Ochelarii mei liceeni de soare: poetul și actorul

Eram în clasa a unsprezecea (prin 1980) când am aflat că Nichita Stănescu va ajunge la Cluj și va putea fi văzut în carne și oase. De citit îl citisem și îl comentasem cu tatăl meu (coleg de facultate, odinioară, cu Nichita), care clama adesea, prin apartamentul nostru strâmt, după moda comunistă, că Nichita este, fie că acest lucru convine sau nu, poetul de anvergură al anilor 80. Tata îmi spunea asta în vreme ce era la fel de captivat de noii poeți care apăruseră pe piața de carte și care propuneau cu totul altceva decât se scria până atunci (Cărtărescu, Mureșan, Coșovei, Iaru, Marin, Petreu, Stoiciu și mulți alții). Ce-i drept, îl citisem întrucâtva pe la șaisprezece-șaptesprezece ani pe Nichita, dar nu îndeajuns încât poezia lui să mă marcheze. Totuși, eram fascinată de ideea că Poetul (cu majusculă) va ajunge și la Cluj, chiar dacă preocupările mele pe vremea aceea erau altele, de la Pink Floyd la proza sud-americană, șamani și la filme americane, să spunem.

Eram, cum spuneam, în clasa a unsprezecea, și evenimentul venirii lui Nichita Stănescu la Cluj a ambalat întreaga mea clasă de viitori doctori, chimiști și farmaciști. Așa încât, mai ales fetele, ne-am deplasat la Galeria Artiștilor Plastici unde Nichita urma să se producă. Nu mai conta motivul pentru care poetul ajunsese în urbe (un vernisaj), ci doar faptul că el putea fi văzut de la oarecare distanță și relativă apropiere. Apoi mai era un motiv: poetul nu venise singur, ci însoțit (printre alții) de un actor chipeș, talentat și în vogă – Ion Caramitru.

La vernisaj, lucrurile s-au desfășurat cam așa: Poetul era masiv și timid, un urs leneș, adormit, dar, undeva în preajma lui, se găsea Ion Caramitru, sprinten, șarmant, causeur. Nichita a recitat împotmolit, împiedicat, cu noduri, fiindcă mulțimea îl sufoca, în vreme ce Ion Caramitru a recitat profesionist, cu tâlc, seducător. Lumea se zgâia la amândoi, fiindcă erau VIP-uri cu tendință. Iar noi, fetele din clasa a unsprezecea de la Liceul de Științe ale Naturii, ne zgâiam de-a binelea vrăjite, deși nu era încă limpede care dintre cei doi avea impactul seducător maxim.

Apoi tatăl meu mi-a dat ghes să mă duc să-l salut pe Nichita și să mă prezint, fiindcă și eu scriam poezie și, nu-i așa, ce alt botez literar și norocos decât să dau mâna cu Poetul și să îl anunț că și eu scriu poezii, ehei! Ar fi fost un botez pe sprânceană, nu altceva! Numai că pornind-o eu spre Nichita, am priceput imediat că mă voi duce la cu totul altcineva! Pe poet puteam și doar să-l citesc cu asupra de măsură și îmi ajungea (nu confundam literatura cu viața, pe vremea aceea, hah!), dar faimosul actor merita abordat aici-și-acum, pentru farmecul lui aparte. Și așa am ajuns lângă chipeșul Ion Caramitru pe care l-am anunțat cu obstinație că vreau să-l îmbrățișez în numele tuturor liceenelor aflate la fața locului. Actorul a acceptat cu o dexteritate și o politețe de bărbat arătos, desfăcându-și brațele ca să pot să oficiez îmbrățișarea râvnită. Iar în clipa în care aceasta s-a produs, colegele mele de clasă au emanat un murmur difuz de admirație și un soi de interjecție surdinizată: eram o eroină cum s-ar spune, o starletă de liceu!

Când îmi amintesc astăzi de această scenă mă amuz copios și plusez întotdeauna teatral. Tot astfel s-a amuzat și Ion Caramitru când, la mulți ani de la întâmplarea cu pricina, prin 2011 (când am ținut o conferință despre poezie la Teatrul Național), i-am relatat isprava mea de fetișcană de odinioară. Când îl prevenisem că am să-i spun un lucru de taină, Ion Caramitru devenise galant-bănuitor.  Dar apoi s-a veselit grozav. Eram prea mică, domnule Caramitru, așa încât ar fi fost imposibil să-mi faceți curte, am zis eu! Apoi am șuguit împreună despre păcălelile lumii noastre de-acum.

Anunțuri

8 răspunsuri to “Ochelarii mei liceeni de soare: poetul și actorul”

  1. Valeriu Gherghel Says:

    Caramitru ar trebui să fie mandru de aceasta imbratisare 🙂

  2. Ontelus DG Says:

    Aplicând philippelejeune-iana identitate autor-narator-personaj, care totuși nu poate exclude nici teoretic, nici practic invazia ficțiunii în nonficțional, această evocare pătimaș-retrospectivă găsește un inspirat numitor comun pentru: administrarea problematică a notorietății, subconștienta invidie profesional-vocațională, periculos-idolatra întâlnire fată/elevă anonimă-adult celebru, subtilitatea manipulării, paradoxala ascundere a misterului prin aparenta-i dezvăluire etc.

  3. Ontelus DG Says:

    De acord cu autohermeneutica, fie și-n glumă: această persoană se exprimă cu o prețiozitate adesea excesivă, în pofida evidențierii unor corelații și analogii neașteptate. I se recomandă tăceri prelungite, care să-i compenseze volubilitatea păguboasă. Însă dacă aceste ,,ieșiri în decor” exegetic-blogger-istice îi mențin tonusul, fie și iluzoriu, lăsa-ți-l să trăncănească, zâmbiți, fiindcă vorba proustiană: ,,les vrais paradis sont les paradis qu’on a perdus”.

  4. mesmeeacuttita Says:

    :))) simpatik grăit și scris!
    (prin urmare philippelejeune-iana nuanță există atât la subsignata Mesmeea Cuttita, cât și la comentatorul Ontelus DG – în acest caz)

  5. Ontelus DG Says:

    Elanul autoderizoriu a generat și o greșeală, neintenționată, pe care o corectăm: ,,lăsați-l”. Pe el, da, greșeala, nu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: