Archive for Februarie 2010

ceața

Februarie 28, 2010

Seara, când ies pe balcon sau când stau lipită cu nasul de geam și mă uit uneori ceasuri în șir la felul în care noaptea se instalează cu trena ei de oaspeți, ceața clujevită este întotdeauna albăstruie, cu pigmenți negri pe ici, pe colo. Și este consistentă. Dimineața, ceața are însă o altă irizație: jumătate din ea este rozalie, jumătate este verzuie. Iar eu întotdeauna mă îndrept către ceața verzuie: aici se găsesc uneori ascunse tot felul de arătări – contururi confuze și alunecoase, evaporări himerice, adieri de nu se știe unde. Nu am încercat niciodată să vorbesc cu arătările respective, întrucât am știut dintotdeauna că ele sunt mute, iar limba mea era și ea tăcută. Cei care au vorbit mereu au fost, însă, ochii. Arătările despre care mărturisesc acum nu aveau ochi, nas ori gură, chipul lor era topit și lichefiat, specific unor făpturi din ceață. Niciodată nu am ales calea ceței rozalii, întotdeauna doar pe și prin aceea verzuie am călătorit. Cât despre ceața de seară, aceasta este frumoasă și stelară, dar parcă nu conține nimic altceva decât propria ei substanță care îi este de ajuns. Poate de aceea nu am încercat să o scormonesc niciodată, ci doar am admirat-o de la distanță, fără să pătrund în ea și fără să o ating sau să o las să mă atingă.

păsări și oameni

Februarie 27, 2010

Spre deosebire de oameni, păsările au multe nume. Handicapul oamenilor este, prin urmare, acela că nu au destule nume. Ar trebui să putem să ne rebotezăm de câte ori poftim. De aceea am și avut multe nume (porecle), în funcție de context și cronologia personală. Iată-le (nu le voi spune chiar pe toate, unele e bine să rămână tainice, vreo 3,14 dintre ele): Firfireaua, Picpoca, Fluflu, Nanuc, Fiona, Proserpina, Panterna, Esmeralda și varianta scurtă Esmé, F(r)ederica Fellina, R. Domițianovna, Vrăji-Șefă, Kmsr, Malcontenta și, firește, Mesmeea. Dar azi noapte am visat că mă numeam Visintisa Terofima (m-am ridicat din pătucean ca să scriu cele două nume, altfel nu le-aș fi ținut minte niciodată): aveam o glugă făcută dintr-un cap de tigru și suflam baloane de săpun de pe balconul meu de unde se zărește aproape tot Clujul la picioare. Pe degetul arătător stâng purtam un inel ruginit din trei cercuri, iar la glezna dreaptă un zurgălău de aramă. De unde vor fi ajuns la mine cele două nume trimise prin vis e un tâlc. Dacă este să îmi aleg acum o pasăre aș alege o lebădă neagră hibridată cu un flamingo căreia i-aș da numele de sivernă argthă. Ar trebui ca în fiecare dimineață să ne dăm un alt nume, să ne rebotezăm, să fim mereu alții. Adică să învățăm lucrul acesta de la păsări. Eu vreau.

rămășită

Februarie 26, 2010

Ieri, în tramvai, un individ cu mutră de veverițoi mi-a spus așa, tam-nisam: un clovn i-a tăiat nasul lui Dumnezeu, știai asta? Cred că știam, i-am răspuns eu după vreo zece secunde, cam fâstâcită de întrebarea care mă înghesuise la zid, venită ea din partea unui individ pe care nu îl cunoșteam și care se nimerise lângă mine pe mijlocul de transport în comun. Apoi am stat așa, perplexă, vreo cinci minute, până am ajuns în stația unde trebuia să cobor. Și înainte de a zbura literalmente din tramvai, i-am trântit-o și eu veverițoiului: dar, oare, lumea știe că Dumnezeu nu mai are pălărie și nici ochelari? După vreo trei secunde, când deja eram în afara tramvaiului, s-a auzit vocea iritată a veverițoiului: cum adică, nu-nțeleg, cum adică? Pur și simplu, am zis eu și i-am tras pișicheră cu ochiul. După aceea, însă, m-am tot gândit la chestiunea cu tăiatul nasului and Co! Hmmm.

