A Manifesto. Letter to a Friend and Back to the Country

 

Letter to a Friend and Back to the Country

– A Manifesto –

 

whisper me on the chat how you are while the country tears apart!

do you remember how God asks Christ,

in one of the impossible gospels,

if he announced those who were asleep?

the country is like a peeled skin now,

but beyond the skin there is no more flesh but a pierced flag

which smells decayed and old.

you’re captive in your cranial bones

and the land stands beside us like an abandoned dog.

personal depression and country depression are asylum seekers

on a bench, at the house entrance, under a ragged cherry tree,

while dusty trucks and buses run on the road,

on their windows a child has written with the index finger

mommy I love you daddy I miss you.

here’s how personal depression becomes a portal for country depression.

political pagodas with goitrous bodyguards,

buildings with offices wrapped in strings and cleaned with household gloves,

here live the safe bearers, the embedded in the power of the papers,

the geishas of the congresses disguised as city fuhrers,

the macho legislators terrified of coitus interruptus,

the cocottes and their patrons with banking mats,

the froufrous of the congresses and their footlickers around them,

the parliamentary hairdressers with their leaden baccalaureate.

in the other part of the cities, agoras with quibblers and nosepokers,

the devisers carrying badges

with the fingers of justice’s right hand on them.

country vertigo or personal vertigo,

the bald gonorrhea of ​​the intriguers,

the windmill of demagogues smelling of dishwashing detergent,

basilicas scrawlers about the transfiguration,

the government climbs on another government that climbs on another government,

red, yellow and disaster,

Russian roulette, matrioshka, the domino principle copied on indigo.

these are the stases of the chemoworld we were stucked in.

and here is how my whisper was made verse,

and here’s how collective depression between the country’s skull bones

has become our personal depression,

while the Romanian rhapsody is a handicapped little girl in the wheelchair.

do you remember what I wrote to you first

when you wanted me to tell you about the new hippies?

otherwise, life continues in pizzerias and bars,

beer is the river of people with stories at cigarettes,

snows stick to clothes just as usual,

there are now a few Brahman-haired gavroches in Golania,

the moccasins have been tenderized by the marches,

the blocks’ windows have changed into neuron networks,

the voices have got a quartz crust

from the songs waking up the old children before the night.

the heart is ultra-alive: here we stand.

the drummers have started the hymns.

the grandparents – at war, the parents – at the revolution, now it’s our turn.

to love a country like a woman or a man,

here there is an inebriation without simulation,

a grinder of fantasies.

the anguishes ferment when hot and shrink when cold

while the heads of the sick are seen through the portholes,

the tanned liver of the heroes locked under the hatch

and the neigh of the glory exposed on the esplanade.

the sun rises, the sun sets, blowin’ with the wind.

I have made my country a house of sorrow.

the strident clones of the politicians,

photos taken in the Parliament’s zoo,

renegades with eyes like cigarettes drowned in a pond,

here you are born and here in this country you live,

with a powder sprinkled on your shoulders.

on the shores of the Danube, the Prut and the Jiu we sat down and wept.

on the banks of the Someș, the Olt and the Siret I sat down and wept.

at the edge of the Argeș, the Mureş and the Criș, I sat while weeping.

in the beginning there was nothing immortal.

under the sign of the platooners, what kind of territory could grow

and how could one have operated the tumor in the throat of a nation?

here is the poetry of this country, for prose there are newspapers.

now I march with a paralyzed-foot boy and with another blind man,

their brain is a fragrant open water lily,

I smell with passion this lily so far away from the servants’ arrhythmia,

a flower with transparent veins which, when one touches it,

one feels the warmth of the world, far from the fast-food empires.

as a doer messenger, I launched an oratorio on water,

I hit the plexus, I pressed an exorcism squatting into an amphora

inscribed with encoded offshoots of coral.

the country should be a lung without emphysema or fibrosis,

so that we can breathe beyond the tobacco smell of the East.

one of the country’s unknown magisters

had once sent a postcard from the army which read:

we live-die and in the background a fanfare of angels in national costumes.

that fanfare is still heard now

and angels accompany us with accordions and cymbals.

and now I ask for the last time,

as in a parable from during communism,

spoken in lonely rooms, smelling of petrol:

did you announce those who are asleep?

 

(Translated by Radu Vancu)

(Acesta a fost fragmentul pe care l-am citit la festivalul Poets in Transylvania, Sibiu, octombrie 2018)

Revista Echinox la semicentenar

Sunt echinoxistă de mai bine de 30 de ani, Echinox a fost un fenomen serios și formator intelectual, dar și o școală ludică, o platformă anecdotică, hâtră.  Umorul echinoxist nu a fost doar caragialian, ci și urmuzian și bulgakovian. Un carnaval, un carusel pe care mi-l reamintesc răsfățător.

Câteva scene de viață de la simpozionul și banchetul aniversar de acum, din octombrie 2018.

