Bibliotecile mele (1). O istorie a formării

Ruxandra Cesereanu, care este povestea bibliotecii tale, cum a luat naștere colecția ta de cărți? Mi-ai spus că se află în trei locuri diferite…

Cea mai marcantă pentru mine a fost biblioteca tatălui meu Domițian: cu ajutorul ei m-am format spiritual, aici am buchisit cărțile (și ele m-au buchisit pe mine), de aici mi-am tras energia de a colecționa cărți. Tatăl meu a fost cel dintâi care a adus acasă, dintr-o călătorie franco-italiană, cărți experimentale, mici volume de artă care conțineau poezie destrămată (pulverizată) intenționat – ca să fiu mai clară, e vorba de cărți din care cuvintele păreau că picură, literă după literă, vizual vorbind. Nu mai știu unde sunt aceste cărți, acum, cred că pe unele din ele am scris și eu câte ceva și a ieșit un fel de palimpsest, iar pe altele le-am dăruit. În paralel cu trecerea mea de la copilărie la adolescență și la prima tinerețe, biblioteca tatălui meu a crescut și ea. Încă mai crește și acum, dar de data aceasta eu sunt cea care aduce volumele noi și le inserează în biblioteca paternă.

A doua bibliotecă este cea pe care am construit-o, la propriu, alături de perechea mea, Corin Braga, acasă. Cărți de erudiție, mai ales, și, desigur, câteva din romanele noastre favorite. Mi-am construit și o bibliotecă de poezie, dar am păstrat acasă doar o parte din ea, cealaltă parte fiind transferată în cabinetul de literatură comparată al Facultății de Litere din Cluj, unde îmi am biroul de profesor. Tot aici, lângă biroul lui Corin, se găsește o altă parte a bibliotecii noastre, care cuprinde mai ales cărțile care ne-au fost dăruite de varii scriitori și prieteni. Când vom îmbătrâni, vom dona această bibliotecă din cabinetul de literatură comparată la Biblioteca de română a Literelor clujene. Celelalte biblioteci ale noastre probabil că vor ajunge la Biblioteca universitară Lucian Blaga. De câțiva ani am creat un fond cu numele noastre (Ruxandra Cesereanu & Corin Braga) pe care îl sporim atunci când e posibil.

Mai exista o a patra bibliotecă, de unde împrumutam cărți, cea a socrilor mei (scriitori), Rodica Braga și Mircea Braga. Sufrageria lor din Sibiu era concepută chiar ca un templu cărturăresc, trei pereți fiind umpluți, de la podea până la tavan, cu cărți și colecții întregi. După pieirea Rodicăi și a lui Mircea (2022, 2023), familia a decis să doneze această bibliotecă frumoasă, chiar fabuloasă, Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj. De Crăciun, mai ales, vreme de treizeci de ani, m-am sălășluit în această bibliotecă a socrilor mei, unde aveau loc poveștile, ritualurile narative de fapt, cântecele și voioșia unei familii de scriitori care iubea enorm cărțile. Era o încăpere cu adevărat magică.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

În biblioteca tatălui meu cred că sunt în jur de 2500 de cărți. În biblioteca mea și a lui Corin, de acasă, sunt peste o mie de cărți. În biblioteca din cabinetul de literatură comparată, alcătuită din cărți aduse și primite de noi, cred că sunt vreo cinci sute. Iar biblioteca socrilor mei numără vreo cinci mii de volume, era cea mai mare dintre toate.

Acasă, la noi, cărțile sunt organizate în funcție de tematică și de genuri literare. Biblioteca tatălui meu Domițian e organizată în funcție de colecții, în principiu, dar are și zone aleatorii. Cel mai bine organizat era templul cărturăresc al socrilor mei: știai pe ce raft găsești o carte anume și era obligatoriu să o pui la loc exact acolo de unde fusese luată. Mircea Braga avea chiar un inventar cu fișele cărților, ca la o bibliotecă oficială, publică. Iar în fața rafturilor se aflau tot soiul de obiecte mici, ca într-o expoziție, aduse din străinătate sau primite cadou de la prieteni și rude. Era o bibliotecă magistrală, ca să zic așa, utilă foarte, dar și frumoasă, pitorească, îmbietoare. Pentru un cititor profesionist reprezenta tocmai paradisul.

