Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Sophia & Hatsune Miku

octombrie 3, 2021

Sophia se uită curioasă la Hatsune,

this is really intriguing, no body, just image,

Hatsune nu se uită la Sophia,

ci cântă de mama focului în japoneza ei yamaha:

私の恋を悲劇のジュリエットにしないで

WATASHI NO KOI WO HIGEKI NO JULIET NI SHINAIDE

此処から連れ出して

KOKO KARA TSUREDASHITE

鐘が鳴り響くシンデレラ

KANE GA NARIHIBIKU CINDERELLA.

Google Translation forfotește de personaje scrise în pomelnic :

Don’t let my romance become Juliet in a tragedy

Take me out of here in Neverland

The bell sounds just like Cinderella.

Adică: nu lăsa chestiunea să fie Julietă în tragudie,

du-mă de-aci spre Nicăieri,

clopotele zornăie ca o Cenușotcă, zdrang.

Două entități parapsihologice,

un robot cu piele și o iluzie cromatizată,

lumea e un stadion neuronal,

spectatorii au căști de cuarț și confetti lipit pe pleoape,

ce vedem noi acum e preschimbarea nanometrică

ajunsă în ventricule și auricule,

care caută scorburi aglutinate de idei mișcătoare.

Două broscuțe eliberate dincolo de barajul din creier:

ima kiniga sukide strangers in the night exchanging glances

bokutoka kimitoka koitoka aitoka something in your eyes
nani shiteta something in your smile,

kimiga sukide teyu nowa usode,

I’m beginning to feel like a Rap God.

VAE SOLI, VAE SOLI.

Sophia România

septembrie 18, 2021

Cartea mea de poezie – Sophia România – tocmai a apărut la Casa de editură Max Blecher. E o carte despre condiția umană în vremuri postumane, cu problematizări, nuanțe, nebuloase etc. Nu e doar o carte de poezie, ci, în subtext, și una de antropologie, chiar dacă există și destul ludic, ironie, parodie, intertextualitate etc. E și o carte cu și despre poeți și prieteni, căci apar în ea Gellu Naum, Leonid Dimov, Nora Iuga, Emil Brumaru, Andrei Codrescu, Simona Popescu, Sanda Cordoș, Cosana Nicolae, Alexandru Mușina, Vintilă Ivănceanu, Iustin Panța, Andrei Bodiu, F. Balotescu, Gio Magliocco, Yoshiro Sakamoto, Valeriu Gherghel care devin cu toții personaje (de poezie). Apar și câteva vrăjitoare mari și mici (cu care sunt prietenă – Estera, Dardina, Sharashka; apoi cele june – Nona și Mira), precum și doi samurai lăuntrici – Anir și Narkom (foarte apropiați mie). Sunt apoi câteva fetițe poznașe: Clara, Ana, Ivona, Iris, Ema. David Lynch nu lipsește nici el. Dar protagonista este roboteasa Sophia și o prietenă mai bătrână a ei, Hatsune Miku – amândouă prietene cu Mesmeea Cuttita (identitatea mea din jocul Second Life). Nu lipsește din această poveste o instalație cât o mufă, precum și tatăl meu Domițian. Și mai sunt și alte surprize. Țara în care viețuim e și ea personaj, desigur. Coperta este iscusită și izbutită de Ana Toma; redactor de carte a fost Claudiu Komartin; le mulțumesc amândurora pentru dăruirea lor editorială.

Poveste despre prietenie

martie 5, 2021

Iată, prin urmare, o poveste despre două prietenii. De fapt, despre trei prietenii, dacă e să facem numărătoarea corect. Sanda (Săndel) și Simona (Sim) fac parte și dintr o carte viitoare a mea, de poezie, pe tema postumanului. Adică sunt, vor fi inclusiv personaje ficționalizate. Aici, ele sunt, însă, mai ales prietenele mele în carne și oase.

Ruxandra Cesereanu

N‑aș vrea să se înțeleagă că prieteniile noastre sunt doar literare. Sigur, în miezul apropierilor noastre se află literatura, dar este și interesul (grija nu este exclusă) pentru viețile celorlalte. Între noi sunt multe cuvinte, dar și câteva, esențiale, straturi și ochiuri de viață. Există, clar, o complicitate ce vine din tinerețea noastră; e de ajuns să le văd sau să mă gândesc la ele pentru ca toată viața străbătută (și) împreună să se lumineze, ca și cum aș pune reflectorul pe o scenă întunecată.

