Archive for Decembrie 2011

tăișul zilei care va deveni noapte și apoi iarăși zi

Decembrie 31, 2011

Visătorii și pragmaticii își au deopotrivă locul în lumea de acum care conține de toate pentru toți, indiferent de norocul unuia sau altuia ori de cufărul nativ în care se află virtuțile și defectele. Tocmai am primit de la un prieten visător două imagini cu paturi onirice, pe care, iată, le postez și eu acum, întrucât nu știu care ar fi cel potrivit pentru 2012 (firește, se poate visa și stând în picioare, nimeni nu neagă acest lucru!). Nu mi s-a precizat care pat încurajează visele din lemn de corn (cele aievea adică) ori pe cele din fildeș (iluziile pure, umbrele), întrucât mesagerul nu și-a extras cele două paturi onirice din industria livrescă via Homer-Vergiliu, de la care se trage respectiva clasificare a viselor. Tot ce știu este că eu prefer pluralul visuri, care-i mai apropiat de mine decât pluralul vise cel atât de corect. Și mai știu că le doresc laolaltă visătorilor și pragmaticilor măcar o relativă (mică) onirie igienizantă în 2012, mulțumind, totodată, semnelor primite de mine acum între ani, pe tăișul zilei care va deveni noapte și apoi iarăși zi.

Anunțuri

jucării pentru copiii mari

Decembrie 30, 2011

În sfârșit, în Clujeusis a nins cât de cât așa cum se cuvine.

Uneori, de-afară. din zăpadă, apar rostogolindu-se jucării (noi și forfotitoare) pentru copiii mari. Măcar ele să mai înveselească la trecerea dintre 2011 spre 2012, în ciuda a tot ce a fost întristător și neghiob. Una din jucării este despre magul Hokin, alta despre regina din Anglicania.

Aici:

http://www.tinutulcelalalt.blogspot.com/

Jyoti

Decembrie 28, 2011

De când am aflat de indianca Jyoti Amge, cea mai scundă femeie din lume, sunt fascinată. Jyoti e o păpușă vie de 18 ani (desigur, cu de-a sila păpușă, numită chiar și de mine, aici, doar convențional astfel, respectiv strict vizual), care are aproape 63 de cm înălțime. Îmi vine chiar să scriu un eseu liber despre dwarfism (sună mai bine în engleză decât în românește) și despre cum ar putea fi percepută lumea dintr-un astfel de trup micuț, dar dintr-o minte formată, dincolo de păpușăriile între care ne mișcăm gândurile nemulțumite de lumea maturilor tot mai des nechibzuiți, dezamăgitori și uscați. Chiar mă chestionez acut: oare cum se întrezărește și cartografiază lumea întreagă (și consecințele ei) din/prin corpul micuț și fragil al lui Joyti?!

fetița, păpușa, femeia

Decembrie 27, 2011

A(u) fost odată o fetiță și păpușa ei, care au rămas blocate între lumi. Până când fetița a văzut în oglindă o femeie care își chiar dorea grozav să rămână între lumi. Fiecare o vedea pe cealaltă, dar numai una din ele era rătăcită. Care din ele, doar povestea poate spune, iar povestea nu este încă tipărită. Oricum, păpușa ar fi putut fi puntea dintre cele două, mai ales că era o păpușă caraghioasă, umplută cu câlți, cu cap, mâini și picioare făcute din cârpă albăstruie decolorată. Ceilalți nu le puteau găsi pe cele două (ori, mai exact, pe cele trei, femeia, fetița și păpușa), fiindcă ceilalți nu plecaseră niciodată din lumea lor. Oricum, am uitat să spun că toate cele trei (femeia, fetița, păpușa) aveau insomnie, chiar dacă se prefăceau că dorm atunci când ajungeau între lumi.

Luiza Textoris

Decembrie 22, 2011

Zilele acestea am stat ghemuită în odaia albastră de acasă și am citit un manuscris. Luiza Textoris. Am stat fascinată ca într-un joc de domino, cu pleoapele alergând în zig-zag, în timp ce ochii mei au citit cu subterane la îndemână în chiar mijlocul lor. M-am aflat într-o instalație de visat din care aș fi putut să nu mai ies, dacă aș fi vrut. Lumina zilei, dar și cea a becurilor, era ondulată, tremurând ușor de la manuscrisul care și el foșnea în funcție de cum intram ori ieșeam din visele scrise, interschimbate și franjurate de Anir Claustrofobul. Am fost norocoasă să țin în mâini un manuscris atât de viu. Uneori, pereții se strângeau în jurul meu, făcând din odaia albastră un cuib tulbure din care se desprindeau umbre șerpuitoare și spectre mătăsoase. Alunecam eu însămi prin tunel, pe urmele Luizei și ale lui Fulviu, pe urmele Adelei și ale lui Anir: pe unii îi cunoșteam deja de mai bine de douăzeci și cinci de ani (Adela și Anir), de pe vremea când ei se nășteau în studenția clujevită. De alții am aflat doar de vreo cincisprezece ani încoace (Luiza și Fulviu). Pe unii i-am zărit pe fugă, pe vremea când nu aveau decât cap și mâini, pe alții i-am privit mai pe îndelete, după ce au căpătat corp, creier, suflet, carne, oase și sânge. Pe unii i-am invidiat pentru că puteau să viseze și să nu mai iasă de acolo, din vis, rămânând ghemuiți în culcușul lor noptatic ori clarobscur. Pe alții i-am privit în ochi atunci când au ales să rămână la lumina zilei, ca să se războiască cu realitatea macră. Oare chiar merita? Și pentru că au ieșit din cotloanele lor calde, unii din ei au murit în cele două romane noctambulice ale domnului Anir, publicate până acum. Alții au supraviețuit. Nașterea unui roman e întotdeauna o binecuvântare. Încheierea unui roman e întotdeauna măcar un triumf individual. Lectura unui manuscris e, și ea, crucială: fiindcă poate fi (este) o împărtășanie minunată. Plăcerea mea de acum se numește Luiza Textoris. Anir Claustrofobul cel din realitate are de ce să fie bucuros: manuscrisul lui și-a colonizat cel dintâi cititor.

câteva întrebări și răspunsuri la gramaj

Decembrie 20, 2011

Chestionarul

 thechronicle.ro

(fragmente)

 

Ce este adevărul?

