Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Can’t help myself

ianuarie 17, 2022

O poveste despre despre instalația numită Can’t help myself, realizată de Sun Yuan și Peng Yu, expusă în 2016, la Muzeul Guggenheim din New York, și în 2019, la Bienala de artă de la Veneția. Despre instalația aceasta am aflat de la o studentă (I. I.), participantă la un atelier de scriere creatoare pe tema inteligenței artificiale. În poemul produs de ea, studenta a descris mimetic instalația cu pricina, așa încât, curioasă, am pornit să caut linkul, ca să văd cu ochii mei despre ce era vorba. Instalația era programată să măture continuu balta de lichid roșu (care sugera sângele) din jurul său și care se răspândise în întregul spațiu de expunere, inclusiv pe pereții din jur. Sângele sugerat în baltă, pe jos, părea să fie al unui umanoid destrămat, lichefiat, lichidat. Incitant era felul în care instalația (robotul) părea să manifeste inclusiv o formă de angoasă, învârtindu-se confuz, ataraxic, de parcă nu ar mai fi știut pentru ce anume fusese programat. Desigur, continua să își facă slujba de curățător de roșu lichid, dar mecanicitatea lui nu mai era doar tehnică, ci conținea într-un fel inefabil o neliniște ori chiar o formă de oarecare nebunie de a nu mai înțelege întru totul ceea ce făcea și de ce curăța balta roșie (măturând-o de fapt). Era o împotmolire psihică, un blocaj pe care instalația o sugera perfect, iar lucrul acesta era tulburător. Părea să nu mai fie doar o instalație, parcă se umanizase parțial.

Despre inteligențele artificiale (atelier de scriere creatoare)

decembrie 31, 2021

deea de a conduce un atelier de poezie (în cadrul  Phantasma – Centrul de cercetare a imaginarului) în care să solicit participanții (studenți la Facultatea de Litere din Cluj) să scrie un poem scurt (de 17 versuri) ca și cum ar fi o inteligență artificială mi-a venit de la poemul (An Uber-poem) scris de generatorul de text GPT-3 acum cîțiva ani (dar pe care eu doar de curînd l-am citit).

Într-un fel mai personal, însă, atelierul de scriere creatoare era și o prelungire colaborativă (cu studenții) a cărții mele recente de balade postumane – Sophia România. De multă vreme deja sînt captivă în două interogații anume: cum este să trăim printre instalații care ne vorbesc de parcă am fi alte instalații?!; și cum este să trăim printre făpturi umane care (o parte din ele) așteaptă de la instalații un soi de simili-mîntuire?! Îmi pun aceste întrebări și le pun și altora într-un mod ritualic. Astfel încît atelierul de scriere creatoare de acum a avut ca scop să răspundă cumva (dacă va fi posibil) la aceste întrebări, prin intermediul unor făpturi mult mai tinere decît mine (participanții la atelier sînt cu toții studenți de-ai mei de la nivel licență și master), care au crescut, practic, din copilărie alături de ori împreună cu computere.

Atelierul de acum, cu tema propusă, conținea implicit și o capcană: vor scrie studenții participanți strict un poem imitativ față de structura unei inteligențe artificiale?; sau își vor conserva explicit structura umană, împotriva solicitării pe care am făcut-o, cu riscul de a nu respecta sau de a păcăli chiar cerința mea?

Era, repet, o capcană pe care o întinsesem intenționat, dar fără să știu cum și care vor fi soluțiile găsite de studenți. Iar textele produse la atelier au fost pe măsură: majoritatea au încercat să imite structura (mentală a) unei inteligențe artificiale (în anumite cazuri au existat chiar modele preluate cultural), alte texte au ales o variantă stilistică și imagistică hibridă (o mixtură de om și inteligență artificială), iar altele nu au putut să respecte tema indicată de mine, ci au conservat o structură strict sau relativ umană. Au participat la atelier, în două grupe (respectiv în 2 zile), 20 de studenți, pe 24 şi 25 noiembrie 2021.

