Entry for September 29, 2008

Despre mirosuri

Femeile miros a ele însele, dar pot mirosi şi a tot felul de bărbaţi, aşa cum şi bărbaţii pot mirosi a tot felul de femei, pe lângă felul în care miros a ei înşişi. Există mirosuri fricoase sau, dimpotrivă, prietenoase, există mirosuri încărcate ori sfioase, şi aşa sunt şi cei care le emană epidermic, există mirosuri chemătoare, biciuitoare, înspăimântătoare, alungătoare. Aşa cum există făpturi care nu miros a nimic, periculoase tocmai pentru că pot fi bănuite că nu au nici umbră (şi poate nici chiar moarte), deci nici miros. Există, prin urmare, miresme unice şi de neîmpărtăşit. Dincolo de bine şi de rău, de urât şi de frumos, de plăcut ori dezgustător. Întotdeauna când vizionez un film hiperestetizat (In the Mood for Love, de pilda), în care într-un fel sau altul este vorba despre trupuri şi suflete, ceea ce se degajă pentru mine, în chip ciudat, din pelicula cu pricina este mirosul personajelor. Şi întotdeauna acestea miros colorat: cele mai frecvente sunt culorile roşu, violet, oranj. I have no idea why.

Entry for September 28, 2008

Cocteil-maraton

Ar fi trebuit să scriu zilele acestea un eseu despre ritualurile culinare, erotice şi de vestimentaţie din O mie şi una de nopţi, pentru simpozionul care va avea loc la Cluj în octombrie, dar nu am izbutit să mă mobilizez decât dupa ce mi-am furnizat un leac confecţionat special. Eram marcată de lene, oboseală, ispita de a divaga, sporovăială internautică. Aşa că am provocat un cocteil-maraton de filme de cinematecă, revăzute a doua, a treia, a patra oară. Vreo şapte, unul după altul, într-o zi şi jumătate. Deliciul a fost în ultima parte când am revăzut ceea ce eu numesc obiectele orientale de cult, adică dipticul-capodoperă al lui Wong Kar-wai – In the Mood for Love şi 2046, secţionate de ţicnita peliculă a franţuzului Limosin – Novo. Ay, simplitatea complicată a stilului Wong Kar-wai! Cât rafinament în a extrage frumuseţea imaginii dintr-o rochie, o claviculă, un şold, o draperie! Mai proustian decât proustienii evropeneşti! Câtă voluptate în părul femeilor. Frumuseţea unui pantof ca un animal perfect. Tot cu delicii şi ca de obicei tulburată am revăzut capodopera lui Kim Ki-duk – Spring, Summer, Fall, Winter and Spring Again. Apoi, după ce am scris eseul în 4 ore, a mers perfect o lynchiadă autistă (Lost Highway) şi superbisimul Reconstruction (al nordicului Cristoffer Boe, care i-a copleşit pe toţi sofisticaţii cu ifose la Cannes şi care şi la Cluj, la TIFF 2004, a câştigat pe bună dreptate premiul cu urale al publicului). Înainte de somn, după miezul nopţii, Festen (The Celebration) de Thomas Vinterberg (premiatul la Cannes în 1998 şi primul film al grupului Dogma 95, al cărui lider este Lars von Trier, another of my fav) a fost cuiul din creier ca să ştiu că orice cocteil-maraton îşi are limitele sale. Dar, altfel, soluţia a funcţionat, aşa încât o recomand şi pentru alţi împotmoliţi. Ce-ar fi de spus în concluzie: că nordicii şi hong-konghezii îi depăşesc de multă vreme deja pe europenii clasici. Noroc că mai există şi Lynch în America lui motelardă, atunci când nu ratează ca in Inland Empire (Lost Highway nu e capodoperă ca Blue Velvet, Mulholland Drive ori ca serialul Twin Peaks, dar e foarte bun, totuşi).

P.S.

Regalul din seara aceasta a fost spectacolul cehovian Trei surori, regizat de Tompa Gabor. Wwwowww! Trupa Teatrului Maghiar din Clusium e cea mai grozavă din ţară! Actorii ăştia supurând talent merită văzuţi cu prisosinţă şi în Unchiul Vanea, regizat aici de Andrei Şerban (cel mai bun spectacol din 2007). Cu vreo trei ani în urmă am văzut un minunat spectacol cu Trei surori, regizat de Radu Afrim (făcut cu trupa de la Piatra Neamţ). Mi-ar plăcea să zac o noapte întreagă şi să văd în şir Unchiul Vanea (Şerban), Trei surori (Tompa) şi Livada cu vişini (dacă i-ar trece prin cap lui Afrim să o pună în scenă cu genialii maghiari clujeviţi). După o asemenea noapte, cred că ne-am face ruşi cu toţii!

