Archive for februarie 2010

safari şi corabia

februarie 15, 2010

Amintirile foarte intense îşi au felul lor de a durea şi de a ferici în acelaşi timp: unele sunt ca o expediţie de safari (adică sunt exotice şi îşi continuă sensul de aventură chiar la multă vreme de la epuizarea faptelor), altele sunt ca o corabie care își dezleagă parâmele, ca să alunece pe ape, la nesfârșit. De obicei, când îmi amintesc ceva care a fost atingător pentru mine, îmi ating sprâncenele de parcă aș măsura după lungimea sau scurtimea sprâncenelor timpul scurs de la faptele de odinioară la amintirile mele de acum. Intensitatea este cea care face să nu rămân netulburată, ci să ies în întâmpinarea amintirilor mele, poate chiar să le leg cu o eșarfă la gât și să nu le mai dau drumul niciodată. De obicei, nu păstrez amintirile în buzunare simbolice, ci lipite de piele, cumva, ca niște canguri minusculi ale căror marsupii ar putea fi înmulțite exclusiv prin procedeul chimic al creierului și, mai ales, al sufletului și al inimii. O departajare a celor trei instanțe nu este facilă, ci mai degrabă riscantă. Fiindcă, după cum bine știm cu toții, creier, suflet, inimă nu sunt totuna, ci fiecare își are ramificațiile și veșmintele și ceasornicul și epiderma și gura care le sunt proprii lor și numai lor, nimănui altcuiva. Cred că aici, la sfârșit, nu este prea limpede ce am vrut să spun, dar așa să rămână. Dacă aș putea, aș fi cusătoreasa lor. A celor trei, vreau să spun.

varianta 2

februarie 13, 2010

(nu am postat niciodată pe blog, până acum, variante ale unui poem – întotdeauna am lucrat poemele fără să iasă la iveală unde și ce modific ori din ce pricină – de ce se schimbă o imagine sau alta. drept care, iată, o fac acum. și o fac întrucât presimt că va exista și o a treia variantă la acest poem postat, în prima lui variantă, acum vreo două săptămâni. nu garantez sută la sută că va exista a treia variantă, dar o intuiesc cumva.)

din ceafa ta au început să iasă rândunele

acolo e un os rotund pe care îl simt când visez ferestrele vraiște

respir ca o balerină ciufulită

când tu vorbești în limba spovedaniei de dimineață

te-am poreclit stăpânul învelișurilor

fiindcă m-am vindecat de noapte ca de-o varicelă

cos rochia din petice apoi cu o cravașă lovesc pereții

de parcă le-aș rosti secretele de-o viață

torn apa din ceainic și te spăl pe umeri

acolo ai cioturi de plastilină lipite cu aracet

rândunelele zboară cu gene lungi de negrese din ceafa ta

eu înghit cozile despicate ca pe niște bomboane

sandalele mi s-au rupt pe maidan de la atâta mângâiat

(sunt petrolierul tău).

până la capăt

februarie 12, 2010

Ca poetă, în principal, cred că am scotocit mai ales după anormalul din psihicul și sufletul uman: dar am priceput acest anormal (nu am vizat nicidecum patologicul) ca pe o sursă de cunoaștere și ca pe o probă de încercare. Atât pentru mine, cât și pentru cei din jur (care trăiesc lângă mine), precum și pentru cei care mă citesc, și pentru cei care mă iubesc/urăsc (reacțiile estetice la un text literar sunt adesea încărcate emoțional în subsidiar, de aici radicalismul unor asemenea termeni tari – a iubi/a urî). Nu am făcut experimente decât în măsura în care le-am făcut direct pe mine: nu degeaba am vorbit uneori despre condiția de autocobai. În existențial pur nu este un lucru cu care să te lauzi, fiindcă nu ai de ce; dar, artisticește, să îți fii autocobai este o provocare maximă, fiindcă dai tot ce poți din tine. Cu toate riscurile aferente: să fii acceptat cu ochii închiși sau să fii respins cu violență. Să fii mângâiat sau să fii pălmuit. Ceea ce nu am dorit niciodată a fost să fiu călduță sau căldicea: măcar așa nu voi fi scuipată la venirea Apocalipsei, zic eu acum autoironic în tic-tac de ceasornic. Totul sau nimic e o teoremă extremistă și desuetă în același timp. Așa cum este formulată succint (Totul sau nimic), nici eu nu mai cred în ea. Dar dacă ar fi să o reformulez aș spune că lucrul care merită cel mai mult în viața aceasta este să mergi până la capăt cu tine însuți/însăți atunci când chiar vrei să afli cine și ce ești (desigur, fără să îi schilodești pe ceilalți prin atingerea ta năvalnică). Deci cu mine însămi înainte și sus inima! Dincolo de acceptări, respingeri, indiferențe. Ori de timpul care a trecut și trece.

