioanelor, Madona arenelor: fiind aşa ceva, Apsara are dreptul existenţial şi artistic de a prilejui crearea unui nou cuvânt – upsarian, upsariană. Nu este limpede ce înseamnă. Abisal, sălbatic, inefabil? Până la capăt? Infernul pentru Euridice şi Orfeu poate fi simulat şi nu doar mimat, ci chiar vivificat, printr-o lume subterană a cernelii, prin infernul limbajului. Este această carte aşa ceva? Este Pământul de sub tălpile ei povestea unui infern în care Euridice şi Orfeu se caută şi se salvează unul pe celălalt? Primul capitol din roman este încheiat prin afirmarea trioului Ormus, Vina, Umeed sau dragoste, muzică, moarte. Nici unul nu este doar una sau alta, toţi trei sunt şi una, şi alta, din fiecare câte puţin. Aici e miza lui Rushdie: mitul poveştii de dragoste dintre Orfeu şi Euridice este povestea unui menage à trois, nicidecum povestea unui cuplu perfect. Întotdeauna există un al treilea (indiferent că acest al treilea este bărbat sau femeie). Apsara îşi construieşte progresiv şi constant o adevărată mitologie subterană: la maturitate şi la apogeul carierei sale muzicale se portretizează adesea, vorbind despre originile sale, ca fiind zămislită de nişte entităţi de origine divină, care coborâseră din spaţiul extraterestru în care de argint. În plus, entităţile sunt androgine. Umeed o percepe de la început pe Apsara ca pe o făptură dionisiacă, marcată de cântecul ţapilor, de tragedie. Catharsisul este, prin urmare, inerent şi firesc. Bacantă şi zeitate în acelaşi timp (Rushdie şi Umeed o numesc limpede Dionysos-femeie), Apsara este o încarnare făţişă a zeului care a pustiit cândva India. Legătura cu Ormus este şi în acest sens stratificată: onomastic, ritualic, istoric. Ormus s-a născut şi a crescut pe strada Apollo, Umeed a crescut în Vila Thracia. Apsara va fi adoptată, silită de împrejurări, ca adolescentă, şi va creşte, la rându-i, o vreme în Vila Thracia. Istoria zeilor este cea care a marcat India şi oraşul Bombay, iar făpturile dezmărginite şi fără graniţe precum Ormus, Vina Apsara şi chiar Umeed, nu sunt altceva decât nişte recipiente ale acestor divinităţi pustiitoare. Zeii greci s-au suprapus peste zeii indieni şi au cucerit India, impregnând-o cu nimicire şi trăire sălbatică, intempestivă. Rolul lui Apollo este, însă, minimalizat faţă de cel al lui Dionysos. Sau ar putea fi vorba despre un Apollo întunecat, sumbru, obscur, el însuşi dionisizat? Apollo destrămat şi preluat (reprelucrat) de Dionysos? Întrucât Dionysos a venit în tinereţe pe aceste meleaguri cucerind şi chefuind, şi i-a învăţat pe indieni cum să facă vin. Apoi, Dionysos a câştigat toate bătăliile, şi-a împlinit partea lui de măcel şi de pustiire şi a plecat cu o sumedenie de elefanţi, ca de obicei. Unde a plecat Dionysos nu este greu de ghicit (deşi Rushdie nu explică şi nici nu sugerează în acest sens): tragedia Bacantele de Euripide exact despre acest lucru vorbeşte. După călătoria sa asiatică, Dionysos a plecat în Grecia, la Teba, să îi pedepsească pe necredincioşi şi să îşi găsească adepţi: principalele sale preotese erau femei, unele voluntare, altele, involuntare. Bacantele asiatice (spre deosebire de cele greceşti) erau preotesele lui exemplare. Deja lucrurile se limpezesc încetul cu încetul: cine este Vina Apsara? O bacantă asiatică, o bacantă indiană, din cortegiul lui Dionysos. O bacantă care va isca măcel, precum zeul ei: fiindcă ea este şi zeiţă. Apoi ea este şi Meduza: băiatul Umeed îi zăreşte şerpii lucioşi de păr şi privirea incendiată, ştiind că este, ar putea fi, o privire care ucide şi care are sens de destin fatal. Şi iată-ne astfel plonjaţi în miezul tragediei greceşti şi al originilor acesteia. Nu în ultimul rând, Vina îşi schimbă numele: Nissa Doodhwala devine Vina Apsara, adolescenta se rebotează, fiindcă are puterea să facă acest lucru, fiindcă ea este o zeitate.

