Marius CONKAN
Îngerii şi pararealitatea
Romanul Angelus, de Ruxandra Cesereanu, apărut la editura Humanitas, oferă, pe lângă o serie de interogaţii asupra societăţii reificate în care trăim, posibile soluţii (sau cel puţin ipoteze) privind revitalizarea sacrului şi resurecţia profunzimii simbolice în cadrul unei (post)umanităţi atrofiate imaginativ şi hipertrofiate în sens raţionalist-pragmatic. Având ca model iconografic Sfânta Treime pictată de Andrei Rubliov, Ruxandra Cesereanu porneşte în ultimul său roman-parabolă de la următoarea problematică: ce s-ar întâmpla dacă trei îngeri s-ar pogorî, pe nepusă masă, într-o Metropolă oarecare? Romanul prezintă aşadar apariţia într-un oraş a trei îngeri care bulversează, în maniera diavolilor lui Bulgakov, întreaga societate, de la preşedinte, la Patriarh, de la filosofi, la oamenii de rând. După ce au fost supuşi expertizei mai multor comisii de specialitate, pentru a li se stabili sau nu autenticitatea de îngeri, cei trei străini pogorâţi în Metropolă au fost puşi în libertate, fiecare dintre ei primind câte un bodyguard. Ajunşi într-o zonă periferică a oraşului, aceştia vindecă surzi, muţi, somnambuli şi bolnavi de cancer, periferia urmând să fie izolată de Metropolă şi chiar de fostul Imperiu. Zona, căci aşa urma să fie numit acel spaţiu periferic de către un Filosof de mahala devenit Guvernator, se va preschimba într-un topos miraculos, populat de cei trei îngeri, de hominizii care credeau în puterile angelice ale acestora, de licurici şi păsări flamingo, ivite pe neaşteptate în acel spaţiu mistic. Conducătorii Metropolei îi numesc pe cei trei străini persoane non grata şi depun numeroase eforturi pentru ca îngerii şi hominizii revoltaţi să fie capturaţi, iar Zona sacră să fie evacuată. În cele din urmă, elicopterele metropolitane vor pulveriza deasupra Zonei o soluţie paralizantă, hominizii fiind astfel capturaţi fără să opună violenţă. Din pricină că, atâta timp cât Dumnezeu visează, împărăţia cerurilor este sigilată, cei trei îngeri sunt nevoiţi să se refugieze într-o lume virtuală, numită A Doua Viaţă şi creată de Merlin Mistral, care e şi creatorul Mesmeei Cuttita şi al samurailor acesteia, Anir Magnifico şi Narkom Zarthus. Merlin plănuieşte să creeze o rasă de omngeri prin împerecherea dintre Mesmeea Cuttita şi cei trei îngeri. În A Doua Viaţă aceştia din urmă îşi recuperează aripile pierdute cândva şi reconstruiesc lumea printr-o nouă geneză.
Angelus este o replică postmodernă la romanul Maestrul şi Margarita al lui Bulgakov. Aşa încât, dacă în romanul lui Bulgakov o suită de diavoli ludici şi ironici se coborâse într-o metropolă fundamentalist păgână, ca să-i preschimbe pe atei (prin nebunie şi iluminare) în credincioşi, în romanul Ruxandrei Cesereanu sacrul se instalează în Metropolă în forma lui clasică, şi totuşi autorităţile şi majoritatea hominizilor nu recunosc acest sacru. Trebuie subliniat faptul că avem de-a face cu un sacru incomplet, nu doar pentru că îngerii pogorâţi nu au aripi, ci şi pentru că oamenii, ataraxici şi indiferenţi, nu mai cred în nimic.