Entry for September 26, 2008

Păţaniile unui hermafrodit

– biblioteca stranie 21 –

Scriitorii proaspeţi şi inteligenţi ţâşnesc de te miri unde şi te năucesc: este şi cazul lui Jeffrey Eugenides cu romanul său Middlesex (tradus de Alexandra Coliban-Petre, la Editura Polirom în 2005). Personajul acestui roman este surprinzător în cel mai autentic sens cu putinţă: Calliope Stephanides, cea născută fetiţă, devine (în adolescenţă) băiat, datorită unui hermafroditism care erupe progresiv, fiind studiat genetic inclusiv în laboratoare. Până la urmă Calliope îşi va asuma o identitate masculină (Cal), dar aceasta este inexactă şi incorectă: personajul este un hermafrodit, nu un bărbat integral. „Cântă, zeiţă, mutaţia regresivă a celui de-al cincilea cromozom al meu!” – aceasta-i invocaţia homerică a neobişnuitei poveşti tiresiace care urmează şi care are (spre plăcerea mea) ingredientele Eladei strămutate în America. Prea bine, Cal(lie), psihi-mu, să purcedem atunci în vag stil homeric!

Middlesex este bildungsromanul unei familii de greci emigranţi în America, dar măiestria lui Eugenides este aceea de a pune în text amprenta unui ton de parţială tragedie greacă sau măcar de epopee. Este şi un bildungsroman al încălcării tabu-urilor: originea vinovată a lui Cal(liope) provine, matricial vorbind, de la bunicii săi incestuoşi (frate şi soră) a căror superbă poveste de dragoste este combinată în roman cu masacrarea creştinilor de către turci în Smirna, la începutul secolului XX. Există aici şi o miză livrescă tare, care m-a fermecat. Cititorii unui amplu poem-catedrală de soiul The Waste Land, faimosul text al lui T. S. Eliot, poate că îşi aduc aminte de menţionarea unui personaj pitoresc care apare în poem: domnul Eugenides, neguţătorul din Smirna. Sugestia este aceea că Jeffrey Eugenides, autorul romanului Middlesex, este un urmaş (fie şi doar metaforic) al acelui Eugenides, măcar pentru faptul că istoria bunicilor săi incestuoşi va depinde de supravieţuirea lor în urma masacrului turcesc de la Smirna. Bunicii lui Cal sunt incestuoşi, iar părinţii personajului sunt verişori de gradul doi, povestea lor concentrică fiind aceea a unor iubiri interzise, pigmentate şi asezonate cu picanterii şi isprăvi majore, miza fiind, cum spuneam, de tragedie greacă adaptată şi revivificată. Este o familie tacit încălcătoare de tabu-uri (fără vreo insolenţă sau provocare divină în sens oedipian clasic – de aceea, psihanaliştii nu ar avea ce să scotocească aici), unde fiii sunt şi nepoţii mamelor lor, iar bunicii\bunicele sunt şi unchi-mătuşi, părinţii fiindu-le şi veri propriilor lor copii: un carusel de sânge încrucişat şi suprapus. Pasiune, gelozie, ruşine, culpă, incest, libido, destin – toate aceste ingrediente sunt abil distribuite de autor în fresca sa, de aceea cartea se citeşte cu plăcere şi curiozitate.

La maturitate, Cal este ruşinat de hermafroditismul său (ştie că nu poate avea copii şi mai ştie că o iubire relativ perfectă este imposibilă pentru sine) de aceea el optează pentru o meserie de pelegrin prin intermediul Corpului Diplomatic American, staţionând efemer în Berlinul rupt în două (drept care se şi percepe a fi asemenea oraşului cu pricina). Personajul este conştient că s-ar putea să fie cel mai celebru hermafrodit din toate timpurile, de aceea nu se lamentează, nu se autocompătimeşte, ci îşi asumă destinul şi îl narează (este un hermafrodit … epic). Nu este nici un abscons: unii din cunoscuţii săi îi cunosc defectul genetic.

