Archive for Iunie 2011

Neptun

Iunie 30, 2011

La festivalul Zile și nopți de literatură, de la Neptun, ediție aniversară, am râs cu Robert și Nicolae, Andrei și Horia, am chicotit cu Iolanda, am vorovit serios cu Magda și Irina și puțin cu Daniel, am hâtroșit cu Matei. Iată-mă-s în poză furată (în timp ce păunii bruiau recitalul) cu acesta din urmă (voila, Isidor, cum se potrivesc lucrușoarele roșii!).

Anunțuri

Algerianca

Iunie 28, 2011

Ca să nu mai suprapună nimeni înfățișările, ca să nu mai facă nimeni aproximări portretistice, indiferent că e vorba de Juliette Binoche sau Isabela Rosellini :)! Iată actrița (cu sânge algerian) pentru al cărei chip am votat vreme de douăzeci și cinci de ani și am spus că e cea mai frumoasă și exotică (deși nu sunt o fană a ochilor albaștri, ci a celor negri).

Poate fi văzută în trei roluri de excepție (Povestea Adelei H, Posesiune, Camille Claudel), în rest e comme çi, comme ça, talentată, dar nu neapărat teribilă. Mi-a plăcut enorm, întotdeauna, numele ei de familie, drept care așa îi și spuneam, fiindcă suna încifrat și enigmatic, precum un inel de efrit.

Vorbesc aici doar de înfățișarea ei. Cerebral, nu a fost niciodată o supradeșteaptă sau un creier performant (precum „urâtele” Bette Davis ori Katherine Hepburn, pe care le-am aproape adorat), dar a avut întotdeauna bun simț și decență, știind că viața privată este ceva ce merită păstrat doar pentru sine.

Astăzi, Algerianca mea îmbătrânește tot mai fățiș, ridat și corpolent. C’est ça. Firește – e o postare frivolă, cea de acum.

Sábato și Sânzienele

Iunie 27, 2011

De Sânzienele care tocmai au trecut, Ernesto Sábato ar fi împlinit 100 de ani. Ce neajuns că a murit cu doar aproape două luni înainte să împlinească centenarul! Mi l-am închipuit arzându-și romanul Despre eroi și morminte, tocmai pentru că a și făcut așa ceva sau, mai exact, a încercat să facă, neizbutind. Martorii spun că manuscrisul capodoperei a ars parțial sau a ars de tot, dar era un manuscris secundar, iar nu cel principal. Se pare, însă, că Sábato a ars în mod desăvârșit alte manuscrise despre care astăzi nu se știe decât că erau manuscrise și că au ars.  Mărturisesc că numai piroman cu apetit livresc nu mi l-am închipuit! Ce-ar fi spus în acest caz diavolul-șef Woland al lui Mihail Afanasievici Bulgakov care afirma și garanta că manuscrisele nu ard?!

P. S.

Măcar pricep acum de ce anul acesta, de Sânziene, nu am avut respectabila întâlnire vrăjitorească în patru fete-doamne cucuiete! Fiindc-am cules zmeură, într-o grădină plouată și smochinită din Clusium.