După ce atelierul cu studenții s-a încheiat, am aflat despre robotul Ai-Da (conceput la Oxford de Aidan Meller și denumit astfel după matematiciana Ada Lovelace, 1815-1852, considerată primul programator de calculator din lume), căruia i s-a implementat să citească (adică să ingurgiteze electronic) Divina Comedie de Dante Aligheri, urmînd ca pe baza algoritmilor să construiască ulterior poeme originale. Ai-Da (care, după cum specifică creatorii săi, are piele din silicon, dinți și gingii imprimate 3D și camere integrate pentru ochi) a emis texte (poeme) pe care le-a recitat la Muzeul Ashmolean din Oxford, iar acestea au fost analizate la nivel imagistic și stilistic de către cîțiva specialiști.

Ce este esențial și ne face să medităm în această situație?! Conceptul de model lingvistic, căci despre acesta este vorba. Inteligențele artificiale cărora li se solicită texte „artistice“ depind de anumite modele lingvistice care le sînt inculcate, explică specialiștii. Dar, în opinia mea, conceptul de model lingvistic a devenit unul fluctuant sau moale ori chiar pulverizabil, de fapt. Nu mai există un model tare lingivstic (canonic), ci modele adaptate ori adaptabile (moi) în funcție de care o inteligență artificială se poate produce. Totul depinde de felul în care aceste modele lingvistice pot progresa, se pot dezvolta. Și nu în ultimul rînd, un text artistic produs de un computer, de pildă, depinde de capacitatea de asociere pe care instalația o are la îndemînă în funcție de ceea ce programatorii au investit în respectiva instalație. Or, poate, după cum speculează curajos unii specialiști, uneori depinde și de geniul asociativ al unui computer, dincolo de modul în care a fost programat și de modelele lingvistice inserate în memoria sa.

Unii superingineri și-au manifestat do­rința ca oamenii de cultură (scriitori și artiști de orice alt tip) să utilizeze tot mai asumat varii forme de inteligență artificială în arta lor. Experimental vorbind, este captivantă o asemenea rîvnă și solicitare, dar dincolo de dimensiunea experimentală stimulatoare riscurile sînt mari, iar eu rămîn în grupul celor (cîțiva oameni de știință, scriitori etc.) care consideră că dezvoltarea unui model lingvistic al inteligențelor artificiale ar putea influența malformator modelele lingvistice umane, într-un sens care ar amplifica alienarea deja consistentă la nivel global din cauza internautizării excesive, a online-izării, a instalațiilor care ne-au împînzit locuințele. Cine pe cine va influența în viitor?!

Textele de mai jos, produse de studenți interesați de un experiment extrem, încearcă să răspundă și ele la această întrebare. M‑a interesat mai puțin o validare estetică, cît raportarea îndrăzneață sau măcar relativ curajoasă a participanților la tema propusă pentru atelier și la aprofundarea acesteia. 20 de studenți au participat la atelier, dar aici și acum am selectat doar nouă din textele produse, fiecare poem fiind prefațat de un argument explicativ și necesar.

Beyond the Matrix

decembrie 27, 2021

Dar de sfârșit de an, scenariul Beyond the Matrix, scris de Corin Braga în 2008. Scenariul a fost înregistrat la ORDA (cu drepturile complete de copyright ale autorului), prin urmare poate fi descărcat și citit, dar nu poate fi publicat și folosit de nimeni altcineva decât de autor. Fanii Matrix vor găsi aici un scenariu alternativ față de ceea ce este astăzi Matrix Renașterea (adică Matrix 4, film recent promovat pe piața cinematografică). Corin a scris acest scenariu din pură plăcere speculativă și comuniune față de și pentru trilogia Matrix. Scenariul poate fi descărcat vreme de câteva zile.