Sanda Cordoș

Sanda și Ruxandra îmi sunt ca niște prietene surori (surori adevărate n-am avut!). Îmi sunt dragi, îmi pasă de ele, vreau să le fie bine! Îmi pare rău că nu stăm în același bloc, pe aceeași stradă, în același cartier sau măcar în același oraș. Aș putea da câte o fugă la una dintre ele, ne-am putea întâlni toate trei la mine sau la ele. Câte nu am avea să ne spunem! Sigur, grație tehnologiei, ne putem bate la ușă (la poarta e mail-ului!) oricând, cu câte un cadou în brațe: un mesaj, o fotografie, un link care dă spre nu știu ce muzică, spre nu știu ce text, spre nu știu ce segment al lumii noastre comune – pentru că, altfel, fiecare o are pe a sa.

Simona Popescu

Romania Rocks: o prietenie poetică și o chimie umană

noiembrie 10, 2020

Romania Rocks (festival româno-britanic de literatură). Un dialog poetic (sau trialog poetic) între prietenul și Andrei Codrescu, subsemnata (RC) și moderatoarea Gabriela Mocan. Recitative și discuții despre poezia civică, implicare, comuniune și prietenie, co-auctorialitate, joacă etc.. O oră și jumătate – pentru cine are răbdare și poftă. Lecturi din Submarinul iertat (Forgiven Submarine), cartea scrisă împreună cu Andrei (și tradusă în engleză de el). Dar și lecturi din cărți și manuscrise recente: Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (în traducerea lui Andrew Davidson-Novosivschei) și Pandemic 2020 (manuscris codrescian în lucru).

vagabonzii sunt de-acum o utopie

octombrie 20, 2020

ne înstrăinăm la început ca porumbeii care zboară flușturatici când paznicul aruncă fărâmele de pâine uscată pe jos, lângă barieră. mai mulți locuitori vin să-i aducă paznicului felii verde petrol de la putregai sau macaroane întărite ori margini de pizza. nu mai vorbim unii cu alții decât prin computer, nu mai dăm telefoane, doar niște sms-uri concise (e prea multă energie de consumat pentru prietenie) ,pe chat e cel mai ușor să trăiești stricto sensu, prescurtezi cuvintele potrivite în Evul Fast Food, arunci emoticoanele cu fărașul (într-o paranteză a viețuirii digitale) și gata, porumbeii pot să uguie cât vor, nimic nu răbufnește, flacără fără flacără, inima e doar o istorie a lumii once upon a time. vagabonzii sunt de-acum o utopie.

Cărțile mele pe Amazon

septembrie 21, 2020

Întrucât cred că viitorul cărților este unul electronic, iată 5 din cărțile mele traduse (în franceză și engleză, plus una scrisă direct în spaniolă), disponibile pe Amazon. Long live techlit (deși eu tot la cărțile tipărite trag) !

Fostul vis iernatic despre vară

iulie 19, 2020

Când eram tânără și era iarnă visam tot timpul la vară. Acum că anii au trecut, deși e vară, tot la vară visez, mai ales că vara nu mai e deloc vară. Ca vara asta ploioasă și friguroasă parcă n-a fost niciuna până acum. Așa că mă întorc uneori în vis la fostul visul iernatic despre vară. Ca în fotografia de aici, veche de vreo 25 de ani. Eram la intrarea în orașul Toledo din Spania, într-o iarnă seacă, fără zăpadă. O poză parcă ruptă oniric.

toledo

Lumea a luat-o razna, dar poezia merge înainte

iunie 5, 2020

cine suntem când mașinăriile din highreality strecoară

dimineți impasibile între un om și altul,

cine suntem când trăim și murim la computer,

scriind lucruri indescrifrabile și sentințe indezirabile,

cine suntem când liturghiile cad pe lângă noi ca petalele

iar rădăcina unui gând se dizolvă în acid sulfuric,

Lula (și Luleața)