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Tatăl meu Domițian m-a format până la douăzeci și unu de ani. Biblioteca sa a fost pentru mine o temelie, o platformă de lucru. Aveam asigurat, ca adolescentă și om tânăr, un confort intelectual cu și prin această bibliotecă din casa părinților mei. Și Aurora, maman a mea, avea mica ei bibliotecă de profesoară de franceză, dar cărțile colecționate de ea aveau mai ales scop didactic. În timp ce biblioteca tatălui meu Domițian era una permisivă și permeabilă de cititoarea jună care eram eu între 1975-1985. De pildă, îmi aduc aminte că pe la 16-17 ani citeam din greu cărți de artă, despre pictură mai ales, apărute în colecția Editurii Meridiane. De aici am aflat pentru întâia oară despre Caravaggio care, după ce am ajuns la Roma, în vara lui 1980 (și am avut șansa să îi văd o serie de picturi aflate în muzeele și palazzo-urile de aici), a devenit una din obsesiile mele statornice. Tot din colecția Editurii Meridiane am citit varii cărți despre arta fantastică, iar acestea mi-au modelat fantezia la fel de puternic precum literatura. Tot pe la 17 ani, tatăl meu a adus acasă câteva din volumele de debut (în poezie) ale optzeciștilor români: a fost o lectură grozavă, pe care am comentat-o împreună.

Tatăl meu Domițian este critic și istoric literar, s-a format riguros la Facultatea de Filologie din București. Ca student, după cum a mărturisit chiar el, formația sa intelectuală a beneficiat de influenţa catalizatoare a ideilor literare şi estetice asumate de Tudor Vianu la cursurile de literatură comparată şi universală şi în exegezele asupra literaturii române moderne. Din copilărie încă, tatăl meu mi-a vorbit statornic despre două modele care l-au marcat (nu doar cultural, ci și etic, uman): Lucian Blaga și Inochentie Micu-Klein. Tatăl meu are acum 88 de ani și jumătate și încă îmi mai ține, din când în când, mici prelegeri despre istoria și filosofia culturii. Sunt o fiică norocoasă din acest punct de vedere, la cei 60 de ani ai mei.

Am pus limita vârstei de douăzeci și unu de ani în educația livrescă de care am avut parte prin tatăl meu întrucât la această vârstă m-am căsătorit cu Corin Braga și din acest punct ne-am format împreună, inclusiv ca pereche ideatică și literară, dacă pot spune astfel, nu doar ca un cuplu uman.

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Spune-mi câteva titluri și povestea lor.

Mi-aduc aminte cât de captivată eram în adolescență de culegerea de povestiri Harfa de iarbă a lui Truman Capote, care avea un parfum aparte; eram prietenă la cataramă cu personajele povestirilor lui Capote. La fel de fascinată eram de Cartea de la San Michele de Axel Munthe (la 18 ani am avut șansa să ajung în insula Capri și să vizitez casa lui Munthe, în loc să mă duc la Pompei! Ei, da, păcatele și slăbiciunile juneții). Iubeam grozav Nouă povestiri de J. D. Salinger, în mod special povestirea O zi perfectă pentru peștii banană. Eram adictă la volumul Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet de Gabriel García-Márquez; muream de dragul tuturor povestirilor din acest volumaș, care m-au marcat mai mult decât faimoasele romane (capodoperă) ale lui García-Márquez. Toate aceste cărți mai există pe undeva prin bibliotecă, ferfenițite de la atâta citit. În copilărie, cartea mea favorită a fost Winnetou de Karl May, am citit-o de nu știu câte ori (de fapt, am împrumutat-o de la biblioteca școlii, căci nu am avut-o niciodată în biblioteca de acasă). 