explicație

Iunie 25, 2011

Am primit un mesaj care ținea să-și puncteze nemulțumirea față de serialul epistolelor de dragoste (strict în engleză) pe care le postez pe blogul mesmeic. De ce numai în engleză? am fost chestionată. Foarte simplu: întrucât cărțulia adusă de la New Orleans, de unde fur fragmentele de epistole, este în engleză, iar eu nu am vreme să traduc respectivele epistole (mai exact, nu am talentul de traducător inspirat ca să fac acest lucru, dar nu am nici timpul fizic necesar). Altfel, cărțulia mea cuprinde epistole din toată lumea: Alfred de Musset către George Sand, Kafka către Felice Bauer, Mozart către soția sa, Napoleon căre Josephine, Balzac către madame Hanska,  Flaubert către Louise Colet, Eloïse către Abelard, Cehov către Olga Knipper, Simone de Beauvoir către Sartre, Lucrezia Borgia către Pietro Bembo, Nadejda Mandelstam către Osip Mandelstam și tot așa. Dar toate sunt în engleză în cărțulia mea. Or, ar fi ridicol să citez epistola lui Napoleon către Josephine în engleză, dar nici vreme să o traduc nu am. Așa încât am preferat să aleg doar epistole scrise direct în engleză. Aceasta e singura mea explicație la insatisfacția mesajului primit, alta nu am. De fapt, ar mai trebui să spun ceva. Sunt câte se poate de obosită în această perioadă (corectat lucrări de examen, teze de licență, disertații, făcut referate de doctorat, completat acte administrative infinite, scris articole pentru varii reviste de cultură sau de specialitate, așa încât de-abia mai apuc să postez ceva pe blog). Ba, uneori, mă gândesc chiar să amuțesc blogul acesta până o să am energie pentru ceva nou.Cam așa stau lucrurile. Nimeni să nu se mai mire de nimic, zic eu șăgalnic.

P. S.

Dacă ar fi după mine, aș prefera ca toate scrisorile de dragoste să fie în spaniolă: nu degeaba am postat deunăzi Toco tu boca (recitativul lui Julio Cortazar din Rayuela)! Și chiar să visez direct în spaniolă aș prefera.

Elizabeth Barrett către Robert Browning

Iunie 24, 2011

Iată acum un cuplu celebru de scriitori din secolul al nouăsprezecelea (epoca victoriană), amândoi poeți (dar nu numai). Ea mai în vârstă decât el cu șase ani și, în plus, invalidă. Cel sedus la început (poetic și amoros) a fost bărbatul care a și inițiat corespondența, dar, mai apoi, relația de cuplu s-a dovedit a fi întru totul echilibrată, cei doi parteneri influențându-se reciproc și comunicând perfect artisticește și uman vorbind. Cuplul a funcționat cincisprezece ani (până la moartea lui Elizabeth), într-un spațiu romantic, în Italia – la Pisa, Florența, Veneția și Sienna. Edgar Allan Poe o considera pe Elizabeth drept cea mai nobilă reprezentantă a sexului feminin, admițând că faimosul său poem Corbul a fost influențat și de poezia Elizabethei Barrett Browning.

Fragmentul de scrisoare care urmează datează din primul an de căsătorie al celor doi. Este o scrisoare emoționantă (deși simplă, poate chiar rudimentară, s-ar putea reproșa) întrucât mărturisește despre felul în care, în ciuda mariajului oficial, relația dintre cei doi era mai degrabă una de iubiți, decât de soți. Or, lucrul acesta este esențial: ca dragostea să își păstreze ardoarea, în ciuda căsătoriei care ar fi avut toate șansele să o banalizeze și minimalizeze. Tocmai maximalul devoțiunii și intensității de dăruire a femeii este acela care frapează și captivează, în același timp. Reiese, de altfel, că același procent maximal îl caracteriza și pe bărbatul din cuplu, la fel de intens atașat de soția și mai ales iubita sa (una și aceeași).

My Own Beloved, if ever you should have reason to complain of me in things voluntary and possible, all other women would have a right to tread me underfoot, I should be so vile and utterly unworthly. There is my answer to what you wrote yesterday of wishing to be better to me … you! What could be beter than lifting me from the ground and carrying me into life and the sunshine? I was yours rather by right than by gift (yet by gift also, my beloved!); for what you have saved and renewed is surely yours. All that I am, I owe you – if I enjoy anything now and henceforth, it is through you. You know this well. Even as I, from the beginning, knew that I had no power against you … or that, if I had it was for your sake. […]

Dorothy Osborne către William Temple

Iunie 22, 2011

Reiau, deci, șnurul epistolelor amoroase, dar nu mai grupez expeditorii ori destinatarii pe sexe, ci postez scrisorile după bunul meu plac.