În interiorul acestui roman bine scris şi construit, cu o naraţiune lineară şi în acelaşi timp bifurcată, există şi un alt roman decât cel de familie: l-aş numi romanul genital şi uterin, al gestării lui Callie-Cal, al genezei şi postgenezei şi al metamorfozei (nu în zadar este invocat în text Ovidiu). Este povestea unui corp care intră în posesia informaţiilor despre sine într-o cronologie inversă: mai întâi învaţă ceea ce nu este (crezând că este fetiţă), apoi admite că a devenit ceea ce nu a fost cândva (bărbat). Cele două dimensiuni nu se exclud, ci se includ. Istoria acestei (i)maturităţi sexuale este relatată şi grav, şi cu umor – id est povestea fetiţei care descoperă că nu va deveni niciodată femeie, fără să ştie exact ce va deveni. Îndeajuns din romanul lui Eugenides este construit pe această latură dilematică şi polemică a sexualităţii indistincte (tocmai întrucât Callie fusese o fetiţă seducătoare, aptă să perturbe inclusiv senzorialitatea maturilor). În copilărie, personajul are un „corp problematic”, cu „testicule pitulate ilegal” (există câteva capitole fascinante despre feminitatea crescătoare a celorlalte fetiţe, în paralel cu masculinizarea corporală a eroinei noastre). Teoria lui Eugenides este contradictorie: el conchide că personajul său, Callie-Cal, trece de la aspectul apollinic (femeiesc) la cel dionisiac (bărbătesc). La nivel dogmatic-sexual-mitic, lucrurile stau de obicei invers: dimensiunea feminină este dionisiacă şi cea masculină este apollinică. Eugenides schimbă, însă, codul simbolic (grecesc). Singurul lucru feminin care supravieţuieşte în Callie-Cal este părul ca o tornadă, jungloid (dar, până la urmă, şi acesta va fi tăiat, retezat bărbăteşte). Descoperirea propriei senzualităţi polemice a eroinei începe odată cu descoperirea corpului celuilalt, a celui dorit (Callie se va îndrăgosti de o altă adolescentă). Hermafroditismul personajului va fi revelat într-o noapte toxicomană, când două cupluri cunosc pentru întâia dată sexul: pe de o parte Callie este dezvirginată ca fată, pe de altă parte, însă, ea pătrunde mental, ca un bărbat, în sexul fetei de care este îndrăgostită şi care în chiar acel moment este deflorată de un alt băiat. Middlesex este un roman fără tabu-uri (încalcă opreliştile cu voluptate), dar şi fără insolenţe lingvistice, autorul fiind scriitor de cea mai bună calitate, de aceea secvenţele legate de consumarea lesbianismului şi a transexualităţii se citesc cu maxim interes estetic, în principal. Aproape în ritmuri de Cântarea Cântărilor, Cal(lie) cunoaşte sexul timpuriu cu prietena sa, într-o palpare amoroasă care ar putea părea exbiţionistă, dacă nu ar fi vorba, de fapt, de revelarea, în concret, a hermafroditismului personajului, ce îşi consumă sexualitatea ca un bărbat şi ca o femeie în acelaşi timp. Dar această dublă structură, acest statut hibrid şi corcit, va stârni şi interesul Clinicii de Disfuncţii Sexuale şi de Identitate de Gen din New York (drept care Callie va ajunge într-un manual). Atunci când deratizatorii disfuncţiilor sexuale vor să o readucă la stadiul definitiv de fată, Callie se revoltă şi optează pentru sexul bărbătesc, dar structura sa rămâne una tiresiacă: un capitol fa
scinant din carte este acela în care eroina rătăceşte kerouachian prin America şi învaţă să fie bărbat, să se comporte ca atare, să aibă deprinderi şi chiar să descopere voluptatea sexuală masculină (chiar dacă sexul masculin ca atare i se pare hilar, constitutiv vorbind, iar comentariul său la adresa acuplării este cât se poate de ironic – „Aşa îşi anunţă băieţii şi bărbaţii intenţiile. Te acoperă ca un capac de sarcofag. Şi la asta îi spun iubire.”). În finalul rătăcirii sale, după ce trăieşte o vreme cu homleşii, Cal devine hermafrodit oficial la un club din San Francisco, într-un show exotic. Concluzia sa este aceea că hermafroditismul trebuie priceput ca o formă de destin, chiar în sensul vechi, grecesc: o moira a celulelor.

La maturitate, Cal are relaţii efemere exclusiv cu femei care îl acceptă măcar în principiu aşa cum este, dar pudoarea sa de excentric îl va face mereu să îşi abandoneze partenerele şi să nu încerce să construiască durabil o relaţie de cuplu. El însuşi se simte culpabil ca hermafrodit, având o conştiinţă „bolnavă” şi vinovată pentru ceea ce este. Până când o întâlneşte pe nipona Julie. Din acest punct de vedere, Golgota personajului se încheie fericit, căci Julie îl acceptă fără să îl culpabilizeze corporal sau moral sau religios.

Ce ar mai fi de spus? Acest captivant şi foarte bine scris bildungsroman al revelaţiei hermafrodite nu are cum să nu incite. L-am citit cu plăcerea de a descoperi ceva proaspăt: este o scriitură curajoasă, cu vână epică tulburătoare. Şi, nota bene, este o scriitură masculină de cea mai bună calitate.

Iar acum citatul meu favorit, ales cu greu : „Oamenii se îndrăgosteau, se căsătoreau, se duceau la dezintoxicare, învăţau să patineze, îşi puneau ochelari, învăţau pentru examene, probau haine, se tundeau şi se năşteau. Iar în unele case oamenii îmbătrâneau şi se îmbolnăveau şi mureau, lăsându-i pe alţii să-i plângă. Se întâmpla tot timpul, pe nevăzute, şi asta era ceea ce conta cu adevărat. Ceea ce conta cu adevărat în viaţă şi îi dădea greutate era moartea.” Dixit.

Entry for September 25, 2008

Prima materia

A fost odată un rege ales care nu avea urmaşi şi despre care se spunea că avea să se nască din nou. El nu înţelegea de unde venea sterilitatea sa, căci fusese născut sub semnul soarelui şi fără nici un neajuns trupesc. Ca să scape de ceea ce credea a fi un blestem, el a cerut ajutorul reginei-mame, hotărând să se întoarcă în pântecul ei şi să se dizolve aici în prima materia. Regina l-a primit încă o dată înăuntru şi l-a întrupat din nou. În răstimpul petrecut de rege în pântecul mamei sale, aceasta a mâncat carne de păun şi a băut sângele unui leu. În cele din urmă regina l-a adus din nou pe lume pe fiul său, care a stat mai întâi sub semnul lunii şi mai apoi sub acela al soarelui. Fiul a devenit pentru a doua oară rege. Povestea spune că Dumnezeu i-a dat însemne glorioase, închinându-l Fecioarei. Regele a devenit un mare vindecător de boli şi un curajos mântuitor de păcate.

