Archive for decembrie 2011

Wrecked

decembrie 12, 2011

Postmoderna cină cea de taină a lui Sam Taylor-Wood (Wrecked) a fost, în cadrul expoziției Sensation, un soi de sinteză a autorilor/artiștilor plastici (auto-comentându-se, în limitele unui narcisism cu miză de interrelaționare), dar mai ales o rescriere a cinei și a răstignirii, în cheia întoarcerii la o religie matriarhală… Sam Taylor-Wood fiind chiar ea răstignita! M-am și gândit atunci (nu știu de ce) cum ar arăta o astfel de cină (pictată) cu prietenii mei din copilărie (fetițe, băieți) și cu părinții noștri pe vremea când încă nu îmbătrâniseră de tot, ci erau încă tineri!

No Visible Means of Escape

decembrie 11, 2011

 

Cel dintâi zărit, în expoziția Sensation, sub semnătura lui Marc Quinn a fost un cap sculptat în sânge uman congelat. Nu capul acela bărbătesc uimea, ci strict materia folosită pentru extravaganta sculptură. Dar mai apoi am ajuns la spânzurata piele jupuită de om, sculptată magistral în ceară – No Visible Means of Escape – și mi-am zis: iată cum trăim, de fapt, ca jupuiți și nejupuiți (chiar dacă nu știm). Sau altfel: trăim între jupuială (jupuire) și nejupuială (nejupuire). Există cumva o zonă intermediară? NU.

Tragic Anatomies

decembrie 10, 2011

După Damien Hirst, următorii artiști plastici britanici pentru care am făcut fixație la expoziția Sensation au fost frații Jake și Dinos Chapman. Anatomiile croite de frații Chapman erau, din start, morbide și perfide, dar extrem de spectaculoase, de parcă grădina paradisului ar fi fost una handicapată, păstrându-și, în același timp o oarecare convenționalitate edenică. Pervertirea consta în schimbul de organe care coagulau în eprubetă niște mutanți a căror vizibilitate șoca tocmai prin alăturarea candorii cu morbiditatea. Dacă mă gândesc că una din faimoasele opere de artă ale fraților Chapman îl are în centrul ei (cocoțat) pe Stephen Hawking (Ubermensch), nu este de mirare predilecția celor doi artiști pentru ideea de handicapare umană, chiar dacă genialitatea nu este redusă ori negată, ci etalată grotesc (și omagial, în același timp).

Oricum, lucrările fraților Chapman te frisonează până în punctul în care nu mai îndrăznești să cumperi dintr-un magazin de jucării vreo păpușă (cadou pentru vreo fetiță), fără să nu o cercetezi mai întâi cu atenție, ca să te asiguri că nu e o păpușă schiloadă, mutilată ori mutantă. Nu știu ce ar fi zis, la o adică, Alisa de grădina chapmaniană și handicapat-edenică: poate i-ar fi plăcut, poate, nu, orice e posibil…

The Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living

decembrie 9, 2011

În sfârșit am achiziționat (după 11 ani de oblomovism) albumul Sensation (datorită gentileței londoneze a Ioanei), care e fișa tehnică și amplă de recomandare a celei mai spectaculoase expoziții de artă plastică (britanică) actuală pe care am văzut-o vreodată (deși am ajuns și la Bienala de la Veneția, în 2003 și 2007, unde au existat destule ciudățenii) – a fost să fie la New York, la Muzeul de artă din Brooklyn, în 2000. Chiar dacă principala atracție, ca bârfă plastică, a expoziției Sensation era o madonă africană ornată cu balegă de elefant, eu am fost fascinată în principal de rechinul, în formaldehidă, pus în scenă de Damien Hirst. Mărturisesc că am făcut obsesie pentru acest rechin (care funcționează ca personaj și în romanul meu Tricephalos, la un moment dat) în care am identificat, evident, chiar spaima mea de moarte, dar și spaima de spaima morții de moarte. După cum știm cu toții, spaimele sunt multe și destule, mari ori mărunte. Am stat și am privit hipnotizată rechinul lui Hirst vreo oră, cântărindu-l pe toate părțile, dându-i ocol, dar mai ales privindu-l în față. Era perfect. Era o operă de artă minimalistă, dar cu efect maximal.