(În imagine – Lene Lovich, cea mai stranie regină a muzicii pop underground în anii 80 ai secolului trecut. Peter Hammill, de la trupa Van Der Graaf Generator, îi folosește vocea performant în opera sa rock Prăbușirea casei Usher, după E. A. Poe, one of my fav.)

obiectul meu de studiu

februarie 11, 2010

Am citit undeva că normalitatea ține de o autosiguranță a formei, în timp ce anormalitatea este captivantă tocmai pentru că iese din siguranța de sine a formei și ajunge să găsească alte răspunsuri, alte înțelesuri. Iese din limitele omenești și ajunge la granițe necunoscute. De aceea, iraționalitatea poate fi studiată mai ales din/în cazurile de suferință, care sunt blamate de normalitate. Departe de mine să pledez aici pentru anormalitate; dar normalitatea mă plictisește și nu îmi spune nimic, artisticește vorbind. Este atât de îmbâcsită, ațoasă și fadă încât îmi vine să o scuip ca pe un înghițitură putredă de carne. Anormalitatea este obiect de studiu artistic mai ales pentru că ne face să ieșim din noi înșine, să explorăm și să parcurgem un drum pe care, altfel, l-am considera pentru totdeauna închis. Care este acest drum pentru fiecare din noi ține deja de contextul personal, virtuți, defecte și rezistență.

P. S.

Cu visele am o problemă de bază, fiindcă ele fac parte din anormalitatea mea foarte normală. Mai exact, nu am nicio dilemă în ceea ce le privește: ele sunt cea mai bună mâncare pentru cineva care locuiește, ca mine, la etajul zece!

treburile întunecoase

februarie 10, 2010

Mărturisim rar despre treburile întunecoase din noi. Le numesc așa pentru că este mai simplu: nevroze, spaime, traume (mai mici sau mai mari), frustrări, chirceli pe dinăuntru. Și tot așa. Poate sună nefiresc: treburile întunecoase din noi. Ar fi fost mai potrivit să spun lucrurile sau stările întunecoase din noi? Le spun treburi, pentru că sunt niște munci, de fapt, suntem munciți de ele, fugăriți și, spre nenorocul nostru, suntem atinși de ele, ca și cum ni s-ar face un semn pe frunte (nu o cruce, ci un semn care marchează întunericul acesta psihic și sufletesc). Cei care scriu literatură au șansa să vorbească despre treburile acestea întunecoase. Cei care nu scriu, se spovedesc (dacă se spovedesc, oficial sau neoficial) sau țin pentru totdeauna înăuntrul lor întunecimile cu pricina. Când scrii despre asemenea lucruri trebuie să o faci până la capăt, fără să menajezi, să uiți ori să ierți pe cineva: nici pe cititor, nici pe tine însuți. Când nu scrii, spovedania poate fi mai îmblânzită și sibilinică, întrucât nu este imperioasă la nivelul exactității sale. Nu știu care ar putea fi, însă, șansa muților, a nevorbitorilor, a celor care, nici nu scriu despre, nici nu vorbesc despre. Întrucât riscul este ca treburile întunecoase să pleznească înăuntru și să putrezească acolo. E și acesta un fel de a muri de viu.

vis și trezie

februarie 9, 2010

Dacă două făpturi se visează între ele, visul uneia zidește trezia celeilalte și-atunci fărâme de vis cad dintr-o parte în alta. Aceste fărâme sunt pruncuții visului.

Este una din explicațiile pe care le dă Dicționarul khazar al lui Pavić la un moment dat. Nu circulația onirică între cele două făpturi m-a frapat pe mine (aceasta mi s-a părut întru totul firească) ci pruncuții visului. Am tot încercat să mi-i imaginez cumva (ca pe niște steluțe, globuri, baloane de săpun, scânteiuțe etc.) și nu am izbutit nicicum. Dacă știe cineva ceva, atunci rugat e să spună. Deși, dacă scotocesc în mintea mea, poate că pruncuții visului seamănă cu niște boabe de mure.

schimbare sau deloc schimbare

februarie 8, 2010

Într-o legendă din spațiul mediteraneean se spune că sufletele se schimbă vinerea seara, preschimbându-se în altceva decât sunt. Și că deodată cu preschimbarea, sufletul primește inclusiv alt nume. Eu știu în ce aș vrea să mă preschimb, dar nu voi spune aici. Apoi mai știu că de luni până vineri port pseudonimul Mesmeea, sâmbătă am întotdeauna un alt nume ciudat, iar duminică mă cheamă Nanuk sau Fiona. Ultimele două sunt niște nume pe care le am din adolescență, survenite din pricina unor întâmplări bizare. Numele meu adevărat există și el, dar este dublu: adică are limbă bifurcată de șarpe. Pe acesta îl știe toată lumea. Mă întreb, însă, dacă aceia care citesc aici ceea ce scriu acum știu în ce se preschimbă sufletul lor vinerea seara și care este noul nume al sufletului cu pricina ?!