În cele ce urmează, voi ilustra similitudini şi diferenţe între îngerii lui Rubliov şi cei din romanul Ruxandrei Cesereanu, pornind de la o mărturisire pe care prozatoarea a făcut-o. Întrebată „Ce mai rămâne în Angelus din îngerii lui Rubliov?”, aceasta răspunde următoarele: Rămâne îndeajuns din Rubliov, chiar dacă nu tot. Mai întâi că unitatea dintre cei trei îngeri nu este frântă, ci compactă. Angelitatea lor este impetuoasă, chiar dacă există într-o formă oarecum îmblânzită în comparaţie cu icoana lui Rubliov. Apoi am dorit în chip aparte să păstrez frumuseţea sacră a celor trei îngeri, prin lumina arămie care iese din ei şi prin părul lor galben ca grâul copt. Nu în ultimul rând prin mantiile lor azurii (este vorba de un albastru mistic, în mod evident). Am mizat pe efectul de beatitudine într-o formă desfăşurată cu încetinitorul, ca un zoom lent. Adevărat, am schimbat puţin sensul spiritual al îngerilor: aceştia nu sunt neapărat suflete sută la sută, cât inimi. Dar sensul acordat de mine se referă la faptul că îngerii sunt curajoşi, înţelepţi şi profund simţitori prin inima lor care iubeşte totul! Strălucirea celor trei îngeri este o formă de voluptate (spirituală, dar şi simţitoare). Împreună ei alcătuiesc o icoană migălită din catifea irizată, aceasta este formula mea de consacrare a lor. Iar dacă aceşti îngeri nu izbutesc să se întoarcă în Împărăţia cerurilor (şi nu au altă soluţie decât să se retragă un timp în Second Life), vina nu este a lor, nici chiar a lui Dumnezeu care visează şi nu se mai poate trezi din vis, ci a vremurilor (mal de siècle sau début de siècle)!
Încă de la început, trebuie remarcat faptul că Ruxandra Cesereanu conferă îngerilor săi un sens sacru diferit de accepţiunea trinitară din Troiţa lui Rubliov. Cei trei îngeri din Angelus nu reprezintă o întrupare clasică a Sfintei Treimi, conform simbolisticii teologice, ci o materializare demitizată a transcendenţei în trei forme identice („când cei trei îngeri se scoborâră în Metropolă, ei fură aproape imediat băgaţi în seamă. Erau identici: în blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie de-a binelea, pe umeri, apoi cu părul şaten, cârlionţat şi lung, legat într-o coadă. Aveau ochii alungiţi, sprâncenele parcă pictate şi pensate, gâturi lungi ca de păsări flamingo şi, mai ales, da, asta este o precizare necesară pentru mersul lucrurilor de acum înainte, erau muţi, nu puteau vorbi. Nu erau surzi, nici orbi, dar erau muţi.” – Cesereanu, 2010, p. 9). Gabriel Bunge, în cartea sa despre Troiţa lui Rubliov, afirmă că iconarul rus „n-a mai creat o singură figură individuală cu doi însoţitori, sau trei figuri identice şi interşanjabile între ele, ca în cazul ideal al tipului trinitar, ci trei persoane ireductibile şi inconfundabile” (Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov sau Celălalt Paraclet, cuvânt înainte şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 1996, p. 72). Înfăţişarea celor trei îngeri din Angelus, dezvăluită în descrierea de mai sus, are la bază tipul trinitar ideal, cu „figuri identice şi interşanjabile între ele”, spre deosebire de Rubliov care individualizează prin vestimentaţie şi gestică fiecare Persoană a Sfintei Treimi: îngerul din mijloc este Fiul, cel din stânga Tatăl, iar cel din dreapta Duhul Sfânt. Referitor la această individualizare a Persoanelor Sfintei Treimi, Gabriel Bunge completează următoarele: „Din tipul „hristologic” Rubliov preia vestimentaţia caracteristică pentru Hristos, a îngerului din mijloc, pe care o întăreşte prin banda aurie (clavus) aplicată” (Bunge, p. 71). Despre îmbrăcămintea îngerilor din romanul Ruxandrei Cesereanu aflăm doar atât: „erau identici: în blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie de-a binelea, pe umeri.”. Faptul că îngerii din roman sunt îmbrăcaţi identic, spre deosebire de cei din icoana lui Rubliov, ne conduce spre următoarea posibilă interpretare: „mantia albastră, chiar azurie” trimite în mod evident la ipostaza Fiului din icoana Sfintei Treimi, aşa încât toţi cei trei îngeri din roman pot fi priviţi mai degrabă ca întrupări ale Fiului pogorât în metropola desacralizată, argument susţinut şi de prezenţa ca personaj a Dumnezeului visător care, atâta timp cât visează, cei trei îngeri nu se mai pot întoarce în Împărăţia Cerurilor, fiind nevoiţi să se refugieze în lumea virtuală reprezentată de A doua Viaţă.
Capitolul Tripleţii Zonei adormite configurează narativ, cu diferenţe specifice, tocmai ipostaza îngerilor din Troiţa lui Rubliov, astfel: „îngerii umblară o vreme printre aceşti adormiţi glorioşi, căci gloria avea să fie de partea lor, apoi se adunară toţi trei la o masă rotundă, aflată în apropierea fântânii arteziene. Era o masă din piatră, la care obişnuiau ei să se aşeze în amurg, vegheaţi de licurici şi de păsările flamingo, chiar dacă am uitat să menţionăm acest lucru până acum. Strânşi laolaltă şi aşezaţi pe scaunele rotunde, fără spătar, îngerii cei trei tăcură, aşa cum le era obiceiul. Numai că de data aceasta, fiind pentru ultima oară şi în ultimul lor răstimp că se mai aflau în Zonă, după cum vom vedea, cei trei îngeri nu mai arătau ca de obicei, neapărat, ci oarecum altfel. Întâi de toate că nu mai puteau fi deosebiţi nicicum unul de altul, de parcă ar fi fost tripleţi, adică gemeni desăvârşiţi. Nu mai contau nici aluniţa de sub unul din ochi, nici lipsa măselelor de minte, nici chiar absenţa unui rinichi. Apoi gâturile lor se alungiseră foarte tare, ca nişte ţevi către cer. Din tunicile azurii ţâşnea o lumină cu firişoare arămii, iar părul lor se făcuse galben ca grâul copt. Mâinile deschise pe masa rotundă şi ochii lor sclipeau: îngerul din mijloc privea la cel din dreapta care, la rândul lui, privea la îngerul următor, aflat tot în dreapta. Cercurile dintre ei erau concentrice” (Cesereanu 2010, pp. 251-252). Dacă în icoana lui Rubliov, formele geometrice, precum triunghiul echilateral format de cei trei îngeri şi înscris într-un cerc, masa cubică în jurul căreia aceştia sunt aşezaţi, semnifică „uitatea fiinţei şi treimea persoanelor” (Bunge, p. 79), în romanul Ruxandrei Cesereanu, după cum am văzut în descrierea de mai sus, geometria este concentrată în jurul imaginii cercului şi a sferei („scaunele rotunde”, „masa rotundă”, „cercurile dintre ei erau concentrice”) pentru a desemna nu doar „unitatea compactă” a celor trei îngeri, ci şi indistincţia lor. Dacă în Troiţa iconarului rus, fiecărei Persoane a Sfintei treimi îi este ataşat câte un simbol (Tatălui – casa, Fiului – arborele, iar Sfântului Duh – stânca), îngerii din roman sunt „vegheaţi de licurici şi de păsările flamingo”, imagini ale ascensiunii, în cadrul unui topos angelizat, miraculosul sacru devenind una dintre categoriile estetice ale romanului. Figura identică a celor trei îngeri poate avea şi sensul de „a ascunde” divinitatea, de a nu o dezvălui lumii, însă, în roman, acestei ascunderi prin identic i se adaugă şi muţenia îngerilor care va înceta atunci când aceştia se întâlnesc cu cei doi copilaşi, şi ei simbolizând nişte îngeri în miniatură (în capitolul Despre prichindei şi vise). Întrebaţi fiind „cine sunteţi voi”, cei trei îngeri răspund într-un glas „suntem ceea ce suntem, nu ştim nici noi prea limpede”, acest „a fi ca fiinţă” constituind esenţa sacralităţii celor trei făpturi angelice pogorâte în Metropolă. Rostirea verbului (aici, rostirea verbului „a fi”) şi, implicit, a cuvântului generator de lume, care dizolvă muţenia primordială, este declanşată aşadar de întâlnirea dintre îngeri şi cei doi prichindei, fetiţa şi băieţelul întruchipând făptura androgină a Paradisului-copil.
