doamna cu licorna

Sub sigiliul lunii, între fecioarele-nsemnate cu trei cruci şi-o eşarfă de-argint, stătea Doamna aleasă. Deşi curată, servitorii nu o numeau domniţă, ci Doamnă, fiindcă era stăpâna renunţărilor. Pe-o insulă albastră, având alăturea licorna şi un leu, tustrei roşiţi de cerul străbătut de limbi de foc, povestea lor voi spune-o acum. Înveşmântată într-o rochie verzuie de brocart, cu flori albastre, având pe frunte eşarfa-i brodată, cu părul blond, chiar copt de soare, Doamna ţine în mâna dreaptă un papagal, iar cu cea stângă atinge fructele pe care servitoarea-fetişcană le poartă într-un vas de preţ. La picioare-i stau o maimuţă, iepuri şi câini pitici, dar în grădină mai sunt risipiţi o pisică sălbatică, un ied, un vulture, o vulpe şi un lup. Leul ţine steagul fecioarei, la fel licorna, deşi ea singură priveşte către noi, privită fiind, la rându-i, de leu şi Doamnă şi de servitoare. Dar de-ar gusta licorna din poamele de oferit, nu ştiu ce ar simţi. Cu barba-i albă de ţap şi ochii lăcrămoşi, cu gene lungi, licorna priveşte către noi.

Apoi iat-o pe Doamna-nveşmântată în rubiniu brocart, cu dungi aurii şi capişon negru, în timp ce păru-i e ascuns şi doar un moţ blond, ca vârf de lance, zburdă pe creştet. Ea cântă la orga mică din grădina Edenului, în timp ce leul păzeşte împrejurimile, iar licorna ascultă întinsă în iarbă. Fetişcana atinge în treacăt orga stăpânei, în timp ce nimeni pe nimeni nu priveşte în ochi.

Înveşmântată în brocart rozaliu, cu broderii verzui, Doamna stă-ntinsă pe pajişte, licorna fiind sprijinită de genunchii ei. Doamna priveşte trist spre licornă, în timp ce aceasta priveşte-n oglinda oferită de Doamnă. Poala rochiei ei, întoarsă pe dos, e sângerie. Picioarele-i de chinezoaică nu i se zăresc. Păru-i ajunge pân la tălpi. Cine eşti tu, licornă? Căci singurul tău corn nu se zăreşte în oglindă!

Înveşmântată în brocart roş, auriu şi-albastru, cu dantelă galbenă pe creştet, Doamna-mpleteşte flori de grădină. Fetişcana îi ţine tava de aur umplută cu flori. Leul şi licorna au scut de cavaleri rătăcitori şi cruciaţi. Maimuţa aşezată deasupra coşului cu flori miroase cu nesaţ. Nimeni nu priveşte pe nimeni. Dar, oare, mirosul unde are să poarte făpturile prea simţitoare? Mure, mere, alune şi portocale pot fi culese în preajmă.

Înveşmântată în brocart albastru, cu brâu auriu şi rubine pe creştet, Doamna atinge singurul corn al licornei. Leul priveşte spre noi, maimuţa spre Doamnă. Fetişcana pierită-i. Licorna i-un ţap cu barbă senină. Vulpi, iepuri, leoparzi, şoimi se sălăşluiesc în grădina aceasta. În cealaltă mână, Doamna ţine ea însăşi stindardul onoarei sale. Licorna priveşte-nspre Doamnă: atingerea cornului său a trecut-o în jugul suav al iubirii.

Acestea fost-au cele cinci simţuri ale năpăstuirii. À mon seul désir je renonce, rosteşte Doamna muţeşte. Înveşmântată-n roşu brocart, cu poala verzuie străbătută de râuri albastre, cu un turban de sultană peste păru-i păios, cu dantele încinse de la coate pornind, Doamna-i întinde servitoarei colierul pe care atâta vreme îl purtase la gât. Nici o bijuterie nu mai are asupră-i, decât cingătoarea ca brâu călugăresc. Leul şi licorna, fiecare, ţin stindardul cinstei sale, păzindu-l la poalele cortului. Maimuţa şi câinele privesc înspre noi. Grădina a rămas aceeaşi, cu fiare trăind laolaltă, fără să se rănească. Mure, mere, alune, portocale. Cine eşti tu? Sunt cea care am renunţat la tot, dar mai ales la mine însămi. S-au dus pasiunile şi văzurile, mirosurile, auzurile, atingerile. Capră corcită c-un cal, cu singurul corn răsucit ca o turlă subţiratică, licorna e ultima ispită şi martorul acesteia. Doamna s-a războit cu simţurile-i. Roşu, verde, auriu, albastru. Văd, aud, ating, miros şi gust. À mon seul désir je renonce pour toujours. Cruciada fecioarei sfârşită-i. Un corn din păr galben avea ea însăşi pe creştet. Perechea licornei era. Niciodată picioarele dezgolite ori cu-ncălţări nu i le-am putut zări. Licorna era şi bărbat, şi femeie, ori nici unul din doi.