În drumul dinspre tinerețe spre maturitate, cartea mea de căpătâi a devenit Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov – și a rămas până în zilele de acum. Despre cum am aflat de această carte, pe care nu o aveam în biblioteca tatălui meu, am tot povestit în varii interviuri și cărți, așa încât nu mai detaliez, ci doar punctez succint aici-și-acum cum s-au petrecut lucrurile. Aveam optsprezece ani şi eram studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, secţia română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repede şi cu frenezie la colegii mei causeuri și citiţi, şi făcând schimb de impresii de lectură unii cu alţii am ajuns astfel să aflu despre un rus numit Bulgakov şi capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun, dar iluminat, şi a unei vrăjitoare mântuitoare. Romanul povestea şi despre o trupă de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse. Şi mai era vorba şi despre o evanghelie ciudată. Susţinătorul înfocat al acestui roman era unul dintre colegii mei de la spaniolă, Corin Braga, cel care peste trei ani avea să devină partenerul meu de viaţă. Destul de înciudată că eu nu auzisem de romanul cu pricina, l-am împrumutat de la ultrafanul său şi am citit Maestrul și Margareta pe îndelete, cu o curiozitate şi o voluptate de devoratoare de poveşti şi de lumi. 

Aceasta a fost istoria pasiunii mele și ea este valabilă și astăzi, în 2023, când încă mai povestesc cu Corin, acasă, despre anumite scene din capodopera lui Bulgakov (amândoi predăm la Literele clujene romanul lui Bulgakov, chiar dacă la cursuri diferite) ori chiar schimbăm replici și ne jucăm interpretând anumite personaje din capodopera bulgakoviană. De altfel, în 2005 am ajuns la Moscova, pe urmele lui Bulgakov, prin proiectul Bulgakoviada, din care a ieșit și un volum colectiv, intitulat Sadovaia 302 bis, publicat de Biblioteca Apostrof în același an.

(dialog propus de Ema Cojocaru)

Stranioteca: Seba, Serafini, Dorosheva & Saint-Exupéry

Stranioteca (adică o bibliotecă stranie) concentrată în 16 minute. Cărți bizare, prezentate pentru cei care sunt colecționari și se răsfață cu volume rare. 4 cărți semnate de Albertus Seba, Luigi Serafini, Svetlana Dorosheva și Antoine de Saint-Exupéry (Micul prinț – în ediție pop art). Un film realizat de Petre Nicolescu, în care sunt gazdă prezentatoare, dar și personaj, căci pătrund ca un soi de spiriduș în cărțile pentru care pledez. Sper că sunt convingătoare, iar îmbierea mea către cititor pentru aceste volume neobișnuite să rodească.

Pinkfloydiană pe Someș

Californiană (pe Someș) sunt de prin 2007 încoace, dar adevărul este că am fost dintotdeauna o pinkfloydiană pe Someș. Zilele acestea am tot reascultat albumul The Dark Side of the Moon și am cântat de nu știu câte ori bucata intitulată Eclipse. Necazurile din lume și neliniștile personale m-au făcut să mă gândesc cu o anumită duioșie la adolescență. Căci în adolescenţă, am avut întâia percepţie că viaţa este o bătălie psihică. După zodiac, eram leoaică, şi lucrul acesta era vădit în felul meu de a fi. Vocea îmi era răguşită şi groasă, de cântăreaţă de cabaret ori de fumătoare împătimită (și mi-a rămas astfel, deși sunt nefumătoare). Mi-aduc aminte de o brăţară din furculiţa de aluminiu în jurul gleznei mele stângi pe care o confecționasem la ultimul festival de rock de la Costinești (în vremea ceaușismului). Și de blugii mei de studentă, fircăliţi în limba engleză cu versuri din Pink Floyd, care erau un fel de răspântie ce ar fi râvnit să-i îndrume pe privitori să priceapă că există întotdeauna un drum drept şi unul stâng. Oare chiar am avut blugii ăstia sau doar i-am visat? Îmi împleteam părul în vreo 17 codițe în care puneam și copeici. Și de la codițele împletite mi s-a tras poezia și proza, zic eu acum, ca o pinkfloydiană înveterată.