Dacă în icoana lui Rubliov jocul mâinilor are rolul de a individualiza persoanele Sfintei Treimi („Masa este goală cu excepţia unui platou. Mâna dreaptă a îngerului din mijloc trimite spre acest platou în formă de potir (respectiv deasupra lui). Îngerul din stânga îşi ridică mâna sa dreaptă acum în semn de binecuvântare trimiţând în direcţia îngerului din dreapta, care la rândul său îşi coboară mâna sa dreaptă pe masă, o mişcare ce repetă înclinarea capului său.” (Bunge, p. 72), în romanul Ruxandrei Cesereanu toţi cei trei îngeri au „mâinile deschise pe masa rotundă”, această deschidere a mâinilor realizându-se tocmai în sensul teofaniei pe care o iniţiază. Gestica specifică fiecărei persoane a Sfintei Treimi lipseşte, fiindcă aici, nefiind particularizaţi şi constituind mai degrabă întrupări ale Fiului, cei trei îngeri, prin deschiderea mâinilor intră în consubstanţialitate cu Tatăl şi Duhul Sfânt. Dacă în icoana lui Rubliov „prin faptul că atât îngerul din mijloc cât şi cel din dreapta se înclină şi privesc spre îngerul din stânga, iar acesta din urmă priveşte însă spre cel din dreapta, se iveşte nu numai o trăsătură de relaţii între cele Trei Persoane, ci îngerul din stânga devine acum punctul de referinţă dominant al întregii compoziţii” (Bunge, p. 80), în Tripleţii Zonei adormite „îngerul din mijloc privea la cel din dreapta care, la rândul lui, privea la îngerul următor, aflat tot în dreapta”, această oglindire sacră netransformând pe niciunul dintre actanţii teofaniei în punct de referinţă şi configurând imaginea ontică a unităţii revelate în trei forme identice. Nenumirea celor trei îngeri constituie, pe lângă un argument în plus privind structura lor de tripleţi indistincţi ca expresii ale aceleiaşi fiinţe, şi dovada potrivit căreia lumea dezvrăjită a fost incapabilă să supună sacrul prin desemnare („Nici până la sfârşitul Zonei ei nu primiseră un nume, întrucât nu fusese nevoie de aşa ceva. Erau îngeri fără nume, de parcă ar fi fost gestaţi în cocoane de mătase care încă nu se desprinseseră de dânşii, ci tot lipite erau de ei, ca nişte veşminte ale naşterii infinite” (Cesereanu, p. 252).
În ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu ca personaj al romanului, ni se relatează că acesta i-a visat pe cei trei străini pogorâţi în Metropolă amestecaţi printre îngerii arătaţi lui Avraam şi alţi îngeri celebri, cum ar fi îngerul luptător cu Iacob şi îngerul eliberator al lui Petru. Aşa încât, ne este precizat limpede faptul că îngerii din Troiţa lui Rubliov (vizitatori ai lui Avraam) sunt de altă natură decât cei care au bulversat Metropola, deşi, cum am demonstrat mai sus, pot fi identificate o serie de similitudini între teofania imaginată în roman şi cea ipostaziată în icoană. Mai mult, prin minunile pe care le realizează în Zona periferică, izolată de restul Imperiului, cei trei îngeri din Angelus pot fi consideraţi mai degrabă întrupări ale Fiului, deoarece, prin intermediul acestora, prozatoarea resemantizează postmodern câteva dintre miracolele înfăptuite de Hristos: cei trei străini vindecă surzi, muţi, orbi, bolnavi de cancer şi învie o fetiţă care însă va muri din nou după o zi. În manieră postmodernă este transfigurată şi scena intrării lui Hristos în Ierusalim: la masa festivă organizată în Zonă, îngerii urmau să fie primiţi cu ramuri de liliac, aduşi fiind ei pe ultima motocicletă găsită în spaţiul periferic al Metropolei. Toate aceste argumente vin, aşadar, în sprijinul ideii potrivit căreia cei trei străini îl întruchipează pe Fiul din Sfânta Treime, mai ales că al doilea înger pogorât în oraş are o aluniţă sub ochiul drept, trimitere subtilă la îngerul din mijloc ilustrat în icoana lui Rubliov, în vreme ce primul înger aterizat nu avea măsele de minte, iar celui de-al treilea îi lipsea un rinichi!
