Tocmai am dat bunul de tipar

și sunt bucuroasă într-un fel simplu de tot. Colajul e făcut de Alexandru Pecican (dintr-o fotografie de-a mea, pe când aveam 5 ani).

2 fotografii care au călătorit până la mine

Astăzi am zărit, într-o grădină (erau mai mulți prichindei, de fapt, care ieșiseră cu educatoarea la joacă), o fetiță care îl strângea cu încăpățânare duioasă pe un băiețel de gât.

Apoi, prin fereastra unei case pe care scria că e un centru de artă pentru copii, am zărit o fetiță care își lega de zor poantele ca să danseze.

Apoi am dat, pur și simplu, pe internet de pozele acestea.

Deleuze & Guattari

Chestiunea cu Deleuze & Guattari este că pot să fac abstracție de reducționismul și de tendențiozitatea lor, fiindcă știu să scrie excelent laolaltă și sunt deștepți foc, într-un mod suplu, ideatic. Totuși, nu pot să nu fiu decepționată de încăpățânarea lor măgărească pe anumite teme (unde ajung să comită o performantă limbă de lemn, ca alură generală!) și de spumoșenia lor pe alocuri, cumva gregară, elevată în formulări, dar primitivă în cusăturile de sens. Ce-i de făcut? Îmi plac, dar mă irită, adesea. Sunt sătulă de cuvinte precum capitalism și proletariat, am senzația de vomă lingvistică. Pe de altă parte, îi admir cu tâlc. Ah!

1930 – patinaj dănțuitor

Doamnele și mai ales domnișoarele acestea de la 1930 cu adevărat știau să se bucure. Dar asta și fiindcă iarna era iarnă (nu primăvară ori toamnă, ca acum) și toate anotimpurile își aveau ustensilele lor clasice de bucurat și răsfățat.

totul e simplu şi viu

totul e simplu şi viu

creierul uzat ca un cauciuc

scriu ca o frânghie-n gol

 cred în cădere ca-n îngerul meu păzitor.

life goes on

Un soi de simulare a la Velasquez (adica un retro-simulacru). Lucru obisnuit, de fapt, in imagini (vorbe, fapte).

mașini gânditoare și trenuri

Cărțile sunt mașini cu care gândim – nu mai știu cine a spus lucrul acesta (în orice caz, un american din secolul 20). Noroc cu trenurile salvatoare.

Înspăimântătoarea roată mare și adorabila roată mică

Când, în primăvara lui 2013, mi-am cumpărat bicicletă, cam așa ceva mi-am dorit de fapt, o bicicletă de epocă (epohă), deși aveam trac la ideea că roata mare ar fi putut ea să mă dirijeze pe mine și nu eu pe ea. De fapt, viziunea unei astfel de biciclete de odinioară avea pentru mine gustul și tactilitatea unui lornion – pur și simplu mă gândeam cum ar fi fost să dirijez (conduc) pe malul Someșului un lornion, care, întâmplător, să fi fost și bicicleta mea. Mi-aș mai fi dorit, firește, un taior cu fustă lungă și largă, precum cel al doamnei din imagine și o pălărie pe măsură, nu foarte mare (relativ cilindrică), concrescută cu flori și ornamente pe verticală iar nu pe orizontală (ca să nu se zguduie de la mersul pe bicicletă). Dar, așa cum știm cu toții, socoteala de acasă nu se potrivește cu aceea de la negoț, așa încât bicicleta mea este un Pegas alb, femeiesc, cu ghidoane cornute, cu șezutul jos (coborât), cu roțile mijlocii (niște corcituri de roți, între urieșenia și piticotul din imaginea de epocă). Se dezumflă destul de ușor din pricina frânelor pe care le pun și care sunt menite să mă ferească de coliziunile destul de frecvente de care aș avea parte. Dar e o bicicletă dotată cu voioșie și umor, așa încât nici nu o țin pe balcon sau în debara, ci taman în casă, ca să nu i se îmbolnăvească spițele de la anotimpurile cusurgii.

ultimele corecturi ale unui carnaval

Astăzi am făcut ultimele corecturi și am definitivat micile texte pentru clapete și pentru coperta IV. Am aproape 40 de versiuni ale cărții și poemului California (pe Someș), redactate pe parcursul celor nouă-zece luni cât a durat nu atât scrierea, cât definitivarea cărții (poemul a crescut, în timp, de la 30 de pagini, cât avea inițial, la 60 de pagini). Mi le-am trimis pe o altă adresă de mail care a devenit, astfel, un soi de centralizator (carnavalesc) de variante. Cândva, în timp, dacă o să descarc fișierele cu pricina va fi ca și cum aș avea acces la paleontologia cărții de-acum.

Iată începutul poemului:

California

(pe Someș)

 

 

 

On a dark desert highway, cool wind in my hair…

Avalanșa a pornit de la băieții și fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someșului,

așa au început să cadă amintirile și poezia.

Mai întâi ochii mi s-au făcut unul singur în frunte,

o cameră de filmat care se rostogolește.

Septuagenara stătea în râu și își lovea pulpele cu fusta suflecată,

pe când Hotel California ieșea ca un joint din burta chitării.

Bicicleta mea devenise un instrument muzical,

iar Someșul mirosea a vremuri hipiote.