ciocolata și pălărierul

Februarie 23, 2010

Sunt moartă după mousse de chocolat. Aș mânca kilograme de mousse (drese apoi cu saleuri crocante) cu vin de Samos (licoros de 100 de carate) sau, eventual, cu vin Mateus (fiindcă este mai pișcăcios). Când eram mică visam la un palat din ciocolată: nu era neapărat un palat de maharajah precum cel din Charlie and the Chocolate Factory, dar ar fi putut fi înrudit. Pe vremea aceea ciocolata Kandia era cea mai grozavă. De aceea, am poftit teribil să văd, în 2005, filmul lui Tim Burton, mai ales că juca Johnny Depp (un actor anamorfotic, mereu altfel, în roluri ciudate, de nu cumva țicnite). Cu toată ciocolata lui continuă, fluidă, împăienjenitoare, filmul nu m-a mulțumit: era tendențios, cu o fantezie bătrânicioasă, și cu un Depp înțepenit și tezist de malformat. Cred că cel mai tare m-a iritat muzichia produsă de piticii indieni clonați și prestația lor incoloră, inodoră etc. Acum aștept cu nerăbdare să iasă pe piață Alisa lui Tim Burton, unde Depp este în rolul simili-filosofic al Pălărierului. Sper să fie un Pălărier în fața căruia să îmi scot pălăria, și nu unul a cărui pălărie să o arunc peste bord!

capul spart

Februarie 22, 2010

A auzit cineva vreodată expresia Adevărul umblă cu capul spart?

Adică adevărul (nu vreau să îl scriu cu majusculă), dacă este chiar adevăr, o încasează violent (ca un sac de box) și se rănește la tigvă; pe când, dacă nu este adevăr, o duce binișor, se chiar îngrașă, devine obez etc.

Chiar dacă umblă cu capul spart, îl prefer așa, decât lăbărțat și grăsuliu ca un bulibașă pe perne. Mai bine să-i curgă sânge din tigvă, decât să fie sângele bolnav pe dinăuntru.

obsesia Jim

Februarie 21, 2010

Am primit și eu fotografia aceasta cadou. Și l-am reascultat pe grizzly Jim. E și asta o încercare să nu mai poftești să fii cântăreț în top, ci poet, să nu mai vrei să fii arătos, ci să cultivi indolența corporală și să te împăroșezi, ca să te aperi de lume. Iar acolo, după zidul bărbii și al părului lung ca un paravan, să nu te mai găsească nimeni, fiindcă nici tu însuți nu te-ai găsit și nu prea știi cine ești. Poate că Jim Morisson la șaizeci și ceva de ani, cât ar fi trebui să aibă acum, ar fi fost o caricatură. Sau poate ar fi fost un mare poet și un poet recunoscut (deși nu este totuna). Ar fi meritat să trăiască oricum, oare (fie chiar ca să ajungă un bătrân ridicol), sau este preferabil că s-a întâmplat ce s-a întâmplat și, întâmplându-se, a rămas valabil mitul?

cuvinte stranii & muzichie

Februarie 19, 2010

Cel mai straniu cuvânt din limba engleză este:

  1. SESQUIPEDALIANISM – care înseamnă împătimire după cuvintele lungi

Iar cel mai lung și mai straniu cuvânt din limba engleză este:

  1. FLOCCINAUCINIHILIPILIFICATION – care înseamnă a categorisi un lucru drept un fleac

Am găsit și eu curiozitățile acestea în romanul turcoaicei Elif Shafak (Sfântul nebuniilor incipiente), unde m-am mai lăsat purtată de ceva. Unul din personaje ascultă la cască muzică pop și rock, vreo 30 de cântece în total. Eu le-am ascultat pe toate de pe youtube, drept care le recomand celor care citesc pre aici următorul potpuriu:

Anita Lane – The World’s a Girl

David Bowie – I’m Deranged

Queensryche – Suite Sister Mary

Pixies – Where’s My Mind

Roger McGuinn – It’s Alright Ma

Steppenwoolf – Born to Be Wild

Manic Street Preachers – Suicide is Painless

Iggy Pop – Gimme Danger

P. J. Harvey – This Mess We’re In

Primal Scream – Don’t Fight It, Feel It

Portishead – Only You

Mă întreb – care este cel mai lung și mai straniu cuvânt din limba română?

Patti

Februarie 18, 2010

Am descoperit-o cu întârziere pe Patti Smith (mai nou tot așa ceva mi se întâmplă!). Andrei (Codrescu) mi-a vorbit întâia dată despre ea, anul trecut când am lansat Submarinul iertat în America. Poreclită moașa și strămoașa rock-ului punk, Patti a fost angrenată în mișcarea beat, prin intermediul poeziei new yorkeze (a lucrat și cu Allen Ginsberg). Este nu doar cântăreață, ci poetă-cântăreață, iar stilul ei este rugos, cumva aspru, dar foarte sensibil. Andrei mi-a portretizat-o de curând succint: Patti a inventat punk-ul și a dat tuturor poeților carnet de conducere în zona respectivă! Eu o văd ca pe soră mai mare, „de lapte”, a lui P. J. Harvey. Are o naturalețe brutală și suavă în același timp, de aici provocarea și fascinația pe care le conține. Fizicul ei nelucrat, nefinisat, necochet, se potrivește cu muzica pe care o scrie (very touching) și cu vocea ei solidă și lichidă în același timp, depinde de partitură. Pentru cei care nu au auzit-o până acum recomand două remake-uri: Patti cântând Hey Joe (celebrisima lui Hendrix) și Smells Like Teen Spirit (celebrisima Nirvanei). Dar și patru melodii ale ei, toate teribile: Elegie, Don’t smoke in Bed, Birdland și Pissing in a River (se găsesc pe youtube). Fotografia mea favorită cu Patti este cea vagaboandă și paria, postată mai sus.