De data aceasta, iat-o pe Dorothy Osborne (1627-1695), îndrăgostită de la 19 ani de William Temple (care avea, și el, cam aceeași vârstă). Scrisoarea este dăruitoare și pătimașă, cu ambiția de a fi absolută. Epistola tinerei femei combate ceva neștiut, probabil eventualele piedici în calea dragostei. Ea este dispusă să renunțe la orice i s-ar cere, numai la dragoste, nu. Celor doi nu li s-a îngăduit să se căsătorească decât după șapte ani de așteptare, timp în care reprezentanții masculini (din opoziție) ai familiei Osborne au murit, iar încăpățânata Dorothy a izbutit, în sfârșit, să-și unească viața cu alesul ei. Căci mai degrabă femeia a ales în acest caz, și nu bărbatul (care s-a lăsat ales și de-abia în mod secundar a ales și el). Dorothy Osborne, căsătorită Temple, a avut nouă copii. Ea a rămas celebră tocmai pentru scrisorile schimbate, vreme de șapte ani, cu viitorul baronet și politician William Temple, al cărui secretar a fost, o vreme, tocmai Jonathan Swift. Nu știu din ce an este scrisoarea.

Sir,

If you ever loved me do not refuse the last request I shall ever make you; ‘tis to preserve yourself from the violence of your passion. Vent it all upon me; call me and think me what you please; make me, if it be possible, more wretched than I am. I’ll bear it all without the least murmur. Nay, I deserve it all, for had you never seen me you had certainly been happy. ‘Tis my misfortunes only that have that infectious quality as to strike at the same time me and all that’ s dear to me. I am the most unfortunate woman breathing, but I was never false. No; I call heaven to witness that if my life’ could satisfy for the least injury my fortune has done you (I cannot say ‘twas I that did them you), I would lay it down with greater joy than any person ever received a crown; and if I ever forgot what I owe you, or ever entertained a thought of kindness for any person in the world besides, may I live a long and miserable life. ‘Tis the greatest curse I can invent; if there be a greater, may I feel it. This is all I can say. Tell me if it possible I can do anything for you, and tell me how I may deserve your pardon for all the trouble I have given you. I would not die without it.

P. S.

William Temple arăta mușchetarian de delicios în tinerețe! Dar cred că avea defect la un ochi, cel puțin așa reiese din portretul lui. Oricum, nu contează în acest caz defectul ochios!

Ispitele Sfântului Anton

Iunie 21, 2011

Înainte de a relansa șirul epistolelor mai mult sau mai puțin faimoase de dragoste din spațiul de limbă engleză, am să vorbesc acum despre un film estonian pe care am vrut să-l văd la Tiff 2011, dar la care nu am ajuns în mod obiectiv: Ispitele Sfântului Anton (2009), în regia lui Veiko Ounpuu, pe care l-am primit la zece zile după Tiff de la Ileana S, curioasă de reacția mea. O peliculă foarte bizară, cocteil de Lynch, Trier, Kubrick (Eyes Wide Shut), ba chiar și Greenaway (scena finală din filmul lui Veiko Ounpuu e aproape aceeași cu scena de încheiere din Bucătarul, hoțul, soția acestuia și amantul ei). Titlul corect și relativizat intenționat al filmului ar fi, de fapt, Ispitele Sfântului Tony! Iar această prescurtare onomastică, de la Anton la Tony – spune multe despre absurdul intrinsec al peliculei. Filmul merită văzut, fiindcă este gândit în cheie post-dostoievskiană și chiar post-umană, fiind influențat, într-o anumită măsură, doar ideatic (nu ca tehnică de filmare sau subiect) de Antihrist-ul lui Trier. O plonjare în patologia existenței (moarte, iubire înșelată ori mortificată, luxurie, credință confuză, diavolul-histrion și torționar), o chimie psihică a descompunerii, o didactică a binelui care este surclasat de rău, inițiatic. Spuneam că filmul merită văzut: dar personajul titular este tendențios construit și adesea neveridic, chiar hilar. Un soi de Mîșkin inadaptat la secolul 21, care eșuează în fața gherilei malefice – dar ratează și se ratează în chip desuet. Lansez acum o provocare de facto: mi-ar fi plăcut ca acest film să fie hibridat cu Inception: ar fi ieșit un turn Babel sfidător și bulversant!