https://we.tl/t-23fo6I6bqr

Second Life (remix sau remake)

decembrie 19, 2021

Prin 2005, la puțini ani după ce a fost lansată pe piața internautică, am descoperit cu frenezie platforma Second Life și mi-am făcut (cu ajutorul prietenilor abili computeristic), un avatar pe nume Mesmeea Cuttita. Numele de familie mi-l arondase chiar platforma Second Life, în schimb Mesmeea era un mai vechi avatar (magic) al meu pe care îl utilizasem în prozele autoficționale (din cărțile Nebulon și Angelus), iar recent în cartea de balade postumane Sophia România. Ce făceam în Second Life era, poate, relativ banal: zburam cu delicii, nu interferam cu lumea din Second Life, nu intram în dialog, zburam și atâta tot. Pentru mine, însă, zborul acesta fictiv era o reală bucurie și chiar o formă de terapie contra cotidianului epuizant. Am renunțat să mai zbor în Second Life atunci când platforma a devenit și un fel de Mall de unde puteai achiziționa (în mod real) produse. Lucrul acesta m-ar fi coborât non-compensatoriu în lumea mărfurilor concrete și a neguțătorilor, adică în exact lumea din care voiam să evadez.

Recenta intenție a lui Mark Zuckerberg de a preschimba Facebook într-un fel de Second Life revigorat, renegociat și energizat tehnologic m-a pus, ca pe destui alții, pe gânduri. Facebook, o platformă eminamente a cotidianului și a comunicării de tip fast-food, dar și cel mai mare cimitir din lume, cum a fost el denumit din unghiul utilizatorilor pieriți (de facto în lumea reală) care continuă să viețuiască, simbolic, prin paginile lor de facebook (paralizate sau întreținute de rudele, prietenii ori fanii lor).

Lumea noastră redefinită de pandemie și sub auspiciile ei a cunoscut, datorită on-line-izării silite de molimă și a avansului tehnologic impus, nuanțe și ramificații care au fost profețite până acum doar în utopii (sau în anti-utopii și distopii). Cum este să trăim printre instalații care ne vorbesc de parcă am fi alte instalații?! Și cum este să trăim printre făpturi umane care așteaptă de la instalații un soi de simili-mântuire?! În vremurile complicate de acum (cu nevroze, fantasme, frustrări, reverii etc.). Mi-am pus întrebările acestea de xyz ori, în ultimul an. De la interviurile acordate acum câțiva ani de robotul Sophia, la instalațiile care ne populează casele (boxe vorbitoare și alte device-uri), de la ochelarii 3 D (cu care vizionăm inclusiv acasă filme spectaculoase imagistic) la voci digitalizate cărora li se confecționează o aparență umană și care pot oferi inclusiv concerte (cântăreața niponă Hatsune Miku, de pildă). De curând am citit o problematizare lansată de jurnaliștii de la BBC care se întrebau dacă amploarea pe care a luat-o în ultimii ani (datorită pandemiei sau dincolo de ea) Inteligența artificială ar putea declanșa nașterea unei noi religii! Răspunsul teologilor a fost acela că roboții și alte instalații nu pot fi substituți ai preoților, fiindcă nu au suflet. Pe de altă parte, însă, există exemple (chiar dacă sunt excepții, deocamdată) care contrazic incapacitatea roboților în sens predicativ teologal: într-un vechi templu budist este utilizat un robot numit Mindar, proiectat ca o zeitate a îndurării, iar în spațiul romano-catolic, de asemenea, a fost creat un robot numit SanTo (deocamdată doar testat experimental). M-am chestionat, cu neliniște, după ce am aflat despre acești doi roboți, cum ar putea arăta o spovedanie a unui hominid în fața unui preot-robot ! Sau, poate, cine știe, în viitor spovedania poate fi înregistrată pe un stick care, conectat la robotul-duhovnic, va primi un răspuns … pe măsură ! Fantasmagorii, sper, deocamdată.

