Archive for iulie 2018

The Cave

iulie 30, 2018

IMG_4090

Gabriela Reigh a publicat în traducere engleză poemul meu PEȘTERA (The Cave) – în revista britanică Modern Poetry in Translation. Many thanks, Gabriela!

 

THE CAVE

 

One day I climbed inside my body’s cave

Homeless, my hair electrified with terror

I walked inside that desert

Where sleeping lions lean against each other like cathedrals

Their spines aurora borealis

their mouths and eyes stoppered

With a Niagara of sand,

Where only desert nomads know the burning of soft snow.

In my body’s cave I found a hermit

Dead, undecayed, with hands mirrored in prayer on his breast

His face turned towards the sunrise;

I touched him and breathed in the gunpowder dust.

The lions had not devoured him

The vultures had not picked clean his bones

The snakes had not spun themselves around him

Nothing would feed on that scentless corpse

Resting like an ancient fetus.

I watched him as a woman’s savage cry cut through me –

Who gave birth to you amongst lions forgotten by God,

Who can hear you crumbling in the emptiness,

Who can feel you burning like a torch wrung inside out,

Coarse diamond hermit,

Your beard growing further even now, past the soles of your feet

Your beard that will be my bed for as long as I am shuttered here

Or if I never leave

The beard that will be my wedding dress, my virgin death.

IMG_0741

Reclame

Kambanaria

iulie 26, 2018

Ivan_Hr_2

6 - Copy

mitko-2

Festivalul de poezie de la Sofia, din această vară, a rodit întâlnirea a trei poeți care în altă viață vor fi fost oarecum „șamani”, fiecare în felul său. De aici poemul KAMBANARIA care s-a ivit în chip firesc. Începutul lui a fost spontan, într-un automobil sonor care a făcut legătura între aeroport și centrul Sofiei. Iată aici împărtășirea cu Ivan și Mitko din care a ieșit un poem.

 

KAMBANARIA

Pentru Ivan Hristov & Mitko Gogov

1.

Acum o săptămână eram la Sofia
sporovăind în barul Atileus printre lichidele
care ne făceau să devenim flexibili și vulnerabili.
Despre semidemoni și semiîngeri,
despre obiectele inimii și bisturiile cerebrale pe care toți le ascundem
sau le lăsăm la vedere doar cât să ne apărăm de ceilalți,
despre cum ne învârtim în cercuri
fiindcă diamantele ne fac răni la genunchi.
Aproape trei zile am stat unii cu alții ca niște dragonarzi.
Totul a început într-un automobil
când am cântat un blestem de dragoste pentru urechile a doi poeți.
Apoi au venit alchimiile
din care am făcut ambrozie pentru spiriduși și magiștri laolaltă.
Fiecare a fost în același timp aproape de moarte și de viață,
fără să mai facă vreo diferență de contrapunct.
Încolăceala zilelor și nopților a funcționat ca necropolă și botez
pentru poeții pur sânge.
Un cal arab sălbatic era încuiat în grajdul din fruntea noastră
care s-a făcut inimă și torace.
I-am rupt frâurile și calul sălbatic a fugit în deșertul cu apă vie.
Fii deșucheată, bestie, fii smintită, ca văzduhul fără nicio cifră.
Viteza ta să fie mai tare ca a luminii.

2.

La început am auzit cuvântul Kanambaria.
O sfântă și mică treime stătea în jurul unui fluier de un metru,
doi bărbați și o femeie care credeau că sunt stâlpnici,
iar fluierul se preschimbase în stâlpul pe care să se cațere
când voiau să îi cânte imnuri lui dumnezeu
atunci când domnul acesta bătrân nu era surd.
La început am auzit cuvântul Kabanmaria.
Era același cuvânt dinainte,
dar deja suit pe stâlp și lăsat acolo să dospească,
dumnezeu părea să nu mai fie așa bătrân,
fiindcă dinți noi de copil îi crescuseră.
Cei trei stăteau în jurul focului și coceau porumb
dar și bucăți din propria lor inimă ca un cărbune.
La început am auzit cuvântul Kariambana.
Focul intrase în pământ și făcuse șuvoaie de aer
ca să respire toți cei care circulă prin tunelurile din propriul lor craniu.
Apa lumilor dansa, era un pește uriaș lovind buzele celor trei căutători.
La început am auzit cuvântul Karibanam
și am știut că alchimia noastră va fi integrală,
un zefir al poeziei dintotdeauna, după ce tumultul s-a rupt
Inimile de cărbune erau acum din nou purpurii,
fluierul de un metru le înroșise la loc,
așa cum erau pe vremea când niciunul nu se născuse încă
și nici nu știa că avea să se nască.
Kambanaria a fost ultimul nostru cuvânt de pe stâlp,
ivit în noua lume zidită de șase mâini și șase ochi.

