Persefoni scoate capul din pământ și își scutură părul de gărgărițe. Tot astfel și eu m-am deșteptat la viață la ediția a doua a Festivalului de buzunar al prieteniei, din Toscana, după un răstimp de câteva luni într-un iad mic. Tuspatru (Sim, Nic, Corin și eu), am plonjat ca degustători și conaisseuri déjà ai locului.
Mi-am lăsat ochii să înoate subacvatic în lanurile cu măslini, chiparoși și levănțică. Mai ales levănțica adâncea totul (de la simțuri la afecte și minte).
Chiupul uriaș, terasa încinsă cu insecte, fântâna secată, grădina cu scaune bătrânești, scările din piatra locului, roata sprijinită de zid de lângă vița de vie încă necoaptă, soarele la apus pe butoaie, pasarela umbrită spre livada cu măslini, rufele albe printre ghivecele cu mușcate, ochiul dreptunghiular de turcoaz al piscinei, pisicile oblomoviene. Borghino il Montino. Fiecare cină a fost o povestelnicie, cu polemici și adâncituri, despre lume, politică, împărtășanii, crize. Prietenia e o agora, o voi spune mereu.
Montepulciano și Montalcino, orășele văzute de sus și de jos, cu străduțe înclinate, ziduri de care să-ți sprijini epuizarea și transpirația frumuseții căutate cu încetinitorul. Furnicile umane (sau termitele umane) ronțăie lent din ele. Dar sus există ceva ce nimeni nu poate fura: întinsa câmpie toscană zărită cu plexul atât de spectaculos în felul său pașnic de a fi, hrănitor pentru ochii întregii lumi pământești.
Pienza mi-a intrat sub piele, deși burgul e mult mai mic, ca oraș ideal al lui Enea Silvio de Piccolomini, decât îmi închipuisem. Nu obosești, totul e concentrat asemenea vinului-marmeladă. Geometria centrului e apolinică, de aceea orașul cocoțat e luminos și lucid. În marginea lui din dreapta este o centură albă care înconjoară ca panglica peisajul și creștetul burgului. În piața principală, cercul din fața bisericii ar trebui ca la echinocțiul de vară să strecoare crucea din vârf drept în centru. Câte o scăpare printre ziduri spre câmpia întinsă la picioare, ca semn al predilecției mele pentru un regat bucolic terapeutic.
Din trecerea fugară prin Pisa (în drum spre Torre del Lago) voi aminti doar de baptisteriul din Campo dei Miracoli. O coroană imperială a lui Hristos așezată pe creștetul tuturor celor care o privesc.
Plimbarea înainte de una din înserări, cu Sim, prin Serre di Rapolano, un burg deșertic, fără buticuri ori magazine, fără nimic de mâncare și băut, doar case, mici vile, palazzo-uri, ziduri de întărire, biserici scunde, un orășel mort, dar atât de viu prin propria lui istorie ondulatorie, nu neapărat prin oamenii care încă îl locuiesc. Privilegiul ca acest burg să ne aparțină complet în acea oră de rătăcire, ca și cum am fi stăpânit tot Evul Mediu concentrat într-o nucă. Un urcuș, o pantă, o piațetă, o poartă, Sfânta Caterina da Siena zărită printr-o cruce-grilaj, alb și cărămiziu, il teatrino – micul teatru al unui vile, închis, dar fantasmat cu voluptate din spatele ușilor închise, zumzetul familei Gori bântuind statornic ca o mireasmă muzicală, ulicioarele cu porticuri, pofta de a ne așeza pe scările bisericilor uitate și de a somnola acolo. Bucuria sfioasă de a rătăci în două, niște femei mature, dornice de multă frumusețe și de anotimpuri pentru a decanta desăvârșirea arhitecturilor împărțită în fărâme. Felul în care soarele la apus cădea pe iedera de pe case, pașii opriți sub porticuri de parcă aflam o poveste încifrată doar pentru noi două – așteptând să fie dezghiocată, fântâna încoronată cu mușcate ciclamen și balconul rotunjit de trandafiri albi, pisica trântită pe ulicioară chiar înainte să părăsim orășelul și să urcăm spre Il Montino unde ne așteptau bărbații noștri lenevoși.
Stradela principală din satul Buonconvento, încinsătura solară copleșitoare, zidurile devenite portocalii prin ochelarii noștri protectori, o pustietate de amiază cu picioarele lățite ale timpului, sticla uriașă și verzuie lângă iedera de pe casă, stradelele secundare uitate de Dumnezeu, golite de simțuri, rămase suspendate într-o singură arșiță definitorie. Biserica goală, dar cărămizie pe dinafară, ca un rac decolorat.