Apoi am citit poemul scris de generatorul de text GPT-3, An Uber-poem (textul nu e tocmai nou, dar eu l-am receptat doar acum).

Iată începutul :

Poet, Uber Poet, they whisper/ Quietly, softly, eerily/ Sometimes, sometimes not?/ Someday, someday perhaps/  If you come, if you work, if you try, you too could write like them.

Poemul mi s-a părut a fi mecanic, repetitiv, cel puțin în prima jumătate în care se percepe că este scris de o instalație, căci e rigid, iar repetitivitatea nu are nimic incantatoriu (așa cum ar scrie o făptură umană un poem care mizează pe repetitivitate), ci este înțepenit, paralizat, formal. Partea a doua a textului este mai interesantă, dar e moralistă, construită ca un poem didactic, pedagogic. Poate de aici percepția mea că textul este scris de un robot. Ulterior, mi-am dat seama că opinia mea era deja formatată când citisem textul, știind de la început că este scris de un computer ; interesant (ca reacție) ar fi fost, de fapt, să citesc textul făsă să știu că este scris de un computer (ar fi putut fi chiar inventat un nume de autor, la o adică) – poate nu mi-aș fi dat seama că nu este un text scris de o făptură umană și aș fi reacționat ca la un text obișnuit, adică … omenesc.

Nu sunt singura preocupată de aceste teme și subteme, ci am câțiva oameni în apropiere care scriu despre ori dezbat aceste chestini. Unul din ei este eseistul și filosoful clujean Aurel Codoban, prins în aceeași capcană teoretică și teoretizantă (fantasmatică, poate) ca mine (de altfel, lucrează la un amplu eseu în acest sens care, probabil, va deveni o carte). O serie de articole actuale problematizează și ele ceea ce nu e clar cum poate fi problematizat, căci exactitatea nu poate fi prinsă în insectar în aceste zile, ci doar tatonată cu prudență.