All that you touch

And all that you see

All that you taste

All you feel

And all that you love

And all that you hate

All you distrust

All you save

And all that you give

And all that you deal

And all that you buy

Beg, borrow or steal

And all you create

And all you destroy

And all that you do

And all that you say

And all that you eat

And everyone you meet (everyone you meet)

And all that you slight

And everyone you fight

And all that is now

And all that is gone

And all that’s to come

And everything under the sun is in tune

But the sun is eclipsed by the moon.

(Pink Floyd – Eclipse)

Cum eram acum 15 ani

Femeie-cruciat, curtezană, povestitoare la emisiunea ARTdelenisme. 3 portrete pe care mi le-au dăruit Sanda Cordoș, Mihaela Ursa, Visky Andras. Vorbeam inclusiv despre blogul Mesmeii Cuttita. Aș da timpul înapoi.

Nomadă

Insule din arhipelagul Amami și Hawaii, unde prietenul și scriitorul nipon Yoshiro Sakamoto a purtat cu sine cartea mea California (pe Someș). Sunt o nomadă.

Can’t help myself

O poveste despre despre instalația numită Can’t help myself, realizată de Sun Yuan și Peng Yu, expusă în 2016, la Muzeul Guggenheim din New York, și în 2019, la Bienala de artă de la Veneția. Despre instalația aceasta am aflat de la o studentă (I. I.), participantă la un atelier de scriere creatoare pe tema inteligenței artificiale. În poemul produs de ea, studenta a descris mimetic instalația cu pricina, așa încât, curioasă, am pornit să caut linkul, ca să văd cu ochii mei despre ce era vorba. Instalația era programată să măture continuu balta de lichid roșu (care sugera sângele) din jurul său și care se răspândise în întregul spațiu de expunere, inclusiv pe pereții din jur. Sângele sugerat în baltă, pe jos, părea să fie al unui umanoid destrămat, lichefiat, lichidat. Incitant era felul în care instalația (robotul) părea să manifeste inclusiv o formă de angoasă, învârtindu-se confuz, ataraxic, de parcă nu ar mai fi știut pentru ce anume fusese programat. Desigur, continua să își facă slujba de curățător de roșu lichid, dar mecanicitatea lui nu mai era doar tehnică, ci conținea într-un fel inefabil o neliniște ori chiar o formă de oarecare nebunie de a nu mai înțelege întru totul ceea ce făcea și de ce curăța balta roșie (măturând-o de fapt). Era o împotmolire psihică, un blocaj pe care instalația o sugera perfect, iar lucrul acesta era tulburător. Părea să nu mai fie doar o instalație, parcă se umanizase parțial.

Despre inteligențele artificiale (atelier de scriere creatoare)

deea de a conduce un atelier de poezie (în cadrul  Phantasma – Centrul de cercetare a imaginarului) în care să solicit participanții (studenți la Facultatea de Litere din Cluj) să scrie un poem scurt (de 17 versuri) ca și cum ar fi o inteligență artificială mi-a venit de la poemul (An Uber-poem) scris de generatorul de text GPT-3 acum cîțiva ani (dar pe care eu doar de curînd l-am citit).

Într-un fel mai personal, însă, atelierul de scriere creatoare era și o prelungire colaborativă (cu studenții) a cărții mele recente de balade postumane – Sophia România. De multă vreme deja sînt captivă în două interogații anume: cum este să trăim printre instalații care ne vorbesc de parcă am fi alte instalații?!; și cum este să trăim printre făpturi umane care (o parte din ele) așteaptă de la instalații un soi de simili-mîntuire?! Îmi pun aceste întrebări și le pun și altora într-un mod ritualic. Astfel încît atelierul de scriere creatoare de acum a avut ca scop să răspundă cumva (dacă va fi posibil) la aceste întrebări, prin intermediul unor făpturi mult mai tinere decît mine (participanții la atelier sînt cu toții studenți de-ai mei de la nivel licență și master), care au crescut, practic, din copilărie alături de ori împreună cu computere.

Atelierul de acum, cu tema propusă, conținea implicit și o capcană: vor scrie studenții participanți strict un poem imitativ față de structura unei inteligențe artificiale?; sau își vor conserva explicit structura umană, împotriva solicitării pe care am făcut-o, cu riscul de a nu respecta sau de a păcăli chiar cerința mea?