P. S.

Într-un mail recent, Andrei a completat următoarele: Patti a fost descoperită de Velvet Underground. Andrei însuşi a auzit-o recitând în New York, la St. Mark’s (unde am recitat şi noi fragmente din Forgiven Submarine).

întrebare mesmeică

Februarie 17, 2010

Matei, Az, Ora 25, Iarina și DeScribor – aveți, oare, ceva împotrivă dacă veți exista în cartea mea, Biblioteca stranie, la micul eseu despre Ismail Kadare (și romanul său Palatul Viselor), cu ale domniilor voastre comentarii de pe blogul mesmeic? Întrucât în eseul meu pomenesc și visul curcubeic, în caz că vă mai aduceți aminte de el. Am făcut o ispravă de acest soi și în Gourmet (cartea mea de close reading pe Céline, Bulgakov, Cortázar și Rushdie, apărută în 2009), atunci când am postat pe blog un citat alunecos și dilematic din Rushdie (despre relația dintre făptură și umbra sa), comentat copios de mulți dintre vizitatorii mei bloggărelnici. Dintre cei de atunci cred că doar DeScribor este între cei de acum.

deșertul

Februarie 16, 2010

Am citit cu multă întârziere Pacientul englez de Michael Ondaatje; nu de altceva, dar nu manifest interes pentru lucrurile la modă, ci doar pentru acelea care sunt uitate sau au ieșit din uz. Filmul a fost în vogă, cartea a fost la modă puțintel, doar după aceea. Eu am citit-o de-abia acum și am gustat-o ca pe o carambola, deși scriitura lui Ondaatje este simplă, proaspătă, dar foarte nouă, foarte altfel.

Ce-i drept, nu am selectat în cele ce urmează o frază parfumată neapărat, ci un soi de potpuriu amoros, simplu dar cu impact, cred.

Cum gândește Hana (infirmiera) despre Kip (indianul sikh, de care se îndrăgostește):

Sărută-mă. Către gura mea se îndreaptă iubirea mea cea mai pură. Către dinții tăi.

(aici toată noutatea o aduce acest final – Către dinții tăi.)

Ce îi scrie Almasy iubitei sale Katherine, dar fără ca rândurile lui să ajungă vreodată la ea:

Jumătate din vreme nu pot să trăiesc fără să te ating. În restul timpului simt că nu contează dacă te mai văd sau nu vreodată. Nu este vorba de moralitate, ci despre cât poți duce.

(și aici noutatea o aduce finalul – despre cât poți duce.)

Cum îl percepe Hana pe Kip, atunci când desface părul iubitului ei indian (bărbatul avea părul până la brâu, strâns în coc):

Noaptea, când ea îi desface părul, devine iar o altă constelație, tentaculele a o mie de ecuatoare pe perna lui, valurile lor între ei în îmbrățișare și în momentele de somn. Ea ține în brațe o zeiță indiană, ține spice și panglici. Când se apleacă asupra ei totul curge. Și le poate lega de încheietura mâinii. Când el se mișcă, ea își ține ochii deschiși, să-i vadă scânteile de electricitate prin păr, în noaptea din cort.

(spicele și panglicile fac aici totul)

Uneori, cei doi tineri (infirmiera și indianul sikh) dorm ca niște frați de lapte:

Vine o lună în viața lor când Hana și Kip dorm cu castitate unul lângă altul.  Un celibat formal între ei. Descoperind că în iubire poate exista o întreagă civilizație, o întreagă împărăție întinsă înaintea lor. Iubire față de ideea de el sau de ea. Nu vreau să mă iubești fizic. Nu vreau să te iubesc fizic.

(civilizația și împărăția care există în iubire este aici sarea și piperul)

Și, în final, iată ce crede Almasy despre cum ar putea fi prinsă Katherine într-un poem:

Poemul pătimaș este un surogat al femeii pe care o iubești sau ar trebui să o iubești.

Dar personajul de marcă al romanului este deșertul. Fără deșert, nimic nu ar fi avut loc și niciunul dintre iubiții pomeniți mai sus nu s-ar fi întâlnit. Nu e un deșert negru, ca în imaginea postată. Dar eu am vrut să fie un deșert negru, întrucât voi scrie un poem în curând.