femme fatale (I)

Iulie 20, 2009

FiniFemei

Apsara (I)

În viaţa mea de cititoare profesionistă, dar şi de cititoare pur şi simplu, am fost marcată doar de trei figuri feminine: Margarita (fireşte, femeia, vrăjitoarea etc.), apoi parţial de Maga (eroina lui Cortazar din Şotron este, totuşi, prea fragilă pentru gustul meu) şi Vina Apsara (teribila zeitate femeiască şi pământească din Pământul de sub tălpile ei de Salman Rushdie). Despre Margarita am scris cu vârf şi îndesat, despre Maga comme çi, comme ça, aşa încât a venit vremea de vară grecească a Vinei Apsara (deşi Vina este indiancă). În cele ce urmează voi face portretul acestei femei fatale, în mai multe episoade: îmi place să-i spun mai mult Apsara decât Vina. Pământul de sub tălpile ei începe cu un coşmar al Vinei Apsara, un coşmar arhetipal, aş zice: femeia matură, după o partidă sexuală sălbatică cu un tânăr amorez (care, muribund, vorbeşte în dialectul orcish al slujitorilor lui Sauron – vai, cum îl ironizează aici Rushdie pe Tolkien!), visează că îi este tăiată beregata într-un sacrificiu aztec al cărui patron este şarpele Quetzalcoatl. Coşmarul ei este, fireşte, unul iniţiatic şi simbolic: întrucât viaţa Vinei arată precum coşmarul ei devorator. Apsara este chiar viaţa (în forma ei brutală şi aspră, crudă): a devorat şi va fi devorată, va pieri. Martorul imediat şi naratorul ei longeviv este Umeed Merchant, îndrăgostitul loial, fotograful, cel care îi recomandă cititorului prima imagine numinoasă a Vinei: ea este însuşi arhetipul zeiţei rock la jumătatea drumului spre dezolare şi ruină. La 44 de ani, Apsara este solitară şi lunară: s-a desprins de Ormus Cama, iubitul ei fatal, Orfeul solar-întunecat care a aşteptat-o toată viaţa. Vag, se înţelege deja că Vina Apsara nu este doar Euridice, ci şi Orfeu, de aici bătălia şi rivalitatea creatoare, erotică şi voliţională între cei doi iubiţi. Dionisiaca Apsara înstrăinată de dionisiacul solar Ormus, deşi sunt unul şi acelaşi, singuri nefiind întregi niciunul, nici celălalt. Pe deget, ea poartă piatra lunii, piatra aleşilor orfeici şi a cuplului alcătuit cu Ormus (piatra găsirii lor, atunci când unul e mort sau dispărut). Coşmarul Vinei începe să se materializeze atunci când se declanşează cutremurul presimţit de animale şi păsări: iar cititorul intuieşte că imaginea beregatei tăiate din coşmar camuflează scena viitoare a femeii pierind în hăurile şi crăpăturile din pământ lăsate de cutremur. Este Vina Apsara o Euridice sau este chiar Euridice? Cutremurul se declanşează atunci când ea cântă Trionfi Amore de Gluck (tema este chiar aceea a cuplului Euridice-Orfeu). Dragostea bate moartea, argotic spus. Rushdie (şi Umeed) interpretează aşa: Inima chinuită nu numai că-şi găseşte fericirea, dar devine fericirea. Chinul, chiar el, conţine fericirea, acea fericire ulterioară pe care o pregăteşte. Fericirea este deja conţinută în durere, dar durerea nu ştie încă. Sau fericirea nu ştie că este conţinută în durere, fiindcă este adormită şi vagă încă: fericirea nu are conştiinţă de sine. Doar durerea are conştiinţă de sine. Umeed se simte obligat, în acest moment al definirii infernului (în care se va sălăşlui Euridice) să definească dragostea, tocmai fiindcă definiţia lui este diferită de cea a lui Ormus. Pentru Ormus, dragostea înseamnă viaţă şi moarte, este fatală şi are sens de destin. Pentru Umeed, dragostea este o artă a progresiei sau regresiei, cu dialectica ei de apropiere-retragere-revenire, plus ingrediente psihologice de tipul înseninării neliniştilor sau prilejuirea pseudo-rupturilor de cuplu.