Ceva foarte rar.

De ce vă temeţi cel mai mult?

De moarte, nebunie, trădare.

Credeţi în viaţa de apoi?

Mai greu, dar cred totuși în anumite forme și posibilități.

Care este cel mai straniu lucru care vi s-a întâmplat?

Nu există unul singur, ci foarte multe lucruri stranii care mi s-au întâmplat. Așa încât nu are rost să fac o listă.

Care este cel mai sentimental cântec pe care l-aţi ascultat vreodată?

Nights in White Satin.

Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?

Să trăim și mai viu decât înainte.

 Cu ce impresii aţi părăsi astăzi Pământul?

Cu senzația că a fost o realitate virtuală.

Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?

Poate că nu l-am căutat și l-am găsit.

Ce este un poem?

O viață concentrată de om și de neom.

Totul e relativ?

Nu chiar totul.

La ce e bună raţiunea?

La spălat vasele și la șters praful. Metaforic vorbind.

În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?

Kafka avea probleme cu el însuși, așa încât legea nu mai conta.

Viaţa este suficientă?

Firește că NU.

O întrebare pentru posteritate?

Cum ar fi să ne naștem înainte de a ne naște? Cum ar fi să ne alegem nașterea subiectivă concretă, înainte de nașterea obiectivă (la fel de concretă), mai ales dacă ele nu se potrivesc.

Dead Dad and Co

Decembrie 18, 2011

Sculptura în ceară a lui Ron Mueck (Dead Dad) – reprezentativă înăuntrul expoziției Sensation (este ultimul exponat Sensation despre care mai scriu) – am receptat-o până în măduva oaselor, frisonată aproape ca în fața rechinului lui Damien Hirst. Dar aici, în locul uriașului rechin maiestuos, se găsea trupul restrâns, cât o păpușă mai mare, al unui tată mort. Un tată căruia îți venea parcă să îi cânți un cântec de leagăn, decât să-l îngropi. Un tată îngălbenit în care se găsea strânsă toată înstrăinarea umană în lume, dincolo de lume și dincoace de lume. Nu se afla în expoziția Sensation copilul urieșesc care purta tot semnătura lui Ron Mueck (totuși, eu îl înfățișez aici, ca pe o febrilitate acută a artei contemporane cu scop cathartic extrem), dar destui dintre vizitatori am aflat ulterior despre el și ne-am înfricoșat. Probabil că înfricoșarea (repet, cathartică) este (încă) astăzi o reacție estetică pe măsură.

ținutul cuvintelor inventate

Decembrie 16, 2011

http://tinutulcelalalt.blogspot.com/2011/12/mic-dictionar-de-termeni-explicativi.html

în ziua aceea

Decembrie 14, 2011

în ziua aceea a fost așa: îți citeam o scrisoare mai veche despre pasiune

prin pâcla de oameni care mâncau hamburger și cartofi prăjiți

pe jos se găseau șervețele mototolite

apoi ca o barmaniță obosită am început să vorbesc despre cioturi

stăteam cu mâinile în buzunarele de la blugi

degetele mele pocneau ca niște pungi de plastic

mă gândeam la cioturile din inimă apoi la cele care locuiau în craniu

dincolo de cioturile normale

tu m-ai privit prin sticla paharului și ai ajuns din nou cu măsurătoarea la pasiune

cerceii mei se mișcau chiar din pricina unei așa-zise pasiuni

cuvintele în viteză mă făcuseră să-mi mănânc rujul

iar cerul gurii se parfumase cu de-a sila

atunci tu care n-aveai bijuterii și nici blănuri ai luat apărarea pasiunii

pe când eu mă aflam încă la suprafața gândurilor despre cioturi

și undeva în adânc ceva s-a blocat în altceva

cuvintele s-au umflat ca bobițele de varicelă

mâinile s-au așternut peste stomac

gâturile s-au alungit ca biciuștile

în timp ce oamenii coborau pe scările rulante

nimeni nu mai știa ce-i de făcut cu cioturile și pasiunea

dacă mai puteau fi ele alungate ca să nu se petreacă dezastrul

și tocmai de aceea cumplitul lucru a fost aproape să se împlinească.

noul cântec orfic

Decembrie 13, 2011

Am ascultat ritualic, în ultima vreme, My Body Is a Cage, atât în interpretarea-matrice a trupei Arcade Fire, cât și în varianta prelucrată poematic de către Peter Gabriel (ambele interpretări sunt aici-și-acum). De trupa Arcade Fire am aflat de la A., care mi-a livrat ultimul album de până acum. De cântec am aflat de la O. Și l-am ascultat, inițial, ca o gurmetă. Acum îl ascult mai degrabă ca o gurmandă. Firește că e legată de ceva ascultarea aceasta. Fărâmele de vise (atunci când e vorba nu de vise mari și semnificative, ci de vise mici, imediate, legate de maladii și rău trupesc) pe care mi le mai amintesc sunt aproape întotdeauna marcate de imagini constrângătoare, strâmtorate, limitative. Nu-i de mirare, de aceea, că My Body Is a Cage e, pentru mine, sută la sută, un nou cântec orfic.