Era, repet, o capcană pe care o întinsesem intenționat, dar fără să știu cum și care vor fi soluțiile găsite de studenți. Iar textele produse la atelier au fost pe măsură: majoritatea au încercat să imite structura (mentală a) unei inteligențe artificiale (în anumite cazuri au existat chiar modele preluate cultural), alte texte au ales o variantă stilistică și imagistică hibridă (o mixtură de om și inteligență artificială), iar altele nu au putut să respecte tema indicată de mine, ci au conservat o structură strict sau relativ umană. Au participat la atelier, în două grupe (respectiv în 2 zile), 20 de studenți, pe 24 şi 25 noiembrie 2021.

După ce atelierul cu studenții s-a încheiat, am aflat despre robotul Ai-Da (conceput la Oxford de Aidan Meller și denumit astfel după matematiciana Ada Lovelace, 1815-1852, considerată primul programator de calculator din lume), căruia i s-a implementat să citească (adică să ingurgiteze electronic) Divina Comedie de Dante Aligheri, urmînd ca pe baza algoritmilor să construiască ulterior poeme originale. Ai-Da (care, după cum specifică creatorii săi, are piele din silicon, dinți și gingii imprimate 3D și camere integrate pentru ochi) a emis texte (poeme) pe care le-a recitat la Muzeul Ashmolean din Oxford, iar acestea au fost analizate la nivel imagistic și stilistic de către cîțiva specialiști.

Ce este esențial și ne face să medităm în această situație?! Conceptul de model lingvistic, căci despre acesta este vorba. Inteligențele artificiale cărora li se solicită texte „artistice“ depind de anumite modele lingvistice care le sînt inculcate, explică specialiștii. Dar, în opinia mea, conceptul de model lingvistic a devenit unul fluctuant sau moale ori chiar pulverizabil, de fapt. Nu mai există un model tare lingivstic (canonic), ci modele adaptate ori adaptabile (moi) în funcție de care o inteligență artificială se poate produce. Totul depinde de felul în care aceste modele lingvistice pot progresa, se pot dezvolta. Și nu în ultimul rînd, un text artistic produs de un computer, de pildă, depinde de capacitatea de asociere pe care instalația o are la îndemînă în funcție de ceea ce programatorii au investit în respectiva instalație. Or, poate, după cum speculează curajos unii specialiști, uneori depinde și de geniul asociativ al unui computer, dincolo de modul în care a fost programat și de modelele lingvistice inserate în memoria sa.

Unii superingineri și-au manifestat do­rința ca oamenii de cultură (scriitori și artiști de orice alt tip) să utilizeze tot mai asumat varii forme de inteligență artificială în arta lor. Experimental vorbind, este captivantă o asemenea rîvnă și solicitare, dar dincolo de dimensiunea experimentală stimulatoare riscurile sînt mari, iar eu rămîn în grupul celor (cîțiva oameni de știință, scriitori etc.) care consideră că dezvoltarea unui model lingvistic al inteligențelor artificiale ar putea influența malformator modelele lingvistice umane, într-un sens care ar amplifica alienarea deja consistentă la nivel global din cauza internautizării excesive, a online-izării, a instalațiilor care ne-au împînzit locuințele. Cine pe cine va influența în viitor?!

Textele de mai jos, produse de studenți interesați de un experiment extrem, încearcă să răspundă și ele la această întrebare. M‑a interesat mai puțin o validare estetică, cît raportarea îndrăzneață sau măcar relativ curajoasă a participanților la tema propusă pentru atelier și la aprofundarea acesteia. 20 de studenți au participat la atelier, dar aici și acum am selectat doar nouă din textele produse, fiecare poem fiind prefațat de un argument explicativ și necesar.