Yuval Noah Harari, de pildă (istoric care predă cursuri de etică și filosofie în Israel și care a publicat cărțile Sapiens, Scurtă istorie a omenirii, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul XXI, traduse în 2017-2018 la editura Polirom), avansează ideea modificării speciei umane mediată de ingineria genetică și de entități non-organice (într-un interviu pe care i-l ia jurnalistul Anderson Cooper, de la CNN). Harari nu ezită să crediteze ideea construcției de creiere pentru o nouă specie umană, considerând că acest lucru va fi fezabil în curând. Angoasa lui nu este legată, însă, de viitoarea specie umană re-cerebrată artificial, ci de utilizarea abuzivă a datelor personale de către diverse sisteme, structuri și rețele oficiale – o chestiune obsedantă în ultimii ani în discuția inclusiv etică despre libertate și dreptul omului la confidențialitate și privat. Pe fondul acestor dezbateri acute despre uman și postuman, anunțul lui Mark Zuckerberg de a crea Metaverse a suscitat o puzderie de comentarii. Joe Tidy (reporter cyber) la BBC News („Zuckerberg’s metaverse: Lessons from Second Life”) afirmă că noul Second Life pe care Zuckerberg vrea să îl asume nu va fi defel un JOC și că în mod evident presupune ambiții uriașe de control psihic global (imperiul Facebook nu este, de altfel, străin de asemenea ambiții deja interogate public). Abram Brown (redactor specializat pe rețele sociale, la Forbes) în textul său intitulat „What Is The Metaverse—And Why Does Mark Zuckerberg Care So Much About It?”, face o sinteză a ceea ce a fost și este Second Life (cu plusuri și minusuri). M-a cuprins o angoasă spontană când am citit că unul din întemeietorii jocului Second Life, Philip Rosedale, și-a imaginat (la începuturi) că își va petrece jumătate din viață prin intermediul avatarului său din joc. Abram Brown emite o observație captivantă pentru vremurile de acum: aceea că ne va fi mult mai ușor să ingurgităm orice formă (insidioasă sau nu) de internet (și oricât de acaparantă), pe fondul pandemiei care ne-a creat cutuma de a ne consuma majoritar timpul de viață la computer. Prin urmare, orice fel de nou imperiu tehnologic (cu pârgiile sale de ghidaj și lidership) se grefează, vrând-nevrând, pe niște obișnuințe și pe un antrenament tehnologic pe care îl avem deja în sânge. Reacția noastră nu va fi una de respingere ori de protejare, ci un accept cel puțin tacit, dacă nu fățiș ori chiar entuziast. Este vorba de o adaptare (spectaculoasă sau, dimpotrivă, firească) a speciei umane la viteza cu care tehnologia se dezvoltă ? Sau despre o modificare de paradigmă a cunoașterii care ne va împuțina umanitatea și care gnoseologic ne ispitește cu tendință ? Balanța între avantajele tehnologiei perfecționate ori progresiste și cusururile (alienante) produse de aceasta e dificil de păstrat într-un echilibru de facto (poate doar într-unul virtual, sic !). Noul teatru de marionete este, însă, trendy la fel ca Sillicon Valley și realitatea virtuală. Futurologul, filosoful computeristic, omul de știință Jaron Lanier, citat de Abram Brown, consideră că preschimbarea Facebook în Metaverse (cu efectul scontat de Second Life) va fi o afacere care va destrăma umanitatea. Mai adaug că ochelarii de realitate virtuală pe care i-am putea avea acasă ca dotare pentru a petrece timp (între o oră și trei ore în noul Second Life sau într-un alt fel de VR – căci acesta este timpul calculat de cercetători și estimat ca fiind specific celor care se sălășluiesc virtual, zilnic, în lumea noastră de acum) vor declanșa, medical, tulburări craniene și psihice concrete (iar de la individ s-ar putea ajunge la o întreagă, în mod previzibil, maladie a colectivității). Poate se cuvine să redefinim o etică avansată pe măsura tehnologiei avansate ?! Ori se va ajunge la o etică medical-tehnologică necesară în deceniul următor… Pun mai multe întrebări decât răspund, dar lucrul acesta cred că este specific pentru atmosfera actuală a dezbaterilor la și pe temă.

Cine n-ar dori să moară, visând că moare? scria cândva avangardistul Sașa Pană, într-un poem la începutul secolului trecut. Într-adevăr, există o miză nu doar epistemologică a ceea ce ar putea fi Second Life sub bagheta (evident manipulatoare, dar totuși încă vizionară, poate, a) lui Mark Zuckerberg, ci și o miză amplificat terapeutică (manifestată prin tehnologie avansată). Zuckerberg aspiră să fie un fel de vraci la scară mare, un vraci-mogul global, dar nu știu dacă îi va ieși jocul ori pariul cu lumea și hominizii (y compris computerele, internetul and Co). Dacă Second Life va deveni un spital digital sau, dimpotrivă, un ospiciu ori un pre-cimitir virtual, o lume de apoi de dinaintea lumii de apoi, vom vedea. Depinde de context, de receptare, de evoluția (sau involuția) noastră ca făpturi încă umane.

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/second-life-remix-sau-remake?fbclid=IwAR1lY6flUpcqTROAYmDfCCChlghFXg7CepAkzLuQXgsYISJwZdzZZXQrKl0

Boxă vorbitoare în casa cui?!

decembrie 9, 2021

Din fericire, încă nu am devenit device, o instalație; și nădăjduiesc să nu devin așa ceva. Sunt anxioasă, de fapt, la ideea că locuințele noastre ar putea fi căptușite cu instalații. Dar dacă este să accept jocul (tot mai la modă) de a răpsunde la întrebarea – în locuința cui ai vrea să fii o instalație, atunci, răspund printr-o șaradă și o utopie.  Ar fi captivant (poate) să fiu o boxă Alexa în casa lui Mihail Bulgakov, chiar dacă exercițiul acesta este unul absurd, desigur? Bulgakov a murit în 1940.