Entry for September 23, 2008

Jurnal cu Elada moartã şi vie (VIII)

Din nou pe o corabie a nebunilor. Oprim puţin în insula Naxos: cu greu se desluşeşte în marginea stângã templul Ariadnei (cea pãrãsitã de Tezeu aici şi luatã de soaţã, spre norocu-i, de Dionysos), în schimb construcţiile veneţiene din centru sunt luminate perfect. Atmosferã de tavernã încinsã şi un concurs de dans în port, în timp ce pe vapor nişte greci zãngãnesc la chitarã tot felul, de la Sinead O’Connor la Pink Floyd. Naxos, insula cea grasã, e mai frumoasã ca Paros. Mi s-a fãcut iar poftã sã pun la cale proiectul Rescuing Ullysses. Ce-ar fi sã izbândesc în vreo trei ani? Loca. Loca. Loca.
Oprim apoi pe insula Donoussa. Nici nu am auzit de ea pânã acum. Piticã, un port ca de jucãrie şi o plajã de sãmânţã. Poate cã aici ar fi locul colibei mele de scris. O luãm apoi spre insula Amorgos, dar nu mai ajungem la Aigali la ceasul sorocit, pentru cã ne împotmolim ca sã-i despotmolim pe alţii. O corabie de croazierã pluteşte în derivã, pare pustie, în jurul ei se agitã vaporaşul Poliţiei Maritime şi încã unul, al Salvamarilor. Pânã la urmã nişte bãrbaţi se ivesc şi leagã cu chiu cu vai frânghiile care le sunt aruncate. Uriaşul nostru vapor s-a oprit, ca sã împiedice vântul sã rãstoarne ambarcaţiunea în impas şi sã lumineze operaţiunea de salvare. E ora unu noaptea. Întârziem aproape un ceas, lumea bombãne cãtre vaporaşul în derivã, care se cheamã Elisabeth. Pânã la urmã ajungem în Aigali ca salvatori, iar şoferul de taxi ne aşteaptã înfofolit în noapte. Trebuie sã strãbatem insula Amorgos aproape de la un capãt la altul. Cu noi urcã şi o franţuzoaicã ţicnitã. Îmi vine sã ameţesc când mã trezesc în vârful insulei, pe serpentine, la peste o mie de metri. Spre deosebire de Paros sau Kos, Amorgos e o insulã austerã şi muntoasã, cu stânci abrupte. La douã noaptea gonim pe vârful insulei. Noroc cã franţuzoaica turuie, fiindcã şoferul nu prea vorbeşte, e ursuz şi ascuns. Povârnişurile sunt lipite de şosea, iar eu am mutra cam schimonositã: sã nu mã mai plâng cã nu am parte de aventuri în cãlãtoriile mele. Cobra vrea sã fredoneze In a Death Car, dar eu râvnesc sã trecem de Amorgos şi de întuneric. Să scăpăm de aici. Dupã acest drum valvârtej, ajungem la Katapola, celãlalt port al insulei, dar mai avem trei ore pânã sã plece vaporul spre insula Kos. Adãstãm la singura tavernã din port, care este încã deschisã şi unde lumea zumzãie nedormitoare. Sunt numai bãrbaţi la mese. Cobra cumpãrã plãcinte şi îmi aratã amuzat numele tavernei alãturate: Gorgona. Nu cred cã vom mai ajunge vreodatã în Amorgos, pãţaniile din acest an mi-au ajuns. Nu sunt o împãtimitã a insulelor stâncoase, vreau plaje solitare şi mare la îndemânã. Zãcem amorţiţi şi somnoroşi în tavernã, iar eu scriu aici. În port, personajele de serviciu sunt douã gâşte, una şchioapã, precum şi caprele de pe marginea drumului. La patru şi jumãtate, în zori, vin localnicii la taclale şi cafea. Mã uit la ei ca la nişte strigoi. Fac politicã şi discutã despre turişti. În fiecare zi la fel. La patru şi jumãtate dimineaţa. Oamenii vorbesc enorm aici, nu se mai saturã. Pânã la urmã soseşte şi vaporul nostru, mânca-l-ar raiul.
La ora opt dimineaţa – oare de ce nu m-am mirat deloc? – stewartul de pe vapor a anunţat oprirea în insula Patmos. Am ajuns, deci, pentru a treia oarã aici, aşa încât nu mai pot sã mã fac cã nu e un semn la mijloc. Dar împotriva cãrei nebunii trebuie sã port bãtãlia? Insula e tot strãlucitoare şi cuminte. Patmu, cum o alint eu.
Apoi a venit la rând Leros. În Paros mi s-a spus cã în Leros se aflã cei mai mulţi nebuni din Elada. Am râs cu poftã. Aici îi vãzusem dãnţuind de Sfânta Marie pe acei petrecãreţi admiraţi cu nesaţ de pe vaporul spre insula Syros.
Apoi din nou în portul Kos. Cãutãm hotel, cãutãm vin de Samos şi gãsim de toate. Ultima scaldã şi ultima hoinãrealã. Suntem morţi de obosealã dupã the final gyros, fiindcã la greci mãnânci ca la greci. Apoi aflãm o patiserie pe cinste, unde Cobra ingurgiteazã o baclava uriaşã, iar eu, cel mai straşnic galactobureko de treisprezece ani încoace. Eladã a dulcegarilor maniaci, numele tãu e galactobureko! În zori, începem drumul invers şi Grecia piere pentru încă un an de zile. Cât despre Kore, ea va fi din nou Persefona, nu are incotro.