Despre inteligențele artificiale

Beyond the Matrix

Dar de sfârșit de an, scenariul Beyond the Matrix, scris de Corin Braga în 2008. Scenariul a fost înregistrat la ORDA (cu drepturile complete de copyright ale autorului), prin urmare poate fi descărcat și citit, dar nu poate fi publicat și folosit de nimeni altcineva decât de autor. Fanii Matrix vor găsi aici un scenariu alternativ față de ceea ce este astăzi Matrix Renașterea (adică Matrix 4, film recent promovat pe piața cinematografică). Corin a scris acest scenariu din pură plăcere speculativă și comuniune față de și pentru trilogia Matrix. Scenariul poate fi descărcat vreme de câteva zile.

https://we.tl/t-23fo6I6bqr

Second Life (remix sau remake)

Prin 2005, la puțini ani după ce a fost lansată pe piața internautică, am descoperit cu frenezie platforma Second Life și mi-am făcut (cu ajutorul prietenilor abili computeristic), un avatar pe nume Mesmeea Cuttita. Numele de familie mi-l arondase chiar platforma Second Life, în schimb Mesmeea era un mai vechi avatar (magic) al meu pe care îl utilizasem în prozele autoficționale (din cărțile Nebulon și Angelus), iar recent în cartea de balade postumane Sophia România. Ce făceam în Second Life era, poate, relativ banal: zburam cu delicii, nu interferam cu lumea din Second Life, nu intram în dialog, zburam și atâta tot. Pentru mine, însă, zborul acesta fictiv era o reală bucurie și chiar o formă de terapie contra cotidianului epuizant. Am renunțat să mai zbor în Second Life atunci când platforma a devenit și un fel de Mall de unde puteai achiziționa (în mod real) produse. Lucrul acesta m-ar fi coborât non-compensatoriu în lumea mărfurilor concrete și a neguțătorilor, adică în exact lumea din care voiam să evadez.

Recenta intenție a lui Mark Zuckerberg de a preschimba Facebook într-un fel de Second Life revigorat, renegociat și energizat tehnologic m-a pus, ca pe destui alții, pe gânduri. Facebook, o platformă eminamente a cotidianului și a comunicării de tip fast-food, dar și cel mai mare cimitir din lume, cum a fost el denumit din unghiul utilizatorilor pieriți (de facto în lumea reală) care continuă să viețuiască, simbolic, prin paginile lor de facebook (paralizate sau întreținute de rudele, prietenii ori fanii lor).

Lumea noastră redefinită de pandemie și sub auspiciile ei a cunoscut, datorită on-line-izării silite de molimă și a avansului tehnologic impus, nuanțe și ramificații care au fost profețite până acum doar în utopii (sau în anti-utopii și distopii). Cum este să trăim printre instalații care ne vorbesc de parcă am fi alte instalații?! Și cum este să trăim printre făpturi umane care așteaptă de la instalații un soi de simili-mântuire?! În vremurile complicate de acum (cu nevroze, fantasme, frustrări, reverii etc.). Mi-am pus întrebările acestea de xyz ori, în ultimul an. De la interviurile acordate acum câțiva ani de robotul Sophia, la instalațiile care ne populează casele (boxe vorbitoare și alte device-uri), de la ochelarii 3 D (cu care vizionăm inclusiv acasă filme spectaculoase imagistic) la voci digitalizate cărora li se confecționează o aparență umană și care pot oferi inclusiv concerte (cântăreața niponă Hatsune Miku, de pildă). De curând am citit o problematizare lansată de jurnaliștii de la BBC care se întrebau dacă amploarea pe care a luat-o în ultimii ani (datorită pandemiei sau dincolo de ea) Inteligența artificială ar putea declanșa nașterea unei noi religii! Răspunsul teologilor a fost acela că roboții și alte instalații nu pot fi substituți ai preoților, fiindcă nu au suflet. Pe de altă parte, însă, există exemple (chiar dacă sunt excepții, deocamdată) care contrazic incapacitatea roboților în sens predicativ teologal: într-un vechi templu budist este utilizat un robot numit Mindar, proiectat ca o zeitate a îndurării, iar în spațiul romano-catolic, de asemenea, a fost creat un robot numit SanTo (deocamdată doar testat experimental). M-am chestionat, cu neliniște, după ce am aflat despre acești doi roboți, cum ar putea arăta o spovedanie a unui hominid în fața unui preot-robot ! Sau, poate, cine știe, în viitor spovedania poate fi înregistrată pe un stick care, conectat la robotul-duhovnic, va primi un răspuns … pe măsură ! Fantasmagorii, sper, deocamdată.