o faţă de copil pervers într-un interminabil palton negru ce părea mai curând sutana unui văduv

Iunie 19, 2011

Cel mai frumos portret al lui Julio Cortázar este scris de Gabriel García Márquez în 1994. Ader întru totul la el, fiindcă este un portret desăvârșit și o lecție supremă despre cum un mare scriitor poate iubi și admira un alt mare scriitor. Iată-l mai jos (este un fragment din textul mai amplu publicat acum vreo lună în România literară și tradus de Tudora Șandru-Mehedinți).

Gabriel García Márquez

Argentinianul care s-a făcut îndrăgit de toată lumea

Ultima oară am fost la Praga în anul hotărâtor 1968, împreună cu Carlos Fuentes şi Julio Cortázar. Călătoream cu trenul de la Paris pentru că toţi trei eram solidari în frica noastră de avion, şi vorbiserăm despre toate cele în vreme ce străbăteam noaptea divizată a celor două Germanii, oceanele lor de sfeclă, uriaşele fabrici de tot felul, ravagiile lăsate de războaiele crâncene şi iubirile năprasnice.
Când să ne culcăm, lui Carlos Fuentes i s-a năzărit să-l întrebe pe Cortázar cum şi în ce moment şi din iniţiativa cui fusese introdus pianul în orhestra de jazz. Întrebarea era întâmplătoare şi nu urmărea să afle nimic mai mult decât o dată şi un nume, dar răspunsul a fost o prelegere strălucită ce s-a prelungit până-n zori, printre uriaşe halbe de bere şi crenvurşti cu cartofi reci. Cortázar, care ştia să-şi măsoare foarte bine cuvintele, ne-a făcut o expunere istorică şi estetică cu o pricepere şi o simplitate de necrezut, care a culminat odată cu prima geană de lumină printr-o apologie homerică a lui Thelonious Monk. Vorbea nu doar cu o profundă voce de orgă, graseind, ci şi cu mâinile-i osoase şi mari cum nu-mi amintesc să fi văzut altele mai expresive. Nici Carlos Fuentes şi nici eu n-aveam să uităm în veci mirajul acelei nopţi fără seamăn.

După doisprezece ani l-am văzut pe Julio Cortázar în faţa unei mulţimi într-un parc din Managua, fără alte arme decât vocea-i frumoasă şi o povestire de-a sa dintre cele mai dificile: istoria unui boxer în dizgraţie povestită de el însuşi în lunfardo, dialectul cartierelor sărace din Buenos Aires, a cărui înţelegere ne-ar fi interzisă cu desăvârşire restului muritorilor dacă n-am fi desluşit-o prin mijlocirea atâtor tangouri maliţioase; totuşi, asta a fost povestirea pe care Cortázar însuşi o alesese s-o citească pe o estradă în faţa mulţimii, într-o vastă grădină iluminată, unde se aflau tot felul de oameni, de la poeţi consacraţi şi zidari în şomaj, la conducători ai revoluţiei şi adversarii lor. A fost încă o experienţă fascinantă. Cu toate că, la drept vorbind, nu era uşor să urmăreşti sensul povestirii, chiar şi pentru cei mai versaţi în argoul lunfardo, simţeai şi te dureau loviturile primite de bietul boxer în singurătatea ringului, şi-ţi venea să plângi pentru iluziile şi nefericirea lui, căci Cortázar izbutise să creeze o comunicare atât de intimă cu auditoriul, încât nu-i mai păsa nimănui ce voiau să spună sau să nu spună cuvintele, iar mulţimea aşezată pe iarbă părea că levitează în stare de graţie, vrăjită de un glas care nu părea de pe lumea asta.