(alături de filosoful și eseistul Aurel Codoban, unul din prietenii mei ludici statornici)

(alături de Liviu Malița, prieten de-o viață cu mine și Corin)

(în cramă alături de Corin, la banchetul aniversar echinoxist)

(alături de Ion Mureșan, pe terasa comună a revistelor Steaua și Tribuna, la o țigară)

Submarinul iertat + Scrisoare către un prieten și înapoi către țară

Marta Petreu a scris cu generozitate despre “Submarinul iertat” (ediția a doua, adăugită) și despre “Scrisoare către un prieten și înapoi către țară” – în revista “Apostrof”, nr. 9 / 2018.

http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2018/n9/a26/

„Manifestul“ Ruxandrei Cesereanu

Autoare complexă, Ruxandra Cesereanu se manifestă cu egal profesionalism în mai multe specii literare: studii despre socialismul real românesc (pe care l-a abordat din perspectiva literaturii de închisoare, apoi din perspectiva revoluţiei române din 1989, plus cartea ei de tipologie a violenţei, abstracţie făcînd de timpul istoric, Violenţa la români), proză (îmi amintesc că am scris cu admiraţie despre Un singur cer deasupra lor), şi mai ales poezie. Nu de mult, ea şi-a reeditat Submarinul iertat (ediţia întîi, 2007), o carte de poeme neobişnuită, dar nu pentru că este scrisă în colaborare, şi anume cu Andrei Codrescu –, autoarea mai are şi alte volume experimentale în colaborare –, ci pentru că dă la lumină dosarul genezei volumului, epistolele e-mail dintre cei doi autori. Iar acum, un nou volum de poeme, scris cu furia pe care ţi-o dă suferinţa: Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară – un manifest (Editura Paralela 45, 2018).

Am impresia că de la Submarinul iertat, trecînd prin California (pe Someş) – carte la care mi s-a părut că aud pagină de pagină vocea autoarei, ajunsă la sinele ei profund şi autentic, adesea oracular –, tonul poeziei Ruxandrei Cesereanu a suferit o subtilă schimbare, devenind mai grav, adesea biblic şi mereu categoric. Acelaşi sunet adînc se aude şi în Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară, unde tonul este apodictic, sentinţele cad ca ghilotina, nu într-o ordine logică, ci în logica fiinţei lezate. Ruxandra Cesereanu vorbeşte despre „depresia de ţară“ şi despre „sălile de aşteptare“ ale spitalelor, despre trecut şi prezent, despre singurătate şi deznădejde – şi despre speranţă. În  acest poem de mare dimensiune şi de susţinută intensitate, patria şi mama formează un tot, o „matrie“ deopotrivă bolnavă şi iubită. Parafrazarea unor frînturi de versete biblice şi apelul la situaţii şi parabole evanghelice – este repetat îndemnul cristic la veghere din Evanghelii – sugerează şi o dimensiune transcendentă a poemului. Ca în toate cărţile ei, poeta dă dovadă de o mare bogăţie asociativă.

Poemul-manifest beneficiază evident de pe urma experienţei avangardist-eliberatoare din Submarinul iertat, multe versuri părînd rezultatul dicteului automat, cu ştiinţă stimulat şi cu ştiinţă ţinut în frîu. S-o ascultăm: „şopteşte-mi pe chat cum mai eşti/ în timp ce ţara se duce de rîpă!/ îţi aminteşti cum Dumnezeu/ îl întreabă pe Hristos,/ într-una din evangheliile imposibile,/ dacă i-a vestit pe cei adormiţi? Ţara e ca o jupuitură acum/…/ asta e rapsodia română acum,/ slujitori ai Domnului!/ şi iată cum depresia personală se face/ portal pentru depresia de ţară/ în vremurile în care femei oficiale se coafează ca nişte cratiţe“… Călătoria ei retorică prin bolgii se încheagă în final într-un mesaj al salvării – pentru că, vorba ei: pentru cei treji, „iubirea clădeşte“.

Tavares

La FICT (Festivalul de carte Transilvania) din urbea de pe Someș a ajuns anul acesta și Gonçalo M. Tavares, el a fost vedeta. Nu i-am citit decât o carte, romanul Ierusalim (traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2008), un op cât se poate de ciudat dar binevenit pentru cititorul gourmet Întâi de toate întrucât, tehnic vorbind, este o carte fracturată, dar care face din fractură un principiu stilistic şi de construcţie epică. În al doilea rând, un roman inedit pentru că este riscant să alegi ca teme centrale nebunia şi disperarea, fără să nu cazi în clişee şi fără să nu repeţi, vrând nevrând, experienţa altor scriitori faimoși. Cu toate acestea, Tavares izbuteşte un roman proaspăt şi bine scris, care se citeşte cu o curiozitate frenetică de insectar şi, implicit, de colecţionar. Manufactura autorului este simplă la prima vedere: aduni mai multe vieţi laolaltă, într-un puzzle, le întretai şi fracturezi, apoi le recombini. Acum citesc O călătorie în India (traducere de Laura Bădescu, Editura Univers, 2014), un roman în versuri calchiat după faimoasele Lusiade (epopeea națională portugheză) scrise de Luis de Camoes în 1572.