Apoi am citit poemul scris de generatorul de text GPT-3, An Uber-poem (textul nu e tocmai nou, dar eu l-am receptat doar acum).

Iată începutul :

Poet, Uber Poet, they whisper/ Quietly, softly, eerily/ Sometimes, sometimes not?/ Someday, someday perhaps/  If you come, if you work, if you try, you too could write like them.

Poemul mi s-a părut a fi mecanic, repetitiv, cel puțin în prima jumătate în care se percepe că este scris de o instalație, căci e rigid, iar repetitivitatea nu are nimic incantatoriu (așa cum ar scrie o făptură umană un poem care mizează pe repetitivitate), ci este înțepenit, paralizat, formal. Partea a doua a textului este mai interesantă, dar e moralistă, construită ca un poem didactic, pedagogic. Poate de aici percepția mea că textul este scris de un robot. Ulterior, mi-am dat seama că opinia mea era deja formatată când citisem textul, știind de la început că este scris de un computer ; interesant (ca reacție) ar fi fost, de fapt, să citesc textul făsă să știu că este scris de un computer (ar fi putut fi chiar inventat un nume de autor, la o adică) – poate nu mi-aș fi dat seama că nu este un text scris de o făptură umană și aș fi reacționat ca la un text obișnuit, adică … omenesc.

Nu sunt singura preocupată de aceste teme și subteme, ci am câțiva oameni în apropiere care scriu despre ori dezbat aceste chestini. Unul din ei este eseistul și filosoful clujean Aurel Codoban, prins în aceeași capcană teoretică și teoretizantă (fantasmatică, poate) ca mine (de altfel, lucrează la un amplu eseu în acest sens care, probabil, va deveni o carte). O serie de articole actuale problematizează și ele ceea ce nu e clar cum poate fi problematizat, căci exactitatea nu poate fi prinsă în insectar în aceste zile, ci doar tatonată cu prudență.