Mi se pare că aceste două amintiri despre Cortázar, care m-au emoţionat atât de mult, îl şi defineau cel mai bine. Erau cele două extreme ale personalităţii sale. În particular, ca în trenul de Praga, reuşea să seducă prin elocinţa sa, prin erudiţia vioaie, memoria milimetrică, umorul periculos, prin tot ceea ce a făcut din el un mare intelectual, în sensul bun de odinioară. În public, în pofida reticenţei de a nu se transforma într-un spectacol, îşi fascina auditoriul cu o prezenţă de neînlocuit care avea ceva supranatural, tandră şi stranie totodată. În ambele cazuri a fost fiinţa umană cea mai impresionantă pe care am avut norocul s-o cunosc.
Şi asta din primul moment, la sfârşitul tristei toamne a anului 1956, într-o cafenea din Paris cu nume englezesc, unde el obişnuia să se ducă la răstimpuri şi să scrie la o masă într-un colţ, aşa cum făcea Jean-Paul Sartre la treizeci de metri de acolo, într-un caiet de şcoală şi cu un stilou cu cerneală veritabilă, care păta degetele. Citisem Bestiar, cel dintâi volum de povestiri al lui, într-un hotel ieftin din Barranquilla, unde dormeam pentru un peso şi jumătate printre jucători de pelotă fără o lescaie şi târfe fericite, şi încă de la prima pagină mi-am dat seama că acela era un scriitor cum mi-ar fi plăcut să ajung când aveam să fiu mare. Cineva mi-a spus în Paris că el scria în cafeneaua Old Navy de pe bulevardul Saint Germain, şi l-am aşteptat acolo săptămâni în şir până când l-am văzut intrând ca o nălucă. Era bărbatul cel mai înalt pe care ţi-l puteai închipui, cu o faţă de copil pervers într-un interminabil palton negru ce părea mai curând sutana unui văduv, şi avea ochii foarte depărtaţi, ca ai unui tăuraş, şi atât de oblici şi diafani c-ar fi putut fi ai diavolului dacă n-ar fi fost supuşi puterii inimii.

După ani de zile, când deveniserăm prieteni, am crezut că-l revăd ca în ziua aceea, căci mi se pare că s-a zugrăvit pe sine într-una din povestirile sale cele mai izbutite, „Celălalt cer”, în personajul unui latinoamerican la Paris care asista din simplă curiozitate la execuţiile cu ghilotina. Cortázar l-a descris astfel, de parcă ar fi făcut-o în faţa unei oglinzi: „Avea o expresie distantă şi în acelaşi timp ciudat de rigidă, faţa cuiva care a rămas încremenit într-un moment din visul său şi nu se încumetă să facă pasul care îl va reda stării de veghe”. Personajul lui umbla înfăşurat într-o pelerină neagră şi lungă, precum mantaua lui Cortázar însuşi când l-am văzut prima oară, dar povestitorul nu îndrăznea să se apropie şi să-l întrebe de unde venea, de teama mâniei reci cu care chiar el ar fi întâmpinat o astfel de interpelare. Ciudat e că nici eu nu cutezasem să mă apropii de Cortázar în seara aceea la Old Navy, şi din aceeaşi teamă. L-am văzut scriind preţ de mai bine de un ceas, fără o clipă de răgaz să stea pe gânduri, fără să bea nimic, doar o jumătate de pahar de apă minerală, până când în stradă începu să se întunece; atunci îşi puse stiloul în buzunar şi plecă cu caietul sub braţ, precum şcolarul cel mai înalt şi slab de pe lume. În multele rânduri când ne-am mai văzut după ani de zile, singurul lucru ce se schimbase în făptura lui era barba deasă şi neagră, căci până cu doar două săptămâni înaintea morţii lui părea certă legenda că era nemuritor, fiindcă n-a încetat în veci să crească şi a rămas veşnic la vârsta cu care se născuse. Niciodată nu mi-am luat inima în dinţi să-l întreb dacă era într-adevăr aşa, şi nici nu i-am povestit că în trista toamnă a anului 1956 îl văzusem, fără să îndrăznesc să-i spun nimic, în colţul său de la Old Navy, şi ştiu că oriunde ar fi să fie acum îmi zice ceva de mamă pentru timiditatea mea. Idolii inspiră respect, admiraţie, dragoste şi, bineînţeles, mari invidii. Cortázar inspira toate aceste sentimente ca foarte puţini scriitori, însă inspira pe deasupra alt sentiment mai puţin frecvent: devoţiunea. A fost, poate fără să vrea, argentinianul care s-a făcut îndrăgit de toată lumea. Totuşi, mă încumet să cred că dacă morţii ajung să moară, Cortázar trebuie că moare încă o dată de ruşine din pricina consternării mondiale provocate de moartea lui. Nimeni nu se temea mai mult decât el, nici în viaţa reală şi nici în cărţi, de onorurile postume şi de funeraliile fastuoase. Mai mult: am crezut întotdeauna că moartea însăşi i se părea indecentă. Pe undeva în Ocolul zilei în optzeci de lumi un grup de amici nu-şi pot stăpâni râsul în faţa evidenţei că un prieten comun a comis ridicola greşeală de a muri. Din pricina asta, pentru că l-am cunoscut şi l-am îndrăgit atât de mult, am refuzat să împărtăşesc lamentări şi elegii pentru Julio Cortázar.
Am preferat să mă gândesc mai departe la el aşa cum neîndoios îşi dorea, cu satisfacţia imensă că a existat, cu bucuria copleşitoare de a-l fi cunoscut, şi cu recunoştinţa că a lăsat lumii o operă poate neterminată dar la fel de frumoasă şi nepieritoare ca amintirea lui.