 

KAMBANARIA

For Ivan Hristov & Mitko Gogov

1.

A week ago I was in Sofia
chattering into the Atileus bar among liquids
which made us flexible and vulnerable.
About semidemons and semiangels,
about the heart’s objects and the brain scalpels we all hide
or we just leave them exposed in order to protect ourselves from others,
about how we turn around in circles because diamonds are killing our knees.
For almost three days we stayed with each other like dragonards .
It all started in a car when I sang a love curse
for the ears of two poets.
Then came alchemy again
from which we made ambrosia for the leprechauns and masters together.
Each was at the same time close to death and life,
without making any difference to the counterpoint.
The days and nights coiled
and worked as both a necropolis and a baptism for pure blood poets.
A wild Arab horse was locked in the stable of our forehead
which became heart and thorax.
I broke his reins and the wild horse fled to the desert with living water.
Be shabby, beast, be foolish, like the heaven without numbers.
May you speed be faster than light.

2.

At first I heard the word Kanambaria.
A holy and little trinity stood around an one meter long whistle,
two men and a woman who thought they were monks on the pillar,
and the whistle had changed into the pillar on which to climb
when they wanted to sing hymns to God and this old lady was not deaf.
At first I heard the word Kabanmaria.
It was the same word before, but already mounted on the pillar and left there to rise,
God didn’t seem so old anymore, because he had been growing new baby teeth.
The three of them stood around the fire and roasted corn
but also pieces of their own heart like coal.
At first I heard the word Kariambana.
The fire had fallen into the ground and gave birth to air currents
so all who travel through the tunnels of their own skull could breathe.
The water of the world was dancing,
it was a huge fish hitting the lips of the three seekers.
At first I heard the word Karibanam
and I knew our alchemy would be complete,
a zephyr of poetry ever since the tumult broke.
The charcoal hearts were now purple again,
the one-meter whistle had turned them red,
as they had been once, when none of them was born yet
and they did not even know they were going to be born.
Kambanaria was our last word on the pillar,
emerging into the new world built with six hands and six eyes.

 

(in English by Mitko Gogov, Ruxandra Cesereanu & Monica Șerban)

 

Cerdacul toscan (2) – Persefoni se trezește

iulie 19, 2018

IMG_5295

Persefoni scoate capul din pământ și își scutură părul de gărgărițe. Tot astfel și eu m-am deșteptat la viață la ediția a doua a Festivalului de buzunar al prieteniei, din Toscana, după un răstimp de câteva luni într-un iad mic. Tuspatru (Sim, Nic, Corin și eu), am plonjat ca degustători și conaisseuri déjà ai locului.

Mi-am lăsat ochii să înoate subacvatic în lanurile cu măslini, chiparoși și levănțică. Mai ales levănțica adâncea totul (de la simțuri la afecte și minte).

Chiupul uriaș, terasa încinsă cu insecte, fântâna secată, grădina cu scaune bătrânești, scările din piatra locului, roata sprijinită de zid de lângă vița de vie încă necoaptă, soarele la apus pe butoaie, pasarela umbrită spre livada cu măslini, rufele albe printre ghivecele cu mușcate, ochiul dreptunghiular de turcoaz al piscinei, pisicile oblomoviene. Borghino il Montino. Fiecare cină a fost o povestelnicie, cu polemici și adâncituri, despre lume, politică, împărtășanii, crize. Prietenia e o agora, o voi spune mereu.

IMG_5360 - Copy

Montepulciano și Montalcino, orășele văzute de sus și de jos, cu străduțe înclinate, ziduri de care să-ți sprijini epuizarea și transpirația frumuseții căutate cu încetinitorul. Furnicile umane (sau termitele umane) ronțăie lent din ele. Dar sus există ceva ce nimeni nu poate fura: întinsa câmpie toscană zărită cu plexul atât de spectaculos în felul său pașnic de a fi, hrănitor pentru ochii întregii lumi pământești.