Yuval Noah Harari, de pildă (istoric care predă cursuri de etică și filosofie în Israel și care a publicat cărțile Sapiens, Scurtă istorie a omenirii, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul XXI, traduse în 2017-2018 la editura Polirom), avansează ideea modificării speciei umane mediată de ingineria genetică și de entități non-organice (într-un interviu pe care i-l ia jurnalistul Anderson Cooper, de la CNN). Harari nu ezită să crediteze ideea construcției de creiere pentru o nouă specie umană, considerând că acest lucru va fi fezabil în curând. Angoasa lui nu este legată, însă, de viitoarea specie umană re-cerebrată artificial, ci de utilizarea abuzivă a datelor personale de către diverse sisteme, structuri și rețele oficiale – o chestiune obsedantă în ultimii ani în discuția inclusiv etică despre libertate și dreptul omului la confidențialitate și privat. Pe fondul acestor dezbateri acute despre uman și postuman, anunțul lui Mark Zuckerberg de a crea Metaverse a suscitat o puzderie de comentarii. Joe Tidy (reporter cyber) la BBC News („Zuckerberg’s metaverse: Lessons from Second Life”) afirmă că noul Second Life pe care Zuckerberg vrea să îl asume nu va fi defel un JOC și că în mod evident presupune ambiții uriașe de control psihic global (imperiul Facebook nu este, de altfel, străin de asemenea ambiții deja interogate public). Abram Brown (redactor specializat pe rețele sociale, la Forbes) în textul său intitulat „What Is The Metaverse—And Why Does Mark Zuckerberg Care So Much About It?”, face o sinteză a ceea ce a fost și este Second Life (cu plusuri și minusuri). M-a cuprins o angoasă spontană când am citit că unul din întemeietorii jocului Second Life, Philip Rosedale, și-a imaginat (la începuturi) că își va petrece jumătate din viață prin intermediul avatarului său din joc. Abram Brown emite o observație captivantă pentru vremurile de acum: aceea că ne va fi mult mai ușor să ingurgităm orice formă (insidioasă sau nu) de internet (și oricât de acaparantă), pe fondul pandemiei care ne-a creat cutuma de a ne consuma majoritar timpul de viață la computer. Prin urmare, orice fel de nou imperiu tehnologic (cu pârgiile sale de ghidaj și lidership) se grefează, vrând-nevrând, pe niște obișnuințe și pe un antrenament tehnologic pe care îl avem deja în sânge. Reacția noastră nu va fi una de respingere ori de protejare, ci un accept cel puțin tacit, dacă nu fățiș ori chiar entuziast. Este vorba de o adaptare (spectaculoasă sau, dimpotrivă, firească) a speciei umane la viteza cu care tehnologia se dezvoltă ? Sau despre o modificare de paradigmă a cunoașterii care ne va împuțina umanitatea și care gnoseologic ne ispitește cu tendință ? Balanța între avantajele tehnologiei perfecționate ori progresiste și cusururile (alienante) produse de aceasta e dificil de păstrat într-un echilibru de facto (poate doar într-unul virtual, sic !). Noul teatru de marionete este, însă, trendy la fel ca Sillicon Valley și realitatea virtuală. Futurologul, filosoful computeristic, omul de știință Jaron Lanier, citat de Abram Brown, consideră că preschimbarea Facebook în Metaverse (cu efectul scontat de Second Life) va fi o afacere care va destrăma umanitatea. Mai adaug că ochelarii de realitate virtuală pe care i-am putea avea acasă ca dotare pentru a petrece timp (între o oră și trei ore în noul Second Life sau într-un alt fel de VR – căci acesta este timpul calculat de cercetători și estimat ca fiind specific celor care se sălășluiesc virtual, zilnic, în lumea noastră de acum) vor declanșa, medical, tulburări craniene și psihice concrete (iar de la individ s-ar putea ajunge la o întreagă, în mod previzibil, maladie a colectivității). Poate se cuvine să redefinim o etică avansată pe măsura tehnologiei avansate ?! Ori se va ajunge la o etică medical-tehnologică necesară în deceniul următor… Pun mai multe întrebări decât răspund, dar lucrul acesta cred că este specific pentru atmosfera actuală a dezbaterilor la și pe temă.

Cine n-ar dori să moară, visând că moare? scria cândva avangardistul Sașa Pană, într-un poem la începutul secolului trecut. Într-adevăr, există o miză nu doar epistemologică a ceea ce ar putea fi Second Life sub bagheta (evident manipulatoare, dar totuși încă vizionară, poate, a) lui Mark Zuckerberg, ci și o miză amplificat terapeutică (manifestată prin tehnologie avansată). Zuckerberg aspiră să fie un fel de vraci la scară mare, un vraci-mogul global, dar nu știu dacă îi va ieși jocul ori pariul cu lumea și hominizii (y compris computerele, internetul and Co). Dacă Second Life va deveni un spital digital sau, dimpotrivă, un ospiciu ori un pre-cimitir virtual, o lume de apoi de dinaintea lumii de apoi, vom vedea. Depinde de context, de receptare, de evoluția (sau involuția) noastră ca făpturi încă umane.

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/second-life-remix-sau-remake?fbclid=IwAR1lY6flUpcqTROAYmDfCCChlghFXg7CepAkzLuQXgsYISJwZdzZZXQrKl0

Boxă vorbitoare în casa cui?!

Din fericire, încă nu am devenit device, o instalație; și nădăjduiesc să nu devin așa ceva. Sunt anxioasă, de fapt, la ideea că locuințele noastre ar putea fi căptușite cu instalații. Dar dacă este să accept jocul (tot mai la modă) de a răpsunde la întrebarea – în locuința cui ai vrea să fii o instalație, atunci, răspund printr-o șaradă și o utopie.  Ar fi captivant (poate) să fiu o boxă Alexa în casa lui Mihail Bulgakov, chiar dacă exercițiul acesta este unul absurd, desigur? Bulgakov a murit în 1940.