noir (1)

Iulie 17, 2009

noir

(1001 nights)


nu sunt o mâncătoare de om dar pe tine te-aş mânca

iubeşte-mă de trei patru cinci şase şapte opt nouă zece

prăpăd peste prăpăd în noaptea de zahăr

s-a strâns în mine poftă de măcel şi de fărădelege

carne şi nu os şlefuit

femeia e mieluşeaua cu năpastă

noir pe cerul gurii

dacă eu nu îţi mai sunt nimic

nici tu nu îmi mai eşti nimic

muşcă-ţi limba

jar şi măcel

buze pe buze piept pe piept coapse pe coapse

nu fugi sărbătoreşte atât cât a mai rămas

nici cei mai iubiţi dintre iubiţi nu ar putea să scape de mâhnire

atât mai este din noapte un păr de gheaţă şi calea pentru pradă

voi face tot ce îmi vei cere şi voi făgădui tot ceea ce vei pofti

chiar dacă inima de jucărie este

preafericit cel care poate să te atingă şi să te miroase

carnea bărbatului e o pernă din pene de struţ

câtă mizerie în vorbele tale şi o uşurătate de păsări

pielea ta e aspră precum aceea a bivolului pe nil

femeia tuciurie caută şi nu găseşte

ea nu-l găseşte nici pe acela care dă aripi păsărilor

dreaptă ca litera alef stau cu ocara pe sprâncene

dreaptă ca litera alef tu m-ai făcut să văd moartea la două degete de ochi

mieluşea iepuriţă scoică genune

mă voi îndulci şi săra

vina e numai a grumazului prins în laţ

ca o maimulţă chioară cu şapte porţi de intrare şi două de ieşire

la început nu a fost cuvântul ci pielea

cât despre inimă ea e mereu în stânga

dar cel care o păzeşte e ficatul încuiat în dreapta

destupă chiupurile cu băuturi sparge tot ce se poate sparge

găseşte-te doar pe tine într-o dimineaţă

trupul se cuvine spălat ca pe veşmânt să nu se afle vreo pată

limpezite gândurile întors chipul

nu mă folosesc de slăbiciunea cărnii nimănui

nici chiar a mâncătorilor de bărbaţi

vreau să calc femeieşte

balsamuri prafuri alifii buruieni

părul meu e mai negru ca despărţirea de iubiţi

iar când e împletit în trei se văd trei nopţi deodată

purpura vinului săbiile pântecul pieptul acrişor

sunt panteră din neamul panterelor

neacoperită de nimic altceva afară de pielea mea

parfumat şi îmbrăţişat e bărbatul

noir.

