remake, remix, reloaded

 

Cartea şi lectura sunt o formă de euthanasie obligatorie, dar nu ca să murim mai repede, ci ca să trăim mai intens, mai adânc şi mai în consens cu noi înşine.

resturile Mării Sarmatice, un potpuriu

Chișinău și Orhei. Atmosferă boemă ca în Moscova anilor 30, via Bulgakov (plus oleacă de Iași & Bucuresci), fost conace, table uriașe de șah, Moni povestind despre Veniamin, Alexandru istorisind despre noul Rasputin (călugăria e o poveste ca vodca), dulceața de frăguțe după care atât am tânjit, pasta de humus, statuia stâlcită a lui Eminescu, cele 150 de trepte mai dihai ca în Crucișătorul Potemkin, California citită pe hălci la bibliotecă, Valea Morilor pe unde ar fi putut călca Hristos și unde mi-am închipuit că ar fi putut fi Patriarșie Prudî. Polemica os-piele (Emilian și eu, acum zece ani, într-un dialog atroce despre poezie), case vechi, bulevarde, librăria cu păunița albă, bomboanele Bucuria, coborârea spre lac pe lângă fântânile și cascadele secate, povești despre Voznesenski & Ahmadulina & Mandelștam & Țvetaeva & Ahmatova. Istoria Bulgakoviadei (reamintită), legumele coapte la cuptor, plăcinta cu vișine la restaurantul scriitorilor, basca și trandafirul din mămăligă ale lui Moni. Resturile Mării Sarmatice la Orhei-Orfei, schitul cu scoici de la Butuceni, Moni cântând Axion, Dumitru recitând de pe sticle de apă minerală, Alexandru – regizorul nostru de direcție (ras în cap ca oglinda), Angelo ca un zburător avangardist (sastisit de babete), violetele mărunte din straturile bisericii, statul în genunchi sub tavanele rupestre, băile turcești unde era să cad, Valea Răutului cu flori de Sânziene, autocarul cu poheți și puhoi de poetaștri. Orașul subteran de la Cricova și cele 20 de milioane de sticle de vin și spumant, mireasa Olga pupată pentru noroc,  începutul strigat la Lume, lume, soro, lume, apoi Hanna cea luminoasă și voioasă. Scoicile cu snoave de scos din geamantane și cufere. Parcul Dendrari pe întuneric, săritul gardului și mersul tiptil, colindele pe bancă. Apoi despre cum nu am găsit cvas la Ili Pili (Mănâncă Bea), dar am găsit atmosferă retro sută la sută. Spasiba, aici se potrivește și pe rusește. Au mai fost Aura si Radu, însoțitori de atmosferă cu tâlc, o vreme. Dar crunt am povestit cam aceștia (toncănind): Moni, Emilian, Alexandru, Hanna, Dumitru, Angelo și eu.

 

un rozariu de Emilian la jumătatea lui de secol

 

Emilian Galaicu-Păun

ROZARIU

 

 

la un capăt de scrînciob – o scîndură-n cumpănă pusă pe arcuri – ea pielea, la altul el oasele.

ea pe cît de expusă, pe-atît de închis el. ea – scîndură – el. coborîrea

lui (troheu)/înălţarea ei (iamb) rupe spaţiu-n picioare de vers, coriambi,

unde pieile-roșii, amurgul, ridică – pe linia de orizont – scalpul zilei/

pe cînd scrînciobul încremenește-n poziţia de 8 și 10 min

ut e vechea numire a notei do. re se răsfrînge-n oglindă, er. ut-er, călare pe nis

cai de lemn, unu-n întîmpinarea altuia, săltînd ca pe arcuri în șa, cum ai face o cursă

cu obstacole, pielea și oasele – care pe care? – se-ntrec. os prin os. dintr-un rînd în

altul, pielea. el, ea. pe cît de…, pe atăt de… în scrînciobul-enjambament, fiecare

contraponderea celuilalt. două poetici – în cumpănă, scîndura – puse pe-același cîntar.

scrie cum s-ar bronza, impregnîndu-se de atmosfera eladei din cer, pielea: nud; dinăuntru