Romanul-parabolă al Ruxandrei Cesereanu este configurat din trei planuri imaginare: lumea dezvrăjită a Metropolei, Zona populată de hominizii care s-au izolat de restul populaţiei şi lumea virtuală, A Doua Viaţă, creată de internautul Merlin Mistral. Aceste lumi sunt supuse de către cei trei îngeri unui proces de resacralizare, deşi Metropola va continua să fie un topos dezvrăjit şi după refugiul îngerilor în sistemul celei de-a doua vieţi. În opoziţie cu oraşul populat de hominizii care au preschimbat sacrul în monedă de schimb, Zona sau Baraca Îngerilor, cum mai este aceasta numită, reprezintă prin excelenţă un spaţiu miraculos, având trăsăturile unui Paradis terestru. Cei trei străini şi hominizii care mai cred în îngeri se izolează de restul populaţiei metropolitane în acest spaţiu periferic unde se petrec minuni, sacrul recăpătându-şi valenţele simbolice de odinioară. Zona nu este doar o utopie a Paradisului, ci mai degrabă o heterotopie a miraculosului sacru, în cadrul căreia hominizii suferă un proces de reontologizare. Fântâna arteziană, păsările flamingo, licuricii, Corabia Nebunilor (a cărei construcţie nu va fi dusă la bun sfârşit) constituie expresii ale acestui miraculos sacru care vor fi ulterior dizolvate prin intervenţia hominizilor alienaţi ai Metropolei. Însă, în ciuda distrugerii Zonei, rostul pogorârii îngerilor în oraş a fost împlinit, întrucât hominizii periferici au fost revrăjiţi şi reconstruiţi existenţial.
Dacă Zona reprezintă Paradisul terestru al hominizilor care au crezut în puterea întemeietoare a sacrului, lumea creată de Merlin devine Paradisul virtual, în cadrul căruia îngerii îşi relevă, prin recuperarea aripilor pierdute cândva, adevărata esenţă divină. Mai mult, chiar şi Dumnezeu îşi face prezenţa în cadrul acestui Paradis virtual, în ipostaza sa de Demiurg, întrucât, atâta vreme cât „visează despre nimic”, Dumnezeu nu mai poate exista decât în pararealitate. Spre deosebire de lumile virtuale care permit evaziunea din realul dezvrăjit, dar sunt private de sacru, A doua viaţă creată de Merlin Mistral, prin structura sa paradisiacă, reprezintă, asemeni Zonei, o heterotopie a miraculosului a cărei parcurgere declanşează reconstrucţia de sine a avatarilor. Doar în pararealitatea virtuală lumea poate fi supusă de către cei trei îngeri unei noi geneze, fiindcă odată cu recuperarea aripilor aceştia îşi dobândesc statutul de creatori. Dacă în Zonă îngerii erau mai degrabă întrupări ale Fiului, în A doua Viaţă ei devin şi întruchipări ale Demiurgului, puterea lor de reconstrucţie a lumii fiind generată de zborul primordial pe care îl realizează alături de Mesmeea Cuttita şi de samuraii acesteia, care alcătuiesc trio-ul de avatari benefici din pararealitatea lui Merlin. În A Doua Viaţă, dimensiune-substitut a Împărăţiei Cerurilor, îngerii nu sunt simple cyber-mituri, ci îndeplinesc funcţia de făpturi întemeietoare, care, odată pătrunse în această dimensiune sacră, sunt remitizaţi şi reinstauraţi ca făpturi divine. Rasa de omngeri pe care Merlin intenţionează să o creeze prin împerecherea dintre Mesmeea Cuttita şi cei trei îngeri va reprezenta, pe lângă o formă de sacralizare a umanului, şi instalarea Paradisului virtual în interiorul realităţii. La finalul romanului, lumea e recreată de către cei trei îngeri din ipostaza lor de avatari-demiurgi, aşa încât putem înainta ipoteza că omngerii vor popula o dublă pararealitate construită prin contopirea dintre Paradisul virtual şi lumea supusă unei noi geneze.
Dacă romanul debutează printr-o mitizare a realităţii, aşa încât lumea dezvrăjită a Metropolei ni se va înfăţişa ca un topos situat în afara unei spaţio-temporalităţi definite (deşi unele personaje sunt construite ca tipologii ale societăţii actuale), finalul din Angelus resemantizează geneza biblică printr-o cyber-geneză, prozatoarea utilizând de asemenea un discurs poetic-mitologizant. („Apele au fost făcute şi ele din văzduh, la fel roadele, jivinele, stelele, peştii, păsările. Şi omul făcut din nou tot din văzduh a fost. Şi a fost seară şi dimineaţă la un loc” (Cesereanu, p. 262). În acest fel, imaginarul romanului se va constitui ca o suprapunere de lumi, unele sacre, altele dezvrăjite, fapt care în contextul literaturii actuale marchează o mutaţie estetică fundamentală dinspre un neorealism sceptic înspre un vizionarism cu valenţe magice.
(postfață la romanul Angelus, Humanitas, 2010)
Mesmeea Cuttita's Blog 