while your lips are still red

while your lips are still red

a fost cândva un sărut în subsolul unei clădiri din centrul orașului

a fost o mătase din fragi

și un miros de piele tânără

mâinile lui de harfist

și buzele mele atât de roșii încât înroșiseră aerul

și genele mele atât de umede de la limba mușcată din dragoste

a fost cândva un sărut din fragi și mătase

vrăjitor și viu în rășină pentru totdeauna

fragi și mătase

mătase și fragi

aici se află chihlimbarul cel roșu în sfârșit limpezit

(regina distruge

femeia obține)

tu fii păzitorul inimii mele și țesătorul de mătase.

us – anne sexton

Darul meu vreme de o săptămână pentru călătorii prin zona mesmeică este un poem de dragoste semnat de Anne Sexton (1928-1974). Mai exact, poemul meu sextonian preferat din Love Poems (1969).

US

I was wrapped in black

fur and white fur and

you undid me and then

you placed me in gold light

and then you crowned me

while snow fell outside

the door in diagonal darts.

While a ten-inch snow

came down like stars

in small calcium fragments

we were in our own bodies

(that room that will bury us)

and you were in my body

(that room that will outlive us)

and at first I rubbed your

feet dry with a towel

because I was your slave

and then you called me princess.

Princess!

Oh then

I stood up in my gold skin

and I beat down the psalms

and I beat down the clothes

and you undid the bridle

and you undid the reins

and I undid the buttons

the bones the confusions

the New England postcards

the January ten o’clock night

and we rose up like wheat

acre after acre of gold

and we harvested

we harvested.

stavroghin

O știm cu toții: dracii sunt în noi, stau acolo mai ales la tinerețe (dar și la maturitate), stau cocoloșiți de nu se știe ce. Uneori, de timpurile prin care trecem, alteori de străfunduri tulburate, nevroze, chirceli. Și tot așa. Ce-i de făcut cu dracii ca să iasă? Fie există un exorcist de serviciu, cu abilități tămăduitoare măcar relative, fie izbutim chiar noi să-i scoatem pe draci și să-i trimitem de unde au venit. Fie ei înșiși, dracii, crapă pe dinăuntru și se topesc de la sine (cea de-a treia variantă este cea mai neverosimilă). Dostoievski nu stă la taclale cu dracii prea mult, ci îi întinde ca pe niște rufe la uscat. Dar nu la soare, ci la întuneric. Apoi îi lasă pe draci singuri să vorbească până se satură, până li se umflă limba. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că o să văd un spectacol cu Demonii care să aibă un astfel de impact asupra mea. Fiindcă nu mi-am închipuit că Demonii lui Dostoievski ar putea fi puși pe tapet într-un spectacol de teatru, acum și aici, anno domini 2009 încă, la Clusium. Nu de făpturi drăcoase e vorba, ci de făpturi cu draci în creier, trup și suflet. Mi l-am imaginat întotdeauna pe Stavroghin ca pe un intelectual rasat, chiar dacă tarat de gândirea lui de dincolo de bine și rău. Și am văzut un spectacol cu un Stavroghin aflat în hăul trupelniciei, nu doar un spirit bolnav. Un Stavroghin ras în cap și cinic-lasciv (dar afrodisiac), de aici uimirea și paradoxul. Poate că și astăzi ispita de a-l pune pe Dostoievski într-un borcan cu formol, în mărime naturală, ca să îl poți privi, oricând poftești, ochi în ochi, și să-i spui Ecce Homo, este o ispită întru totul legitimă. După spectacol, am străbătut orașul și parcul valvârtej prin zăpadă, de una singură. Altfel nu se putea. Cred că dacă aș fi întâlnit demonei prin parc, i-aș fi făcut praf și pulbere (dar erau doar fotografi-artiști, înminunați de parcul nocturn și înzăpezit). Drept care a venit, poate, vremea bucuriei. Sau va veni în curând.

gura mea

gura mea ruptă

fibre de sticlă-nvelite sub vene

totul e simplu şi aspru

creierul scufundat în blănuri ca un cauciuc

gura mea ruptă la marginea prăpastiei

scriu ca o mică balerină pe frânghie-n gol

cred în cădere ca în îngerul meu păzitor.

vidul – simone weil

Spune Simone Weil:

Acceptarea vidului din noi înşine este supranaturală. Unde poate fi descoperită energia pentru un act care nu poate să ofere nicio contrapondere? Energia trebuie să provină de altundeva. Totuşi, mai întâi e nevoie de o sfâşiere, de producerea unui lucru deznădăjduit, de crearea obligatorie a vidului.