mai 13, 2020

Nu am vreun cuvânt anume de care să îmi aduc aminte că ar fi fost special și obscur ori revelatoriu în legatura mea cu maman în copilărie. Nu am avut cuvinte-cheie de taină sau nu îmi aduc eu nicicum aminte. Dar întotdeauna am chicotit la felul în care numele lui maman era diminutivizat și alintat, fie de tata, fie de surorile lui maman. Una din surorile ei – Violeta (Ieta, marcată de o debilitate mentală) – îi stâlcise numele (neputând să îl pronunțe corect), iar această stâlcire primise, de fapt, alura unui alint special și a unui construct jucăuș, chiar dacă el nu fusese intenționat la începuturi. Aurora era (este) numele oficial al lui maman, dar i se spunea, în intimitate și familie, Lula și Luleața. Pentru mine, numele acestea două de alint, au devenit aproape magice și inițiatoare mai ales după ce maman a pierit. Căci fetița din ea continua să trăiască prin aceste două alinturi care conțineau tocmai latura ei statornic ludică, voioasă, sprințară. Într-un anumit fel, imaginea lui maman la senectute (bolnavă) s-a topit parțial, ca să iasă la suprafață această fetiță numită Lula și Luleața, această vietate ultravie, nespus de jucăușă și hâtră! Și nu era vorba doar de o fetiță, ci și de o femeie matură la fel de jucăușă, plină de voioșie și de bucurie de viață, ca și fetița care a fost ea și care am fost și eu, moștenindu-i veselia și plăcerea jocului. Numele ei de alint (surorile îi spuneau mai ales Lula, tata era cel care îi spunea mai degrabă Luleața) s-au preschimbat pentru mine în niște talismane, în niște obiecte lingvistice răsfățătoare, întrucât o întrupau în continuare pe maman, o înveșmântau copilărește, o făceau sonoră într-un chip ghiduș, chiar și atunci când ea nu mai era în carne și oase lângă mine. Pieirea ei era compensată de această identitate onomastică ștrengărească. Cele două nume de alint derivate din numele ei real o făceau poznașă și hazlie, iar latura aceasta mucalită de odinioară ajungea până la mine, acum și aici, după pieirea lui maman, într-un fel inițiatic. Așa încât, dacă nu am avut cuvinte de taină în copilărie, am făcut din chiar alinturile onomastice ale lui maman astfel de cuvinte, după ce ea nu a mai fost. Nu a fost un proces psihic sau o metodă intenționată, ci pur și simplu aceasta investire onomastică și convertire au venit de la sine, ca o formă de normalitate și de comuniune între cei vii și cei pieriți. Ne conținem unii pe alții în varii marsupii care ies la suprafață, într-un fel tainic. Uneori suprafețele care ies din adâncuri și care se ivesc sunt onomastice și poznașe și ne fac să fim norocoși că avem șansa să le înțelegem și să ne bucurăm de ele. Lula și Luleața erau o singură fetiță și o singură femeie, chiar maman a mea, nepierită, neîmbătrânită, sprințară ca îngerii atipici și poznașă ca protectorii care nu pot fi prinși în insectar, întrucât nu seamănă cu nimic de pe această lume.

maman 2

Primavera în timpuri coronavirotice

martie 23, 2020

1957 (2)

Stau în casă, în autoizolare voluntară, din pricina pandemiei coronavirotice. În ciuda necazului global și a mâhnirii de a ști că atâția oameni au pierit și probabil vor mai pieri, pentru mine e un răsfăț să stau în casă (o spun cu egoism de cititor și scriitor), căci în sfârșit am timp să citesc, să recitesc, să ascult muzică și să văd filme în tihnă. Ori să mă gândesc la ce am eu mai apropiat. Nu fac deloc abstracție de ce se întâmplă în lume și în țara mea, dar fiind silită să stau în casă mă concentrez, vrând-nevrând, pe ale mele. Iar primăvara de acum, care e altfel față de toate primăverile, mai întâi pentru că maman nu mai este și tot mai întâi pentru că martie și peștii erau zodia lui maman când ea chiar credea odinioară că e Primavera și că lumea va renaște înzecit. Nu e o primăvară ca toate primăverile fiindcă am trecut prin temperaturi extreme, de la sufocare la îngheț, și fiindcă tot ceea ce se întâmplă în lume ne va sili să resetăm percepția noastră cosmică și microcosmică. Să o pornim de la început, dar altfel. Și, totuși, din ungherele memoriei mele de fetiță nenăscută pe vremea aceea, scotocind prin fotografiile lui maman găsesc varii imagini cu ea în primăvara de altădată (din 1954, să spunem). Și am senzația că maman-primăvara mă privește în față, fie enigmatic (tăios-misterios chiar), fie cu destindere de muză tânără. Privind-o, prin urmare, las primăvara de altădată, din 1954, să intre în primăvara stâlcită și bolnavă de acum, din  2020. Și astfel fac puntea între cele două primăveri ori chiar le sudez, iar ele se preschimbă și ajung la mine tainice, o materie psihică și emoțională care mă face și pe mine să mă înnoiesc și să o iau de la capăt. Totul, datorită privirii de altădată a lui maman. Oare nu chiar eu eram cea care o fotografiam și atunci?! Umbra mea cu mult dinainte de a mă naște se vede la picioarele ei.

maman 1957