Pienza mi-a intrat sub piele, deși burgul e mult mai mic, ca oraș ideal al lui Enea Silvio de Piccolomini, decât îmi închipuisem. Nu obosești, totul e concentrat asemenea vinului-marmeladă. Geometria centrului e apolinică, de aceea orașul cocoțat e luminos și lucid. În marginea lui din dreapta este o centură albă care înconjoară ca panglica peisajul și creștetul burgului. În piața principală, cercul din fața bisericii ar trebui ca la echinocțiul de vară să strecoare crucea din vârf drept în centru. Câte o scăpare printre ziduri spre câmpia întinsă la picioare, ca semn al predilecției mele pentru un regat bucolic terapeutic.

Din trecerea fugară prin Pisa (în drum spre Torre del Lago) voi aminti doar de baptisteriul din Campo dei Miracoli. O coroană imperială a lui Hristos așezată pe creștetul tuturor celor care o privesc.

Plimbarea înainte de una din înserări, cu Sim, prin Serre di Rapolano, un burg deșertic, fără buticuri ori magazine, fără nimic de mâncare și băut, doar case, mici vile, palazzo-uri, ziduri de întărire, biserici scunde, un orășel mort, dar atât de viu prin propria lui istorie ondulatorie, nu neapărat prin oamenii care încă îl locuiesc. Privilegiul ca acest burg să ne aparțină complet în acea oră de rătăcire, ca și cum am fi stăpânit tot Evul Mediu concentrat într-o nucă. Un urcuș, o pantă, o piațetă, o poartă, Sfânta Caterina da Siena zărită printr-o cruce-grilaj, alb și cărămiziu, il teatrino – micul teatru al unui vile, închis, dar fantasmat cu voluptate din spatele ușilor închise, zumzetul familei Gori bântuind statornic ca o mireasmă muzicală, ulicioarele cu porticuri, pofta de a ne așeza pe scările bisericilor uitate și de a somnola acolo. Bucuria sfioasă de a rătăci în două, niște femei mature, dornice de multă frumusețe și de anotimpuri pentru a decanta desăvârșirea arhitecturilor împărțită în fărâme. Felul în care soarele la apus cădea pe iedera de pe case, pașii opriți sub porticuri de parcă aflam o poveste încifrată doar pentru noi două – așteptând să fie dezghiocată, fântâna încoronată cu mușcate ciclamen și balconul rotunjit de trandafiri albi, pisica trântită pe ulicioară chiar înainte să părăsim orășelul și să urcăm spre Il Montino unde ne așteptau bărbații noștri lenevoși.

Stradela principală din satul Buonconvento, încinsătura solară copleșitoare, zidurile devenite portocalii prin ochelarii noștri protectori, o pustietate de amiază cu picioarele lățite ale timpului, sticla uriașă și verzuie lângă iedera de pe casă, stradelele secundare uitate de Dumnezeu, golite de simțuri, rămase suspendate într-o singură arșiță definitorie. Biserica goală, dar cărămizie pe dinafară, ca un rac decolorat.

Pe urmele lui Andrei Tarkovski și a nostalghiilor ramificate, am ajuns, cu ajutorul văratic al unui destin doar pe jumătate toscan, la Bagno Vignoli și San Galgano. M-am lungit pe pietrele de deasupra bălții termale din Bagno Vignoli, a fost rugăciunea mea mică (sau poate o levitație metaforică) pentru Andrei, Oleg și Erland, sfânta treime a Nostalghiei. Apa verzuie și caldă, fundul oranj al bazinului, bulbucii care se împreunau cu aerul fierbinte și alcătuiau o sinestezie aparte, de lume veche și uitată, de credincioșie antrenată și testată. Iar în oglinda aburită a apei ne puteam zări chipurile de odinioară, din tinerețe, tuspatru, privind ca printr-un tunel cinematografic. O anamorfoză aruncată între noi și maturitatea de-acum, pe fondul zacerii la marginea bazinului unde sufletele atâtor morți faimoși își trimiteau bulbucii respirației lor încă vii (chiar dacă de dincolo) până la noi, cei deocamdată doar vii, chiar dacă morți cândva.