Pe urmele lui Andrei Tarkovski și a nostalghiilor ramificate, am ajuns, cu ajutorul văratic al unui destin doar pe jumătate toscan, la Bagno Vignoli și San Galgano. M-am lungit pe pietrele de deasupra bălții termale din Bagno Vignoli, a fost rugăciunea mea mică (sau poate o levitație metaforică) pentru Andrei, Oleg și Erland, sfânta treime a Nostalghiei. Apa verzuie și caldă, fundul oranj al bazinului, bulbucii care se împreunau cu aerul fierbinte și alcătuiau o sinestezie aparte, de lume veche și uitată, de credincioșie antrenată și testată. Iar în oglinda aburită a apei ne puteam zări chipurile de odinioară, din tinerețe, tuspatru, privind ca printr-un tunel cinematografic. O anamorfoză aruncată între noi și maturitatea de-acum, pe fondul zacerii la marginea bazinului unde sufletele atâtor morți faimoși își trimiteau bulbucii respirației lor încă vii (chiar dacă de dincolo) până la noi, cei deocamdată doar vii, chiar dacă morți cândva.
Cel dintâi lucru palpabil afectiv la San Galgano a fost câmpul cu grâu și maci. Era acolo conținută toată vara prieteniei de acum și de odinioară, cu viețile noastre stocate în cele câteva flori purpurii pierdute printre spice. Dar mai ales era acolo ieșirea la suprafață a Persefonei (din mine și poate și din ceilalți), dintr-o gură subpământeană direct în câmpul untos de strălucitor. Iar liniștea era sacră într-un fel apropiat, omenesc, nu într-unul controlat de văzduh. Mi s-au umezit ochii când am intrat pe poarta ruinelor cisterciene. Mă găseam într-un timp tare post-tarkovskian, iar lucrul acesta atât de revelatoriu și adânc pentru făptura mea li-l datoram prietenilor. Printre chiparoși, abația din secolul al XIII-lea își croia trupul găurit, dar atât de viu încă. Spațiile golașe ale fostelor vitralii erau răsuflători mentale. Erau și câteva nișe în care încăpeam cu mâinile desfăcute în cruce. Ruinele abației se vădeau a fi înnădite, întrucât San Galgano (fost militar preschimbat în călugăr în secolul al XII-lea) veghea ca un greiere și torcea ca un motan înmormântat în capela de pe deal. Era biserica aceasta în ruină chiar corpul lumii noastre de acum în care trădările, războaiele dar și dragostea ori prietenia coabitează, iar realitățile paralele se interesectează în puncte sensibile. Fragilitatea mea avea energie poetică. Fluiditatea ochilor se datora acestei vulnerabilități care conținea la fel de multă putere, dar în alt fel decât cel manifestat în lumea administrațiilor, a birocrațiilor și a discursurilor oficiale pe care, din fericire, le abandonasem măcar pentru o vreme. Eram fericită și norocoasă. Eram mângâiată de viziunea acestor ruine în care pieirea conținea de fapt atâta viață și atâta spirit, atâta suflet, dospit, crescut, înălțat. Coridoarele secundare ale ruinelor păreau niște cordoane ombilicale. Mă simțeam legată de nostalghia tarkovskiană de parcă ar fi fost un simțământ stabil al adolescenței cea atât de agitată, de neliniștită, cu spasmele ei emoționale. Dar acum o liniște cosmică locuia în mine, în noi toți, cred. Fereastra fără vitraliu prin care se zărea capela de pe deal, ca un Graal al Toscanei. Bunavestirea din capela de pe colină, cu un înger tuns precum cărturarii medievali. Percepțiile mele de acum sunt și ele oarecum cărturărești, dar dincolo de ele există și altceva, un miez emoțional care se zbate gingaș. Aș putea să scriu despre toate cărămizile, spicele, chiparoșii, încăperile sparte de la San Galgano, despre urcușul la capelă, despre coborâș, despre singurătatea împărtășită, dar mă opresc aici, nu vreau să consum totul, ceva trebuie să rămână doar al meu, nespus, nescris.
După San Galgano, Nic a dansat cu automobilul pe drumurile toscane pustii, doar cu mașina noastră săltăreață și binecuvântată în peisajul copt. Pe muzica lui Fabrizio de André, cu glasul lui de pater al trubaturilor, și a Marinei Rossel, cu serpentinele ei catalane. Am cântat cu toții puțin sau mai mult în vreme ce mașina șerpuia din șolduri ca o mică bacantă.
Nu am putut pleca din Borghino Il Montino, duminică dimineață, fără să sfârșesc egloga lui Persefoni, retrezită la viață, cu noua arșiță energetică în corp-minte, ca o viespe senzuală resuscitată de frumusețe.
Cuvintele mele sunt pene.
O lume distrusă distruge întotdeauna celelalte lumi.
Și totuși din straturile de lavandă și din grădinile fierbinți de măslini
văzduhul se vede cu câteva sute de metri mai înalt și viu.
Printre butoaiele înfipte-n pământ,
mici zeități își crapă toracele cu noile rădăcini.
O arșiță țeapănă se fixează pe acoperișuri.
Păsări cu cioc de inox dansează într-un picior pe frânghia dintre terase.
La răspântii, foci umane învoioșesc icoana Maicii Domnului.
Bârnele de deasupra odăilor se încolăcesc în cruci,
stele cad în fisurile căscate în podea,
o tihnă antică își face cuib de vrabie în piele.
Apocalipsa e tot mai departe de vară.
Persefoni, tu ești aici ca să împarți frumusețea imaterială ca pe o pâine caldă
și să o faci mereu atingătoare și atinsă de-acum înainte.
Mesmeea Cuttita's Blog 