Nu ţine de omenesc puterea de a accepta golul dinăuntru: pentru aşa ceva este nevoie de o forţă interioară validată din altă parte, de dincolo de omenesc. Ca această validare să se petreacă este necesară, însă, o ruptură violentă în lăuntru. O desfacere de sine, flancată inclusiv de disperare, de suferinţă extremă. La urma urmei, golul este obligatoriu ca strategie de confruntare cu sinele.

scrijelituri

Nu încerca să mă iubeşti: dragostea ta mă distruge. Nu-mi cere să te iubesc: dragostea mea nu este aici.

Iubirea nu e ceva la care te gândeşti, e o stare în care locuieşti. Dacă nu locuieşti în ea, mai bine ai pleca de tot.

Lucrurile astea le-am găsit scrijelite astăzi pe o străduţă, în timp ce căutam un diluant (mai exact un magazin cu diluanţi!). Şi m-am întristat: vai de sărmanele suflete care ajung să scrie pe ziduri, doar-doar se va găsi cineva să citească. Mă oprisem să citesc scrijeliturile: probabil că aveam un chip scufundat, pentru că o voce a strigat brusc către mine: Nu citi prostiile astea! Poate că nu-s chiar prostii, am zis eu către vocea adăpostită de o femeie corpolentă, înfofolită într-un fular lung. Ba-s prostii, a răcnit ea cu foc: cine scrie pe ziduri chestii din astea, a ajuns rău de tot. E vai şi-amar!

Hmmm! Femeia a luat-o la pas rapid (i-am zărit fularul lung şi scorţos ca o coadă de crocodil), eu am mai stat puţin, m-am uitat în urma ei, apoi la scrijelituri, şi-ntr-un târziu am plecat şi eu.

claustrophobus pe blog

La 22 de ani, am început să ţin un jurnal de vise: nu le notam pe toate, ci doar pe cele care aveau un grăunte de numinos care mă putea lămuri în privinţa mea şi a ceea ce sunt eu. Începusem să scriu la primul meu microroman care iniţial se numea Înăuntru şi care a apărut mai târziu (în 1989), într-o formă cenzurată pe alocuri sub titlul Călătorie prin oglinzi (aici hibridasem Călătoria la capătul nopţii a lui Céline cu Alisa în Ţara Oglinzii). În această carte am transcris şi prelucrat o serie de coşmaruri şi visuri absurde. Între 1985-1989 am visat enorm, mai exact mi-am adus aminte foarte multe vise; acest lucru se datora unui truc la care apelasem fără să vreau mai degrabă, silită fiind (truc pe care şi şamanii îl recomandă). Eram forţată să mă trezesc mai devreme decât dura somnul meu, din pricină că aveam o slujbă chinuitoare şi trebuia să pun ceasul să sune cu mult înainte ca somnul meu să se fi încheiat şi împlinit. Din cauza aceasta, trezindu-mă înainte ca visele să se fi strecurat afară din mine, adesea le capturam pe ultima sută de metri şi le apucam atât de tare de coadă încât nu le mai dădeam drumul. Astfel s-au petrecut lucrurile, de pildă, cu teribilul vis legat de strigoiul cu păr roşcat. Sau visul cu suita de diavoli (le-am afişat pe amândouă la vremea lor pe blogul meu de pe yahoo 360 mutat aici, pe mesmeea cuttita, aşa încât nu mai insist). După 1990, când programul meu de viaţă s-a mai lenevit şi am apucat să îmi consumul somnul până la capătul capătului său, am început să îmi amintesc tot mai puţin vise. Iar după 2000 când am reînceput să scriu o proză cu o componentă determinant fictivă, unde scorneam enorm şi cu ceremonial, amintirea viselor visate a pierit şi mai mult. Ca şi cum viaţa lor nu şi-ar mai fi avut rost în mine atâta vreme cât devenisem o născocitoare de performanţă. Prozatoarea din mine strivise visele reale din făptura mea, le alungase parcă. Asta am făcut în Nebulon, apoi în Submarinul iertat (deşi acesta-i un amplu poem narativ, iar nu proză), apoi în Angelus (care nădăjduiesc să apară în 2010), dar şi în alte cărţi mai tainice a căror viaţă va ieşi la iveală în anii ce vin. Chiar şi la atelierul de proză pe 1001 de nopţi (ţinut la Facultatea de litere vreme de un an şi jumătate, între 2008-2009) tot asta am făcut: m-am exersat ca născocitoare profesionistă. M-am apucat de curând de o altă ficţiune cu alură onirică, un nou roman: poate de aceea chiar nu îmi mai aduc aminte niciun vis!