Entry for September 22, 2008

Jurnal cu Elada moartã şi vie (VII)

24 august

Am luat-o iar pe ulicioare prin Lefkes şi am gãsit o casã-fantomã, plinã de gãinaţ. Fireşte cã avea numãrul 13. Corin s-a cocoţat pe ea. Apoi am adãstat la cafeneaua solitarã de lângã bisericã, la Kafeion (îmi place teribil cum sunã) şi am bãut cahfea la nisip. Locul era pustiu şi se numea Marigos. În cinstea lui Anir Margus am stat acolo la cahfea şi bine a fost. Lângã noi, un bãtrânel îşi ghicea singur în zaţul din ceaşcã. Era mulţumit, spunea cã i se aratã semne bune. A poruncit sã i se aducã şi un uzo şi a închinat cãtre noi. De sus, de la bisericã, am urmãrit cum se înlãnţuie drumul bizantin care duce pânã la mare. Un singur lucru e neavenit în Lefkes: nu gãsim nici baclavale, nici cataif.

30 august

Ultima zi. Dimineaţã lefkiotã obişnuitã. Marea la Nisipurile de Aur, plaja pustie şi muzichia greceascã languroasã venind de la taverna din apropiere. Am ieşit în afara satului, ca sã-l mai vedem încã o datã în întregime, şi am cules smochine şi fructe de cactus de pe marginea drumului. Apoi am poftit suvlaki la Valica, ialomiţeanca blondã, slabã ca un ţâr, cu glãscior de fetiţã, sãlãşluitã în sat. Am stat, în amurg, în portul Parikia, aşteptând corabia spre insula Amorgos. A venit ceasul drumului de întoarcere. În Parikia caut vinul meu grecesc preferat, licorosul de Samos, dar nici pomenealã. Nu existã decât vinuri seci paroite, îmi spun vânzãtorii, iar eu îi îngân şi mã joc cu ciudã: vinuri paroite, paroşite, paro-shiite, împãroşi(a)te, pãr-roşiite. Tragem o fugã pe rând sã vedem resturile Castelului francez, construit de un doge veneţian cu reşedinţa în insula de alãturi, umflata de Naxos. Cât pe ce sã nu mai ies de pe ulicioarele cu ţoale, bijuterii, poşete, catarame şi papuci. Cât pe ce sã mã afund. M-am smuls cu sârg dintre ispitele cu flecuşteţe. În port, caldarâmul arde, deşi e noapte. Zãpuşealã şi taverne, decolteuri, minijupe. Drãcuşori şi mousse de chocolat. Întoarcerea. De-a lungul portului, pe un kilometru, în jur de o sutã de taverne şi baruri pentru toate gusturile culinare şi bahice. În timp ce în stradã se fãceau tatuaje cu henna, se frigea porumb uns cu unt, bãtrâni localnici cântau la cobzã. Dintr-un Salon D’Or am auzit frânturi din tangoul Quizás, quizás, quizás: Estás perdiendo el tiempo, pensando, pensando… Ne-am trântit pe stâncile late de pe mal şi ne-am uitat la cer pânã a venit vaporul. Parikia, noaptea, semãna cu un tort de majoretã.

Entry for September 21, 2008

Jurnal cu Elada moartă şi vie (VI)

Am ajuns la Lefkes, un sat tipic grecesc, insular. Chiar în mijlocul Parosului. Colonia de scriitori de aici e micã: greci şi spanioli, plus noi, cei doi români. Casa Ekemel are cincisprezece camere, cu o panoramã magnificã. Balconaşe la fiecare odaie. Este un hotel recalibrat de Uniunea scriitorilor greci şi ofertat pentru scris ce pofteşte inima şi creierul sãlãşluitorilor. Sunt acceptaţi scriitori şi traducãtori din toatã lumea, numai sã scrie aici ceva şi sã nu piardã vremea. În curte, la casa Ekemel, avem smochini, iasomie, ficuşi şi multe terase de zacere, ceea ce-i grozav. Corin lucreazã la Acedia, cel de-al doilea jurnal de vise al sãu, pe care îl transcrie. Plus la scenariul de film pe care îl pritoceşte în minte de vreo doi ani. Eu scriu despre Rayuela, dar mai scriu şi la romanul-frescã despre comunism. Plus poeme puhoi. Lefkes e soiul acela de sat paşnic unde se aud greierii laolaltã cu copiii scâncind. Case mici, albe, fãrã acoperişuri, ferestre albastre şi tufãriş de tot felul. Dar nu e un sat rupt de lume, aşa cum credeam eu. La parterul clãdirii Ekemel existã terase şi încãperi cu fotolii mari, ca lumea sã stea sã scrie şi pe-aici, dacã pofteşte. Şi sã citeascã aşijderea. O bucãtãrie comunã, ca de cantinã, şi scãri interioare, cu pietre albe. Cred cã am sã scot în sfârşit oboseala care s-a ghiftuit din mine un an de zile.