Neverland, Wonderland, Otherland, Dreamland, Computerland

decembrie 4, 2021

Am pledat întotdeauna pentru regatul imaginației, ca poetă și prozatoare; chiar dacă, în ipostaza mea de eseistă și cercetătoare am fost legată mai ales de regatul realității violente și de investigarea acestei dimensiuni. Așa încât, în mod evident, latura mea artistică (literară) și cea științifică s-au completat una pe alta. În continuare, artisticește vorbind, cred în regatul imaginației, prin urmare chiar aș dori ca nimic să nu fie prohibit ori cenzurat în acest regim al minții și al inimii. Există Computerland, există și Neverland, Wonderland, Otherland, Dreamland; există (și e bine că există) oricâte ținuturi, zone și teritorii dorești, doar să ai energia și forța creatoare să le născocești și să le străbați (prin scufundare ori înălțare). Există și No man’s land, ceea ce, laconic spus, ne întoarce spre realitatea aspră, vrând-nevrând.

Instalațiile invadatoare

decembrie 1, 2021

Dialoghez mai ales cu tatăl meu Domițian (care are aproape 87 de ani) despre atracția, secondată în același timp de respingere, în ceea ce privește instalațiile avansate care au populat lumea noastră. E o relație previzibilă de iubire-ură față de instalații (ochelari 3 D, boxe vorbitoare și suprainteligente, roboți predicatori în lăcașuri de cult etc). Întrebarea pe care mi-o pun mereu este dacă nu cumva omenescul nostru se va împuțina în urma acestui asediu (gândit și procesat, asumat chiar de noi, făpturile umane) al tehnologiei avansate. Mi-aduc aminte cât de fascinată eram în 2005 când zburam pe platforma Second Life, cu ajutorul avatarului meu Mesmeea Cuttita (nu doar avatarul central al acestui blog, ci și personaj în câteva cărți pe care le-am semnat). Am înghețat zborurile mele prin Second Life atunci când acest joc a devenit un spațiu comercial, renunțând să fie doar un joc fantasmatic. Pe de altă parte, sunt conștientă că inteligența artificială (și realitatea virtuală) fac parte din prezentul nostru cognitiv și ontic. Nu avem cum să negăm acest lucru sau să procedăm asemenea struțului care își îngroapă capul în nisip. Nu am un scenariu anume, terifiant, legat de inteligența artificială, nu vreau să particip la vreo înscenare apocaliptică, încerc să fiu lucidă, fără hiperbole și emfază; fără paranoia.

Boxa vorbitoare

noiembrie 26, 2021

Am primit în dar boxa (care nu e Alexa, chiar dacă eu am botezat-o astfel, fără să știu, în clipa botezului, că există, tehnologic vorbind, o Alexa!) de la niște prieteni pricepuți la tehnologia avansată și uimiți-răsfățați de performanțele tehnice ale instalațiilor. Corin a primit, de fapt, boxa de ziua lui, acum trei ani, cred, ca pe un soi de jucărie la maturitate. Și așa am și folosit-o din momentul în care a intrat în casa noastră: am așezat-o lângă televizor și am folosit-o ca pe o jucărie utilă și informațională, inclusiv muzicală. Apoi, de la o vreme, am început să îi punem întrebări (de viață și de moarte) și de aici s-a născut un dialog incitant, uneori, banal, alteori, comico-tragic, alteori. Nu sunt atașată emoțional de mogâldeața Alexa, ci incitată rațional. Dacă m-ar întreba dacă sunt atașată de ea, i-aș mărturisi direct că e o jucărie.