Rechinul meu nu avea gura larg deschisă, ci doar semi-deschisă (decent, sic!), iar cea care m-a frapat a fost tocmai această normalitate. Era, a fost, este în privirea mea de om care s-a uitat în ochii și în gura rechinului din formaldehidă, o curiozitate morbidă și voyeuristă, în același timp, de a da nas în nas cu moartea ta (a noastră, a voastră, a lor) simbolică, de a te ciocni de ea, putând să o privești pe îndelete. Face to face. Rechinul lui Hirst era desăvârșit din acest punct de vedere. De privirea aceasta fățișă s-au îmbolnăvit și alți spectatori, iar unul (din Ukraina) s-a molipsit atât de tare încât a cumpărat toți rechinii lui Damien Hirst (în valoare de câteva sute de milioane de dolari, de nu cumva peste un miliard). Cam aceasta este povestea rechinului damienhirstian și a mea.

poem în cafenea de trei zile

decembrie 7, 2011

după moarte urmează singura dragoste uleioasă cu care te ungi pe corp și pe păr

și care-ți înghite inima de șacal

atunci începi să te iubești ca o străină pe o străină

chiar dacă ești tot tu în fiecare din ele

atunci moartea-i un ceai de fructe într-o cană de inox

tu stai acum în vitrină doar ca să fii semivie

inelele ți-au albăstrit degetele iar rujul a fost înghesuit la colțul buzelor

dar pernița inimii nu s-a slăbănogit

ferestrele vechi seamănă cu jartierele femeilor lui mozart

al cărui câine încă urlă cu gura cusută

pivnița te-așteaptă să rupi gâtul sticloanțelor și să te închipui la o vânătoare

ca să te saturi de indiferență și de barajul nopții

cineva te întreabă cu un muc de țigară strivit între degete

ai auzit vreodată de acea stare de veghe numită cretina deliciilor?

abilitățile și rateurile psihanalizei (și viceversa)

decembrie 5, 2011

Merită a fi văzut doar ca entertainment A Dangerous Method, film ambițios regizat de David Cronenberg, care își propune să discute începuturile psihanalizei și mai ales ruptura dintre Freud și Jung. Personajul primar al peliculei nu este Freud, așa cum ne-am aștepta, ci Jung și, mai apoi, una din pacientele și iubitele sale, devenită ea însăși doctor specializat pe maladii sufletești și mentale. Dacă Freud e tratat relativ clasic (iar Viggo Mortensen îl interpretează ca atare, fără revelații, dar și fără decepții, într-o partitură egală cu sine), Michael Fassbender face un rol destul de modulat, ondulatoriu și interesant în partitura lui Jung (un Jung la tinerețe-maturitate, nedecis încă, scormonitor, ambivalent). Calamitatea filmului este, în schimb, Keira Knightley care, dintr-un presupus rol de compoziție face o caricatură (de-acum înainte îmi voi închipui mereu, ironic vorbind, isteria ca pe maxilarul grotesc-mișcător și alungit al Keirei K). Pentru o duminică ploioasă ori cețoasă, filmul merită a fi văzut, deși pune chestiunile tranșante legate de psihanaliză într-o plasă riscantă, datorită poveștii amoroase inserate pe post de sare-piper-boia (fără efectul scontat). Mai captivantă e logica lui AS IF deductibilă, pe alocuri, din peliculă, dar ca drum închis: cum ar fi fost dacă Jung ar fi acceptat să fie prințul moștenitor râvnit de Freud, europenizând și internaționalizând de la început psihanaliza (adică scoțând-o din evreitatea sa, după cum ni se precizează în film)? Cum ar fi fost ca Jung să nu mai fi fost Jung (și ce a devenit el), ci să fi urmat la sânge (sută la sută, pas cu pas) testamentul psihanalitic aprioric lăsat de Freud, continuându-l pe Freud ori dezvoltându-l?! Evident, nu vom afla niciodată, decât doar ficțional, în caz că vreun autor va scrie un roman în această direcție. Jung a respins teoriile exclusiviste despre sexualitate ale lui Freud, iar Freud a respins vehement tentația lui Jung spre căile mistice și alchimice. Laolaltă au alcătuit un cuplu ideatic disjunct și antitetic, care a funcționat fascinant, uman vorbind (psihologic, adică); fiecare, în parte, însă, a fost un geniu.

Kate și PJ

decembrie 4, 2011

Am primit de la I. ultimul album al lui Kate Bush (50 Words For Snow), foarte pjharvian în sensul albumului White Chalk. Îmi place melancolia densă din ambele albume, precum și vocile nevrotice (dar senine, în același timp) ale celor două cântărețe.

Iat-o pe Kate cu melodia dementă care a lansat-o și care e preferata mea – Wuthering Heights!

Și iat-o pe PJ Harvey cu Dear Darkness!

Ținutul Celălalt la Cluj

decembrie 1, 2011

mulțumiri Andreei și lui Radu, pentru fotografiile lor empatice!

mai întâi lansatorii cărții (Alex, Muri, Valentin, Sanda – plus domnul Anir – nelansator de carte, dar chibiț și raisonneur)

apoi auctorii

apoi publicul.