Gurile rele spun, însă, că nu ne schimbăm niciodată cu adevărat, ci doar ne prefacem că. Rămânem aceiași, dar ne prefacem a fi alții, deși suntem tot noi, cei vechi.

mânătarca

februarie 6, 2010

Tot din Dicționarul khazar, lectura mea favorită de o vreme încoace. O parabolă despre dragostea veninoasă și înveninată. Finalul face tot tâlcul.

Sub cerul ecuatorului, în văile înfrăgezite deopotrivă de rouă dulce și rouă sărată, creștea o mânătarcă otrăvitoare și nemaipomenit de înfoiată, pe a cărei pălărie, care îi prefăcea sângele puturos în dulceață, se iviseră niște ciuperci mici comestibile minunat de gustoase. Cerbii din acel ținut vrând să-și întețească simțurile se duceau să guste ciupercuțele de pe mânătarca otrăvitoare. Numai că, dacă nu erau îndeajuns de  precauți și mușcau prea adânc, apucau odată cu gingașele ciuperci și din mânătarcă drept care mureau otrăviți.

În fiecare seară când îmi sărut iubitul mă gândesc: e firesc ca într-o bună zi să-l mușc prea adânc…

ciudat

februarie 6, 2010

Iată cum sună o ciudată scrisoare de dragoste din Dicționarul khazar de Milorad Pavić, care m-a delectat în ultimele zile. Ciudată, zic, întrucât pe cât de mângâietoare și parfumată este epistola aceasta la începutul ei, pe atât de încuietoare și brutală este la finalul ei. Deși rămâne până la capăt scrisoare de dragoste.

Ți-am sădit trandafiri în cizme, din pălărie ți-au crescut micsandre. Tot așteptându-te în veșnicia nopții, zilele mi se spulberă cu bucățelele scrisorilor rupte, pe care le adun și le pun cap la cap, sunt vorbele tale de dragoste. Uneori mi-e greu să le descâlcesc, pentru că mai apare un scris necunoscut, fărâme din alte scrisori, când în noaptea mea se vâră ziua altuia și slova altuia. Ți-aștept venirea când scrisorile și zilele n-or să mai fie trebuincioase. Dar mă întreb, oare și atunci o să-mi mai scrie celălalt, sau o să fie tot noapte?

Ținutul meu natal este liniștea, hrana îmi este tăcerea. Stau înlăuntrul numelui meu precum vâslașul în barcă. Nu pot să adorm de cât de mult te urăsc.

Nu am renunțat la ideea de a face cândva o antologie a scrisorilor de dragoste!

vis cu tigri

februarie 5, 2010

Un vis cu tigri, tot din Palatul Viselor de Ismail Kadare, pe care îl repovestesc eu, acum. Niște păpușari călătoreau printr-o stepă presărată cu cadavre de tigri, morți de o boală ciudată. Păpușarii purtau asupra lor un blestem pe care trebuiau să-l arunce asupra unui vulcan. Deasupra stepei strălucea o stea nebună. Unul dintre păpușari izbutește să se strecoare sub pământ, unde găsește o bucată ascuțită de ziuă, ca un colț de elefant. Bucata strălucea asemenea unui diamant. Păpușarul este orbit de diamant și se trezește brusc în infern. Aici nu se găseau oameni morți sau cadavre, ci tărâmuri moarte. Zone moarte, care, însă, aveau puterea să mai ajungă la suprafață din când în când. Deși erau pătate cu sânge și rănite, tărâmurile respective izbuteau să iasă la lumină și să se vivifice.

Ci eu mă întreb acum altceva: câți dintre noi au visat vreodată o jivină nemaivăzută? Un animal necunoscut, fără nume, fără identitate. O jivină nou-nouță.

Și mai este ceva: cândva am scris o carte de poezie numită Zona vie. Nu conținea jivine ciudate, ci doar oameni (femei mai cu seamă, dar și bărbați) în delir și în schismă de sine. Iar cineva mi-a spus așa: Zona ta vie e și moartă, știai? Fiindcă are mulți morți lăuntrici. Știam, firește.

Tigrii din imagine sunt bengalezi sau siberieni și sunt preferații mei între feline. Îmi vine să călătoresc cu ei (alături ori, și mai bine, pe spinarea lor), dacă m-ar îngădui. Firește, pantera neagră rămâne animalul meu totemic.