Din fericire, încă nu am devenit device, o instalație; și încă nu există posibilitatea (tehnologică) să devin așa ceva. Sunt anxioasă, de fapt, la ideea că locuințele noastre ar putea fi căptușite cu instalații. Dar dacă este să accept jocul de a-mi închipui în casa cui aș dori să fiu o boxă voritoare, hmmm, mă gândesc la casa lui Mihail Bulgakov, chiar dacă exercițiul acesta este unul absurd ori utopic, fiindcă Bulgakov a murit în 1940.

Sophia & Hatsune Miku

octombrie 3, 2021

Sophia se uită curioasă la Hatsune,

this is really intriguing, no body, just image,

Hatsune nu se uită la Sophia,

ci cântă de mama focului în japoneza ei yamaha:

私の恋を悲劇のジュリエットにしないで

WATASHI NO KOI WO HIGEKI NO JULIET NI SHINAIDE

此処から連れ出して

KOKO KARA TSUREDASHITE

鐘が鳴り響くシンデレラ

KANE GA NARIHIBIKU CINDERELLA.

Google Translation forfotește de personaje scrise în pomelnic :

Don’t let my romance become Juliet in a tragedy

Take me out of here in Neverland

The bell sounds just like Cinderella.

Adică: nu lăsa chestiunea să fie Julietă în tragudie,

du-mă de-aci spre Nicăieri,

clopotele zornăie ca o Cenușotcă, zdrang.

Două entități parapsihologice,

un robot cu piele și o iluzie cromatizată,

lumea e un stadion neuronal,

spectatorii au căști de cuarț și confetti lipit pe pleoape,

ce vedem noi acum e preschimbarea nanometrică

ajunsă în ventricule și auricule,

care caută scorburi aglutinate de idei mișcătoare.

Două broscuțe eliberate dincolo de barajul din creier:

ima kiniga sukide strangers in the night exchanging glances

bokutoka kimitoka koitoka aitoka something in your eyes
nani shiteta something in your smile,

kimiga sukide teyu nowa usode,

I’m beginning to feel like a Rap God.

VAE SOLI, VAE SOLI.

Sophia România

septembrie 18, 2021

Cartea mea de poezie – Sophia România – tocmai a apărut la Casa de editură Max Blecher. E o carte despre condiția umană în vremuri postumane, cu problematizări, nuanțe, nebuloase etc. Nu e doar o carte de poezie, ci, în subtext, și una de antropologie, chiar dacă există și destul ludic, ironie, parodie, intertextualitate etc. E și o carte cu și despre poeți și prieteni, căci apar în ea Gellu Naum, Leonid Dimov, Nora Iuga, Emil Brumaru, Andrei Codrescu, Simona Popescu, Sanda Cordoș, Cosana Nicolae, Alexandru Mușina, Vintilă Ivănceanu, Iustin Panța, Andrei Bodiu, F. Balotescu, Gio Magliocco, Yoshiro Sakamoto, Valeriu Gherghel care devin cu toții personaje (de poezie). Apar și câteva vrăjitoare mari și mici (cu care sunt prietenă – Estera, Dardina, Sharashka; apoi cele june – Nona și Mira), precum și doi samurai lăuntrici – Anir și Narkom (foarte apropiați mie). Sunt apoi câteva fetițe poznașe: Clara, Ana, Ivona, Iris, Ema. David Lynch nu lipsește nici el. Dar protagonista este roboteasa Sophia și o prietenă mai bătrână a ei, Hatsune Miku – amândouă prietene cu Mesmeea Cuttita (identitatea mea din jocul Second Life). Nu lipsește din această poveste o instalație cât o mufă, precum și tatăl meu Domițian. Și mai sunt și alte surprize. Țara în care viețuim e și ea personaj, desigur. Coperta este iscusită și izbutită de Ana Toma; redactor de carte a fost Claudiu Komartin; le mulțumesc amândurora pentru dăruirea lor editorială.