17 august

Concertul tradiţional de muzichie greceascã a ţinut pânã la cinci dimineaţa, aşa cã leoaica e nedormitã, dar nu şi plictisitã ori nemulţumitã. Am bãut o cahfea straşnicã, apoi am luat-o spre bisericã. Astãzi este ştiu eu ce. Satul e cu stradele înguste, vãruite în alb indecent de alb, cu clãdiri terasate. Mirosea a brutãrie. Biserica nu era încã deschisã, dar nu m-am plictisit deloc în aşteptare, pentru cã, la un moment dat, a apãrut un american cu un soi de dagherotip şi s-a pus sã facã poze vechi. A vãzut cã mã uit curioasã (ciucitã cum stãteam pe treptele bisericii), aşa cã a început sã-mi explice. Avea plãci grele, cu margini de lemn, şi o husã-capişon, ca un tunel, care-i acoperea capul şi dagherotipul la un loc. M-a chemat şi pe mine sã mã uit cum se vede. Se vedea straşnic. Apoi mi-a explicat câte-n lunã şi-n stele despre cum se fac fotografiile cu pricina, învechite. La sfârşit, m-a întrebat dacã sunt lefkiotã, adicã sãteancã. Am râs şi am ezitat. Aş fi vrut sã spun: da, sunt grecoaicã de aici. Dar în cele din urmã am spus adevãrul. Apoi biserica s-a deschis şi am intrat în vorbã cu paracliserul care se amuza pe seama mea, fiindcă semănam cu un soi de mireasã spontanã, din pricina rochiei lungi de voal şi a eşarfei albe. Mi-a spus cã în sat mai era o româncã, fãcãtoare de suvlaki la tavernã. Dupã ce am luat calea înapoi, m-am rãtãcit pe ulicioare. Am ajuns astfel pe drumul bizantin, noroc cu nişte franţuji care m-au înturnat şi noroc cu bãtrâneii pe la marginea satului care m-au îndreptat spre platia. Cât despre drumul bizantin, fireşte cã aveam sã îl strãbat într-o altã zi, fiind eu maniacã în chestiunea drumeagurilor vechi.

Lefkes e o altã experienţã greceascã decât pânã acum. De treisprezece ani încoace de când am dat cu nasul de Elada, am stat îndeajuns la Atena (trei luni) şi prin insule (înşirate ca mãrgelele pe aţã – Rodos, Corfu, Zante, Cythera, Kos, Santorini, Creta, Naxos, Paros, Egina, Poros, Hidra, Simi, Patmos), dar niciodatã nu am locuit într-un sat în mijlocul unei insule, ca aici în Lefkes. Între greieri şi coline. Între mãslini cu nemiluita şi smochini. Între ceea ce sunt şi ceea ce aş vrea sã fiu (şi poate cã sunt fãrã sã ştiu).

Drumul spre mare e înţesat cu mori de vânt, unele renovate, altele, în paraginã. Mã uitam cu jind la cele în paraginã: ce odãiţã iscusitã pentru scris mi-aş fi fãcut eu în vârful uneia dintre ele, dacã mi-ar fi fost datã pe mânã!

Apoi, într-o zi, am luat-o pe drumul bizantin şi am dat de un câmp galben stins. Colinele erau cu dinţi de dragon, iar o bisericã albã zãcea ascunsã între copaci. Pustiu. Nimeni pe-aici. Peisaj ca în copilãrie, vara, la sat. Sau ca în vis. Apoi ne-am întors pe ulicioarele rãsucite, unde erau expuse mãrgele, cãmãşi, eşarfe, sandale, farfurii. Am gãsit şi o odaie cu vechituri, unde trona un gramofon.

Entry for September 20, 2008

Jurnal cu Elada moartă şi vie (V)