PasariNoapte7

ideile-prostituate

Iulie 5, 2009

Ideile mele sunt prostituatele mele

Zicea un franţuz celebru şi spiritual acum vreo câteva secole: ideile mele sunt prostituatele mele. Mi-a plăcut zicerea lui în sens creator: ideile-prostituate, idei încălcătoare de tabu-uri, extravagante, exotice, atipice. Fiindcă doar astfel de idei mai fac lumea captivantă şi percutantă astăzi, când suntem excesiv plictisiţi, obosiţi, sătui de toate, greu de momit cu ceva. Prospeţimea vine şi din astfel de idei-prostituate, cum le numea autoironic franţuzul cu pricina.

Sper să am şi eu astfel de idei proaspete şi „prostituate” în zilele ce vin (şi care să aibă impact epic), dat fiind că plec cu tinerii mei povestaşi la ferma lui Mircea Dinescu, de pe Dunăre. Se zvoneşte că ar fi un mic Macondo à la roumaine (fermă de struţi, taraf, fluviul băştinaş, ierburi înalte etc.), ceea ce şi nădăjduiesc să fie, fiindcă am poftă de scris la Angelus, dimineaţa, şi la 1001 de zile şi nopţi cu povestaşii veniţi. Este a doua tabără de scriere creatoare pe care o fac, după cea de la Ipoteşti, din septembrie 2007. De data aceasta, însă, mă voi afla acolo doar cu trupa mea de scribi, aşa că am luat şi niscaiva muzici (recitativ Morisson, The Mars Volta, Cocteau Twins, P. J. Harvey, Leonard Cohen) ca adălmaş şi aromitor pentru poveşti. La Cetatea se va degusta sălbăticia în detrimentul lumii internautice, drept care blogul de faţă va rămâne în paragină până în 19 iulie când mă întorc.

PasariNoapte5

strigătul

Iulie 3, 2009

PasariNoapte2

strigătul

nimeni nu ştie că eşti bărbat fiindcă eşti femeie

nimeni nu ştie că sunt femeie fiindcă sunt femeie

splendori scuipate în poezie

atunci când târfele nu sunt mai vii decât târfa din orice femeie

degetele lipite ale îngerilor intră în gură

saliva se amestecă în creier

nu te mai sclifosi prin cârciumi şi universităţi

nu mă mai sclifosesc nu mai bolborosesc

mă uit pe sub genele strânse la bărbatul din femeie

te uiţi cu sprâncenele strânse la femeia din femeie

cândva vom bea vin îndulcit vom mesteca seminţe de mac

vom fuma havane vom purta barbă mustăţi şi păr lung de-mprumut

ne vom freca de blugii noştri ca de nişte gemeni ibovnici

şi-ntr-un târziu vom striga dumnezeule mic şi stingher

vino şi bea cu noi fumează cu noi dansează cu noi

veseleşte-te încă mai este vreme.

păsări de noapte

Iulie 1, 2009

PasariNoapte4

tu ai barbă şi dinţi şi trup tu eşti bărbatul meu

de multă vreme nu am mai scris despre tine

nu ţi-am mai citit poezii dar te-am pus să-mi tai părul

să mă fardezi pentru cântăreaţa cheală

uneori ochii tăi gri ciuruiesc pielea mea şi o hăituie

alteori mă îmbraci într-un body negru pe sub rochii de iarnă şi de vrăjitoare

fălcile tale de lincs se mişcă molatic

în vreme ce dorm înfăşată în vise mici şi subţiri

când mă trezesc mi-aduci în gură bucăţi de carne osânză de animale şi blana lor dichisită

abre los ojos şoptesc atunci când eşti zidit pe dinăuntru ca un călugăr mort

corbii vin cu întreaga lor castă şi se aşază la fereastra noastră în zori

vorbim cu ei în limba lor apoi îi alungăm în păduri

eşti bărbatul meu şi de multă vreme nu am mai scris despre tine

frica de noapte îmi umple sufletul zise regina de noapte

păsări de noapte fac inima să-mi tremure zise regina de noapte

m-am dezbrăcat şi am turnat pe mine licoare de mosc

şi m-am făcut mai uşoară ca păsările de noapte zise regina de noapte

tu eşti bărbatul meu.