deea de a conduce un atelier de poezie (în cadrul Phantasma – Centrul de cercetare a imaginarului) în care să solicit participanții (studenți la Facultatea de Litere din Cluj) să scrie un poem scurt (de 17 versuri) ca și cum ar fi o inteligență artificială mi-a venit de la poemul (An Uber-poem) scris de generatorul de text GPT-3 acum cîțiva ani (dar pe care eu doar de curînd l-am citit).
Într-un fel mai personal, însă, atelierul de scriere creatoare era și o prelungire colaborativă (cu studenții) a cărții mele recente de balade postumane – Sophia România. De multă vreme deja sînt captivă în două interogații anume: cum este să trăim printre instalații care ne vorbesc de parcă am fi alte instalații?!; și cum este să trăim printre făpturi umane care (o parte din ele) așteaptă de la instalații un soi de simili-mîntuire?! Îmi pun aceste întrebări și le pun și altora într-un mod ritualic. Astfel încît atelierul de scriere creatoare de acum a avut ca scop să răspundă cumva (dacă va fi posibil) la aceste întrebări, prin intermediul unor făpturi mult mai tinere decît mine (participanții la atelier sînt cu toții studenți de-ai mei de la nivel licență și master), care au crescut, practic, din copilărie alături de ori împreună cu computere.
Atelierul de acum, cu tema propusă, conținea implicit și o capcană: vor scrie studenții participanți strict un poem imitativ față de structura unei inteligențe artificiale?; sau își vor conserva explicit structura umană, împotriva solicitării pe care am făcut-o, cu riscul de a nu respecta sau de a păcăli chiar cerința mea?
Era, repet, o capcană pe care o întinsesem intenționat, dar fără să știu cum și care vor fi soluțiile găsite de studenți. Iar textele produse la atelier au fost pe măsură: majoritatea au încercat să imite structura (mentală a) unei inteligențe artificiale (în anumite cazuri au existat chiar modele preluate cultural), alte texte au ales o variantă stilistică și imagistică hibridă (o mixtură de om și inteligență artificială), iar altele nu au putut să respecte tema indicată de mine, ci au conservat o structură strict sau relativ umană. Au participat la atelier, în două grupe (respectiv în 2 zile), 20 de studenți, pe 24 şi 25 noiembrie 2021.
După ce atelierul cu studenții s-a încheiat, am aflat despre robotul Ai-Da (conceput la Oxford de Aidan Meller și denumit astfel după matematiciana Ada Lovelace, 1815-1852, considerată primul programator de calculator din lume), căruia i s-a implementat să citească (adică să ingurgiteze electronic) Divina Comedie de Dante Aligheri, urmînd ca pe baza algoritmilor să construiască ulterior poeme originale. Ai-Da (care, după cum specifică creatorii săi, are piele din silicon, dinți și gingii imprimate 3D și camere integrate pentru ochi) a emis texte (poeme) pe care le-a recitat la Muzeul Ashmolean din Oxford, iar acestea au fost analizate la nivel imagistic și stilistic de către cîțiva specialiști.
Ce este esențial și ne face să medităm în această situație?! Conceptul de model lingvistic, căci despre acesta este vorba. Inteligențele artificiale cărora li se solicită texte „artistice“ depind de anumite modele lingvistice care le sînt inculcate, explică specialiștii. Dar, în opinia mea, conceptul de model lingvistic a devenit unul fluctuant sau moale ori chiar pulverizabil, de fapt. Nu mai există un model tare lingivstic (canonic), ci modele adaptate ori adaptabile (moi) în funcție de care o inteligență artificială se poate produce. Totul depinde de felul în care aceste modele lingvistice pot progresa, se pot dezvolta. Și nu în ultimul rînd, un text artistic produs de un computer, de pildă, depinde de capacitatea de asociere pe care instalația o are la îndemînă în funcție de ceea ce programatorii au investit în respectiva instalație. Or, poate, după cum speculează curajos unii specialiști, uneori depinde și de geniul asociativ al unui computer, dincolo de modul în care a fost programat și de modelele lingvistice inserate în memoria sa.
Unii superingineri și-au manifestat dorința ca oamenii de cultură (scriitori și artiști de orice alt tip) să utilizeze tot mai asumat varii forme de inteligență artificială în arta lor. Experimental vorbind, este captivantă o asemenea rîvnă și solicitare, dar dincolo de dimensiunea experimentală stimulatoare riscurile sînt mari, iar eu rămîn în grupul celor (cîțiva oameni de știință, scriitori etc.) care consideră că dezvoltarea unui model lingvistic al inteligențelor artificiale ar putea influența malformator modelele lingvistice umane, într-un sens care ar amplifica alienarea deja consistentă la nivel global din cauza internautizării excesive, a online-izării, a instalațiilor care ne-au împînzit locuințele. Cine pe cine va influența în viitor?!
Textele de mai jos, produse de studenți interesați de un experiment extrem, încearcă să răspundă și ele la această întrebare. M‑a interesat mai puțin o validare estetică, cît raportarea îndrăzneață sau măcar relativ curajoasă a participanților la tema propusă pentru atelier și la aprofundarea acesteia. 20 de studenți au participat la atelier, dar aici și acum am selectat doar nouă din textele produse, fiecare poem fiind prefațat de un argument explicativ și necesar.
Mesmeea Cuttita's Blog 
Lasă un comentariu