Dar ce vreau să spun acum este altceva. Indiferent de ce mi se întâmplă mie, există făpturi care au capacitatea şi dexteritatea nu doar de a visa teribil, dar şi de a-şi aduce aminte visele cu pricina (în detaliu) şi de a le nara ca atare, cu meşteşug şi impact. În sfârşit, există un blog axat doar pe aşa ceva, pe narativizarea viselor visate cu adevărat (dar ce este adevărul?). Acesta este:

http://www.claustrophobus.wordpress.com

prima amintire – pielea

Prima mea amintire de nou-născută este aceea a pielii. Nu sânul, ci pielea lui maman. O piele elastică, uluitoare, care avea să rămână la fel chiar şi la şaptezeci de ani, când maman continua în mod inexplicabil să aibă trupul unei femei de treizeci şi cinci de ani, deşi mintea şi sufletul ei îmbătrâniseră firesc. Îi zăream şi atingeam pielea atunci când o spălam în cada îngustă în care maman aştepta să îi alung bătrâneţea cu apă şi săpun. Pielea ei era străină de lumea aceasta în felul în care îşi păstra vigoarea. Era o piele de sine stătătoare, o epidermă supervie, năucitoare. Chiar şi cicatricile de pe trupul lui maman erau ispititoare ca nişte flori exotice, deşi conţineau urmele unor tăieturi adânci. Pielea ei îşi păstrase toate aptitudinile tactile cu putinţă: se îmbinau aici mătăsuri, lamé-uri, satinuri, velururi, deşi nici un material nu avea consistenţa pielii nemaivăzute a lui maman. Pielea ei nu avea moliciunea deşartă, în care se cade la nesfârşit, ci acea moliciune elastică a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, iar lucrul acesta mă fascina. Spinarea avea piele mată de delfin, iar burta părea căptuşită cu puf. Palmele erau aspre, ca de postav, din pricina apei clorurate folosite la treburile gospodăreşti. Cel mai catifelat punct al făpturii sale erau ochii, tari ca nişte sâmburi de caisă şi moi în maroniul umed al lacrimilor plânse şi neplânse. Pielea obrajilor şi cea a încheieturilor de la mâini era de fluture. Avea o piele înfofolită în ea însăşi ca într-un cocon, regenerându-se la nesfârşit, cu pori hulpavi, autofagi. Când atingeam pielea lui maman, aveam senzaţia că pipăi diferite paturi foşnind, că mă întind pe ele şi mă înfăşor între cearceafuri şi plăpumi ori între două placente. Când, mai târziu, am aflat că parfumurile conţin şi mirosul de piele umană, considerat un ingredient de fineţe, am înţeles că adevăratele parfumuri ar trebui să conţină mai ales mireasma pielii de mamă.

burtă și pântec

Diferenţa dintre burtă şi pântec era şi una geometrică, privitoare la felul de încăpere sau cufăr pe care o încarnau cele două structuri. Dacă în pântec locuia cel mai adesea o singură făptură, burta găzduia un circ întreg, cu dansatori pe sârmă, îmblânzitori de fiare, puhoi de animale, zburătoare şi înotătoare, toţi aceştia transpuşi într-o lume a lichidelor întrepătrunse şi a ţevăriilor ramificate. Pe când pântecul, chiar dacă era un borcan cu formol, năştea lumi paralele, cu oceane foşnitoare de mătase argintie. În burtă se zvârcoleau conuri şi cilindri ori paralelipipede mlăştinoase, pe când în pântec exista doar un mare cap de zeu fără chip. Uneori, aici creşteau cercuri concentrice dinăuntrul cărora se vedeau emisferele cereşti, dar figura cubului era interzisă, la fel a triunghiului şi a oricărei geometrii care purta în ea bigota linie dreaptă. Burta era un butoi de mirosuri corcite, un ospiciu fermentat, locuit de gnomi lichizi, cu bărbi băloase, fonfăind prin peisaje cu zuluşi, în timp ce pântecul era un chioşc japonez, o zemoasă mitră episcopală. În burtă pluteau ficatul galben aducând cu un soare lânos, prelins într-o piscină, pancreasul ca o pisică de mare înverzită de melancolie, splina ca o uriaşă boabă de fasole umflată de fluxul şi refluxul umorilor de smaragd, maţele ca o puzderie de jartiere alunecoase atârnând pe coapsele stripteuzelor. Puteau fi nişte fetuşi adaptaţi. Pe când în pântec nu se afla nimic, golul era stăpân sau, dimpotrivă, se afla tot: un pui de om cu gheruţe şi unghii, cu păr şi sânge şi oscioare.