Suntem la Ermoupoli, capitala insulei Syros şi am ajuns aici la spartul chefului de Sfânta Marie. Deşi e cinci dimineaţa, portul e plin de lume. Pe vapor am dormit golăneşte, pe banchetă, aşa că am dosul tăbăcit şi spinarea ca rindeaua. Corin a citit Murakami, eu nu mă-nghesui la Palahniuk, care mă irită cu pompierismul lui. Vânt mare dimineaţa în Syros, urechile îmi vâjâie. Peste două ceasuri s-au deschis cafenelele, aşa că după ce am dat o tură de inspecţie am ales cafeneaua cu bătrânei, pentru că aici în mod sigur cafeaua este grecească, în stil vechi. Şi cânt O cronos paramorfotike. Lumina-i limpede şi curată. Syros e o insulă stâncoasă mai degrabă, nu nisipoasă. Fete şi băieţi, cam ameţiţi dupã chef, se duc la culcare, în timp ce bătrâneii îşi încep ziua în tihnă la cafea. Lenevoşi suntem şi noi, motani şi pisici. Şi am chef de scris. Dar nu m-apuc, las’ să mă umplu de stări şi arome. Ah, dimineţile greceşti, cine le-ar putea desluşi cu adevărat? Să stai pe o insulă, să-i asculţi pe bătrânei bârfind molcom pre limba lor, să vorbeşti cu pisicile (care-s locuitori de seamă aici) şi să bei nu cafea, ci cahfea. Şi-apoi marea. Ulicioarele. Mirosul dafinilor. Bougainvillea ciclamen. Clopotele bisericilor mustrătoare sau alinătoare. Lumina cristalină, perfectă. O vom lua către stânci, apoi pe ulicioare. Stăm singuri într-un golf: locul e stâncos, nici nu-i nevoie să ne scăldăm, marea ne împroaşcă ea îndeajuns. Dimineţile greceşti nu pot fi egalate decât de dimineţile veneţiene. Oare de ce nu am ţinut jurnal anul trecut când am stat două săptămâni la Veneţia şi-am buchisit laguna în locurile ei numai de mine cunoscute? În vârful insulei Syros urc doar eu: e un drum abrupt, un kilometru de scări. Când ajung sus, la biserica Învierii, am limba de-un cot. Se vede insula toată, cu straturile de case şi îmbucăturile portuare. Cobor apoi pe ulicioarele pustii, cu case pitice şi uscăţive, dar pomădate cu bougainvillea. Miroase a supă de linte, a stafide şi scorţişoară. Mi se face foame. Mă învârt apoi prin eleganta piaţă ermopolitană (care seamănă cu pieţele siciliene, aristocratice), apoi îl regăsesc pe Cobra şi poftim amândoi la gyros şi plăcintă. Foetajele greceşti doar cu acelea franţuzeşti pot fi egale în rafinament, jur. Zăcem pe o bancă în port, deja năuciţi de soare şi nesomn. Dar gustul călătoriilor s-a înviorat în mine: pritocesc acum ce-i de fãcut cu proiectul meu Rescuing Ullyses. Cel mai ambiţios şi nebunesc proiect al meu. Amicii mi-au spus să depun dosarul la Discovery sau National Geographic, dar eu nu sunt o simandicoasă. Pentru Rescuing Ullysses trebuie un Mecena ţicnit, sărit de pe fix. Am totul în cap şi aş putea oricând să fac o demonstraţie în forţă, dar banii ia-i de unde nu-s. Ar trebui ca un an de zile să nu mai scriu literatură, să nu mai am cursuri la facultate, să nu mai fac redactoriat la revistă, să nu mai ţin atelierul de proză pe 1001 de nopţi, ca să am vreme să mă ţin de salvarea lui Ulise. Dar şi dacă îl voi salva, hmmm! Nici în Bulgakoviada moscovită nu a crezut nimeni la început, dar m-am încăpăţânat să o scot singură la capăt.
Am pornit-o spre insula Paros, vaporul nostru e rablă, miroase a cinematograf comunist, adică a petrol, peşte uscat şi urină stătută. Dar vaporul nostru se numeşte Panaghia Hozoviotissa. Hozoviotissa, ăsta da nume! Parcă ar fi o păuniţă.

Entry for September 19, 2008

Jurnal cu Elada moartã şi vie (IV)

14 august 2008

Kos, noaptea: parc-ar fi un oraş arab, cu palmierii uriaşi plus arşiţa încă nepotolită. Suntem cocoţaţi la ultimul nivel al vaporului care ne duce spre insula Syros, ca de aici să ajungem în insula Paros, la colonia scriitoricească de acolo. Acum doisprezece ani, când am parcurs nocturnalia dinspre Pireu spre insula Santorini şi apoi spre Naxos şi Paros, ne-am jurat, Cobra şi cu mine, că vom renunţa la escapadele cu saci de dormit, atmosferă hipiotă and Co. N-a fost să fie. În 1999, când ţineam morţiş să închei de scris partea grecească din Tricephalos, tot în saci de dormit am făcut drumul Pireu-Creta şi retur. Smucită şi încăpăţânată, am pledat cu patimă, zicând că nu pot să scriu despre Knossos şi minotaur, dacă nu văd Creta cu ochii mei, dacă nu simt mirosul insulei şi nu gust ulei de măsline fãcut aici. Prea bine, spusese şugubăţ Corin, mergem atunci la Knossos, cu o singură rugăminte, ca următorul roman pe care îl vei scrie să nu se petreacã în Hawaii sau în Alaska! Îmi amintesc ce izbăvită eram în noaptea vaporeană dinspre Creta spre Pireu, fiindcă sfârşisem de scris felia grecească din Tricephalos.

Iar acum, dinspre Kos spre Syros, e aceeaşi foşgăială, piei încinse, umanitate ferfeniţită din Evropa şi Americi, plus Balcanii năduşiţi de atâtea efluvii africane. Doar că nu mai avem sacii de dormit la noi. De unde să ne fi închipuit că din insulele dodecaneze e aşa de greu de ajuns în ciclade? Pe vapor, atmosferă previzibil pitorească, nimeni nu-i corăbier profesionist aici, ci amator ca noi. Mă uit spre portul Kos, cum se desprinde vaporul şi căldura nocturnă e dulce, buricele degetelor mă mănâncă, îmi vine sã scriu cu arome. Ultima imagine din Kos: un şlep oranj pe care scrie Archangelos. Va să zică aşa, Archangelos – să fie încă un semn? Patronul meu războinic e tot cu mine? Sau e altul, al altcuiva? Prunci de tot felul scâncesc, maici planturoase îi pleznesc ori răsfaţă, fumegăcioşii privesc chiorâş. Luminiţele altor insule pe lângă care trecem se zăresc îmbietor. Pune-te pe scris, ce mai aştepţi! Aş vrea yo. Deocamdată scriu aici în jurnal şi e bine aşa.