Era vara unei exploratoare în colonii,

îmbrăcată într-un tricou cu dungi și bermude pescărești.

La marginea râului mașinile de tuns zguduiau iarba

iar câinii lingeau mâinile stăpânilor.

 

Și atunci am știut:

noi suntem cei drogadicți,

cei ce mai cred în lucrurile uriașe din piața publică,

în suprafețele tăiate de adâncituri.

 

Scoicile pariziene împrumutate odinioară de pe Rue Monsieur Le Prince

pe care mai apoi le-am aruncat în Someș, iată, au rodit,

s-au făcut scoici vertebrate pentru culegătorii de pe albia râului.

Odinioară le-am furat și le-am dăruit neștiutorilor,

iar ei au crezut în mine.

În ele se găsește toată copilăria pământului care s-a amestecat cu apa.

Ochelarii mei liceeni de soare: poetul și actorul

Eram în clasa a unsprezecea (prin 1980) când am aflat că Nichita Stănescu va ajunge la Cluj și va putea fi văzut în carne și oase. De citit îl citisem și îl comentasem cu tatăl meu (coleg de facultate, odinioară, cu Nichita), care clama adesea, prin apartamentul nostru strâmt, după moda comunistă, că Nichita este, fie că acest lucru convine sau nu, poetul de anvergură al anilor 80. Tata îmi spunea asta în vreme ce era la fel de captivat de noii poeți care apăruseră pe piața de carte și care propuneau cu totul altceva decât se scria până atunci (Cărtărescu, Mureșan, Coșovei, Iaru, Marin, Petreu, Stoiciu și mulți alții). Ce-i drept, îl citisem întrucâtva pe la șaisprezece-șaptesprezece ani pe Nichita, dar nu îndeajuns încât poezia lui să mă marcheze. Totuși, eram fascinată de ideea că Poetul (cu majusculă) va ajunge și la Cluj, chiar dacă preocupările mele pe vremea aceea erau altele, de la Pink Floyd la proza sud-americană, șamani și la filme americane, să spunem.

Eram, cum spuneam, în clasa a unsprezecea, și evenimentul venirii lui Nichita Stănescu la Cluj a ambalat întreaga mea clasă de viitori doctori, chimiști și farmaciști. Așa încât, mai ales fetele, ne-am deplasat la Galeria Artiștilor Plastici unde Nichita urma să se producă. Nu mai conta motivul pentru care poetul ajunsese în urbe (un vernisaj), ci doar faptul că el putea fi văzut de la oarecare distanță și relativă apropiere. Apoi mai era un motiv: poetul nu venise singur, ci însoțit (printre alții) de un actor chipeș, talentat și în vogă – Ion Caramitru.

La vernisaj, lucrurile s-au desfășurat cam așa: Poetul era masiv și timid, un urs leneș, adormit, dar, undeva în preajma lui, se găsea Ion Caramitru, sprinten, șarmant, causeur. Nichita a recitat împotmolit, împiedicat, cu noduri, fiindcă mulțimea îl sufoca, în vreme ce Ion Caramitru a recitat profesionist, cu tâlc, seducător. Lumea se zgâia la amândoi, fiindcă erau VIP-uri cu tendință. Iar noi, fetele din clasa a unsprezecea de la Liceul de Științe ale Naturii, ne zgâiam de-a binelea vrăjite, deși nu era încă limpede care dintre cei doi avea impactul seducător maxim.

Apoi tatăl meu mi-a dat ghes să mă duc să-l salut pe Nichita și să mă prezint, fiindcă și eu scriam poezie și, nu-i așa, ce alt botez literar și norocos decât să dau mâna cu Poetul și să îl anunț că și eu scriu poezii, ehei! Ar fi fost un botez pe sprânceană, nu altceva! Numai că pornind-o eu spre Nichita, am priceput imediat că mă voi duce la cu totul altcineva! Pe poet puteam și doar să-l citesc cu asupra de măsură și îmi ajungea (nu confundam literatura cu viața, pe vremea aceea, hah!), dar faimosul actor merita abordat aici-și-acum, pentru farmecul lui aparte. Și așa am ajuns lângă chipeșul Ion Caramitru pe care l-am anunțat cu obstinație că vreau să-l îmbrățișez în numele tuturor liceenelor aflate la fața locului. Actorul a acceptat cu o dexteritate și o politețe de bărbat arătos, desfăcându-și brațele ca să pot să oficiez îmbrățișarea râvnită. Iar în clipa în care aceasta s-a produs, colegele mele de clasă au emanat un murmur difuz de admirație și un soi de interjecție surdinizată: eram o eroină cum s-ar spune, o starletă de liceu!

Când îmi amintesc astăzi de această scenă mă amuz copios și plusez întotdeauna teatral. Tot astfel s-a amuzat și Ion Caramitru când, la mulți ani de la întâmplarea cu pricina, prin 2011 (când am ținut o conferință despre poezie la Teatrul Național), i-am relatat isprava mea de fetișcană de odinioară. Când îl prevenisem că am să-i spun un lucru de taină, Ion Caramitru devenise galant-bănuitor.  Dar apoi s-a veselit grozav. Eram prea mică, domnule Caramitru, așa încât ar fi fost imposibil să-mi faceți curte, am zis eu! Apoi am șuguit împreună despre păcălelile lumii noastre de-acum.