Cel dintâi lucru palpabil afectiv la San Galgano a fost câmpul cu grâu și maci. Era acolo conținută toată vara prieteniei de acum și de odinioară, cu viețile noastre stocate în cele câteva flori purpurii pierdute printre spice. Dar mai ales era acolo ieșirea la suprafață a Persefonei (din mine și poate și din ceilalți), dintr-o gură subpământeană direct în câmpul untos de strălucitor. Iar liniștea era sacră într-un fel apropiat, omenesc, nu într-unul controlat de văzduh. Mi s-au umezit ochii când am intrat pe poarta ruinelor cisterciene. Mă găseam într-un timp tare post-tarkovskian, iar lucrul acesta atât de revelatoriu și adânc pentru făptura mea li-l datoram prietenilor. Printre chiparoși, abația din secolul al XIII-lea își croia trupul găurit, dar atât de viu încă. Spațiile golașe ale fostelor vitralii erau răsuflători mentale. Erau și câteva nișe în care încăpeam cu mâinile desfăcute în cruce. Ruinele abației se vădeau a fi înnădite, întrucât San Galgano (fost militar preschimbat în călugăr în secolul al XII-lea) veghea ca un greiere și torcea ca un motan înmormântat în capela de pe deal. Era biserica aceasta în ruină chiar corpul lumii noastre de acum în care trădările, războaiele dar și dragostea ori prietenia coabitează, iar realitățile paralele se interesectează în puncte sensibile. Fragilitatea mea avea energie poetică. Fluiditatea ochilor se datora acestei vulnerabilități care conținea la fel de multă putere, dar în alt fel decât cel manifestat în lumea administrațiilor, a birocrațiilor și a discursurilor oficiale pe care, din fericire, le abandonasem măcar pentru o vreme. Eram fericită și norocoasă. Eram mângâiată de viziunea acestor ruine în care pieirea conținea de fapt atâta viață și atâta spirit, atâta suflet, dospit, crescut, înălțat. Coridoarele secundare ale ruinelor păreau niște cordoane ombilicale. Mă simțeam legată de nostalghia tarkovskiană de parcă ar fi fost un simțământ stabil al adolescenței cea atât de agitată, de neliniștită, cu spasmele ei emoționale. Dar acum o liniște cosmică locuia în mine, în noi toți, cred. Fereastra fără vitraliu prin care se zărea capela de pe deal, ca un Graal al Toscanei. Bunavestirea din capela de pe colină, cu un înger tuns precum cărturarii medievali. Percepțiile mele de acum sunt și ele oarecum cărturărești, dar dincolo de ele există și altceva, un miez emoțional care se zbate gingaș. Aș putea să scriu despre toate cărămizile, spicele, chiparoșii, încăperile sparte de la San Galgano, despre urcușul la capelă, despre coborâș, despre singurătatea împărtășită, dar mă opresc aici, nu vreau să consum totul, ceva trebuie să rămână doar al meu, nespus, nescris.

IMG_5281.JPG

După San Galgano, Nic a dansat cu automobilul pe drumurile toscane pustii, doar cu mașina noastră săltăreață și binecuvântată în peisajul copt. Pe muzica lui Fabrizio de André, cu glasul lui de pater al trubaturilor, și a Marinei Rossel, cu serpentinele ei catalane. Am cântat cu toții puțin sau mai mult în vreme ce mașina șerpuia din șolduri ca o mică bacantă.

Nu am putut pleca din Borghino Il Montino, duminică dimineață, fără să sfârșesc egloga lui Persefoni, retrezită la viață, cu noua arșiță energetică în corp-minte, ca o viespe senzuală resuscitată de frumusețe.

Cuvintele mele sunt pene.

O lume distrusă distruge întotdeauna celelalte lumi.

Și totuși din straturile de lavandă și din grădinile fierbinți de măslini

văzduhul se vede cu câteva sute de metri mai înalt și viu.

Printre butoaiele înfipte-n pământ,

mici zeități își crapă toracele cu noile rădăcini.

O arșiță țeapănă se fixează pe acoperișuri.

Păsări cu cioc de inox dansează într-un picior pe frânghia dintre terase.

La răspântii, foci umane învoioșesc icoana Maicii Domnului.

Bârnele de deasupra odăilor se încolăcesc în cruci,

stele cad în fisurile căscate în podea,

o tihnă antică își face cuib de vrabie în piele.

Apocalipsa e tot mai departe de vară.

Persefoni, tu ești aici ca să împarți frumusețea imaterială  ca pe o pâine caldă

și să o faci mereu atingătoare și atinsă de-acum înainte.

IMG_5272