La miezul nopţii facem haltă în insula Leros: mică şi neimportantă. Şi, totuşi, cât de vie! Merită să vii în Elada ca să înveţi să trăieşti şi să te bucuri de lucrurile simple. În port, o tavernă uriaşă, arhiplină. Oamenii sărbătoresc Sfânta Marie, Panaghia (cum se zice pe-aici), drept care patru bărbaţi dansează îndrăcit pe muzică băştinaşă. Greci şi negreci, am ieşit cu toţii pe punte şi ne zgâim cu veselie şi gelozie. Apoi cercul dansatorilor se lărgeşte, se prind şi femei în joc, sunt aproape douăzeci acum. Cei de pe vapor (noi, adică) ar pofti şi ei să dănţuiască, dar n-au curajul. Simt un drăcuşor mic în tălpi, dar nici eu nu schiţez vreun gest, întrucât ştiu că aş fi prea excentrică. Ne îndepărtăm de insula Leros, în timp ce băştinaşii plini de viaţă îşi văd de danţul lor. În jur, pe vapor, lumea joacă poker la mese, un tibetan doarme pe jos, franţujii fumează cu aplomb Gauloise, ţigănimea autohtonă (cu puradei cu tot) e gureşă cât încape. Mâine e deja azi. Anul acesta călătoriile mele au fost doldora. Viena, Rio, Paris, Roma, Florenţa, Grecia.

Nici nu trece bine un ceas şi iată-ne la Patmos pe timp de noapte. Cobra mă prevenise, după ce ajunsesem în Leros, mustăcind: ce-ai zice dacă am ajunge iar în Patmos, dar nu ziua, ci noaptea? Eu am râs: ar fi prea de tot. Şi, totuşi, iată-ne în Patmos, chiar dacă doar în trecere. Ce fel de semne sunt acestea pentru mine? E un fel de a mi se spune sã fiu cu luare-aminte? De departe, desluşesc un hotel rătăcit pe care scrie Byzance. Joc un soi de Tarot cu toate numele acestea pe care le zăresc în treacăt. Şi joc Tarot cu mine însămi. Acasă, în Nord, cineva citeşte cu atenţie Apocalipsul. Poate va găsi înţelesul exact.

Entry for September 18, 2008

Jurnal cu Elada moartă şi vie (III)

În portul Kos, atmosfera este aceeaşi ca în toate insulele dodecaneze: oarecare iz veneţian, plus imixtiunea cavalerilor ioaniţi înainte să se stabilească în Malta, cu tot aerul lor războinic-religios. Într-una din zile, am luat un trenuleţ infantil spre Asklepion, dar a meritat. Mai întâi că peisajul insulei este minunat, răcoros şi tihnit, apoi chiar Asklepionul a fost grozav. Nu s-a păstrat mare lucru din templele lui Asklepios şi Apollo, dar gândirea în straturi a locului are încă putere. Lângă primul templu al lui Asklepios se găsea Abaton, locul interzis. Cobra capricornă, dar şi eu, am ciulit urechile la spusele unui ţap băştinaş, un grec sfãtos, care ştia poveşti cu nemiluita despre Asklepios şi Hipocrate. Căci acest Abaton era alcătuit din vreo trei încăperi de visat: unii bolnavi (cei incurabili) erau lăsaţi să doarmă aici ca să îl viseze pe Asklepios (care le-ar fi dat sfaturi terapeutice) sau, în caz că nu l-ar fi visat, trebuiau să îşi istorisească visele în zori iar pe dânsele să fie practicată un soi de oniromanţie terapeutică. Asta mi-ar fi plăcut grozav. Fireşte că am robotit în arşiţă până am găsit două bucăţele de marmură din coloanele casei de visat. Si m-am gândit cum s-ar putea practica asklepionic, în zilele noastre, vreo oniromanţie terapeutică. La ce vise avem majoritatea cred că suntem cam monstruoşi: doftorii ar da bir cu fugiţii. Aghiuţă-ţap, made in Greece, ne-a sfãtuit să urcăm toate treptele dintre temple, fără să întoarcem capul (ştia toate superstiţiile şi istorisirile de luat minţile turiştilor!). Greierii behăiau ca de obicei în Elada mea, iar pinii erau puzderie printre ruine. De sus, de la templul cel mai mare al lui Asklepios, se zãrea insula Kos ca o femeie cu faţa turtită. Aş fi lenevit aici o jumătate de zi. Cobra tropăia fericit că se află într-un loc iniţiatic: şi la cincizeci de grade arşiţă africană tot aşa ar fi scotocit, cu frenezie. Exact la fel s-au petrecut lucrurile în urmă cu treisprezece ani, la Eleusis: eu gâfâiam cu limba scoasă, la umbrã, numai Corin căuta fără oprire şi fără pic de oboseală subteranele de iniţiere. Pe unele le-a şi gãsit, de altfel.
Toată ziua cânt pe aici Ena to helidoni. Ca şi cum l-aş descânta încetişor pe Elytis. La două sute de metri de odaia noastră se iveşte un soi de Vama Veche, un sat răzleţit în care coexistă reşedinţe de lux şi căsuţe scăpătate. Am uitat să spun că pe plajă cresc crini ai nisipului (sălbatici, fireşte), iar mireasma lor este impecabilă. Sub un podeţ înfundat, am zărit o broască ţestoasă şi un pui de pisică: ţestoasa voia să se hârjonească, dar pisica, ba, în ciuda azmuţelilor aruncate de Cobra. Pe câmpul din apropiere pasc vaci şi capre, în timp ce pe partea celalaltă piscine elegante invită la luxurie acvatică.