în afară, cum scoate pămîntu-ntr-o bună zi la suprafaţă-un mănunchi de

moaște sfinte – fiecare oscior, răsucindu-se-n jurul nimicului/golului interior,

este-un sul de papirus al cărții

egiptene a morţilor –, oasele. darea în scrînciob, pe loc, formă goală-a mecanicii

dumnezeiești – cer suire/

cer josire –, și după ce scîndura-l va coborî în pămînt/îi va face ei

vînt în rai, urmărește întocmai natura fiecărui glas în înălţare/scădere, înscrisă-n profilul

melodic al frazei ei/în osatura

de rozariu a ritmului lui. poezia se-arată în chip de femeie/surprinsă din spate, aduce amin-

te de umerii Lui cumpănind – via crucis, pe străzile ierusalimului – scîndura

care trece, lărgind perspectiva, în linia de orizont, străvezie, pe care se-nșiră

la un capăt al versului soarele, luna la celălalt. soarele, luna

mansarda cu povești

Din mansarda aceasta au ieșit odinioară povești cu nemiluita, despre noile 1001 de nopți rostite de Duniazada (sora la fel de iscusită a Șahrazadei), de sclava sa Rașazada (personaj inventat, cu tâlc) și de regele Șahzaman (fratele lui Șahriar) – plus destui alți povestași de pripas, iviți într-o carte peregrină de vreo cinci sute de pagini. La cinci ani după vechile povești arabo-dunărene nu s-a mai scris aici aproape nimic, decât o introducere improvizată și pripită. Semnul a fost acela că mansarda de odinioară se umpluse în chip risipitor de și cu povești, apoi le expulzase și, golindu-se, nu mai voia să fie umplută cu nimic altceva decât cu ea însăși, mansarda cu perne pe jos și cu o masă japoneză (sau chineză) joasă, făcută din pătrate cusute între ele tot cu lemn. Dacă de la mansarde se trag poveștile  – apoi tot de la ele se și încheie poveștile ori sunt lăsate neterminate istorisirile. Locurile psihice de scris nu trebuie repetate, fiindcă sunt păcălitoare.

Koimethô kai hupnôsô

O pâlnie cu vârtej care mă trăgea înăuntrul somnului unde, ca totdeauna, călătoream. Koimethô kai hupnôsô. Să adorm şi să-mi petrec somnul. Rosteam mica rugăciune, noaptea, înainte de a mă întinde în pat.

Nici un fetus nu îşi poate alege uterul care să-l adăpostească, întotdeauna altcineva alege pentru el. Percepţia aceasta insidioasă asupra gestaţiei o aveam tocmai fiindcă trăiam moartea în mod proteic. Simţeam că lichidul amniotic în care înotasem şi din care mă hrănisem fusese otrăvit de ideea morţii. Eram intoxicată cu moarte, iar spaima mi se instalase în torace ca o pisică înfoiată, pregătită să zgârie.

Eram un diamant nebun. Oricine îşi aduce aminte de licorile curse prin vene cândva, de dansurile îndrăcite printre neoanele explodate, cu simţurile în cele patru puncte cardinale. Străluceşte, diamant nebun!  Încotro mă duci, amintire îmbrăcată în piele de drac?  Casa mea letală am zugrăvit-o cu fresce întunecate de primăvară.

părul ciclamen și o zburătoare neclară (mică terapie)

De la peruci mi se trage pasiunea pentru părul lung și cârlionțat. De la perucile colorate intens, stridente și (cumva) nelumești. Sub cascada lor de păr artificial se pot tăinui atâtea lucruri – îndeajuns pentru un an de zile de reverie acută. Îmi închipuiam acolo, de pildă, stupării, caruseluri, bâlciuri cu oglinzi, ochitori și trăgători la țintă, plus fluxul și refluxul unei ape vălurite (dar care nu era ocean, nici mare). Sub asemenea peruci dansam în șalvari cu fustă deasupra, cu tălpile în nisip negru și cu o pălărie de mexican prinsă de șolduri, de parcă pălăria ar fi fost partenerul meu perfect pentru mișcarea ondulatorie a lumii. Ehei, de la peruci mi se trage plăcerea de a toarce lână (pe care nu am încercat-o niciodată), apoi ispita de a croșeta (la care nu m-am priceput vreodată). Și multe alte ocheade lânoase către dincolo.