Toco tu boca

Iunie 17, 2011

Nu are rost să scriu ori să încerc să scriu vreo epistolă perfectă de dragoste, când ea există. Am mai vorbit despre capitolul 7 din Rayuela lui Julio Cortazar. Aici există desăvârșita epistolă de dragoste a tuturor timpurilor, cred eu. Iar dacă ea este și sonorizată prin vocea lunganului, ochiosului, rârâitului și tandrului Julio, atunci strășnicia iubirii este chiar aici, lângă noi. De câte ori îl ascult pe Cortazar cum își rostește psalmii dragostei din Rayuela recunosc ce este extazul. Nu cred că poate exista ceva mai frumos și mai tulburător ca această epistolă scrisă și rostită julianic și cortazarian…

autorul lui Tristram către H

Iunie 16, 2011

Nu pot renunța (cu una, cu două) la epistolarele amoroase ale lui Laurence Sterne, așa încât mai postez un fragment dintr-o astfel de scrisoare, pe care, însă, o fărâmițez, fiindcă ea conține și o parte irelevantă pentru tipologia love letter. Amuzant este felul în care Mr. Sterne se consideră a fi îngenuncheat de amor și mono-orientat (deși, în același timp, se afirmă a fi marcat și de imaginea altor femei … secundare), ca, la final, să își întrebe (cochet și cu oarecare efect ridicol) adorata ce opinie are despre Tristram Shandy. Scrisoarea este din 1767. În imagine, masca mortuară a lui L. S.

Every since my dear H. wrote me word she was mine, more than ever woman was, I have been racking my memory to inform me where it was that you and I had that affair together. People think that I had many, some in body, some in mind, but as I told you before, you have had me more than any woman – therefore you must have had me, [Hannah], both in mind, and in body.

[…]

Which parts of Tristram do you like best? God bless you.

Yours,

L. Sterne

Mr. Sterne pune, însă, pe tapet o chestiune definitorie, care reiese că l-a preocupat: dragostea este întregitoare atunci când se manifestă și în corp, și în minte (suflet), deodată. Dar dacă se manifestă doar într-unul sau într-altul, mai este sau nu dragoste? Să nu se lase nimeni înșelat de interogația mea :). Cât despre Hannah, nu prea știu cine era ea.