Seniorul NAUM (3)

Îl visez uneori pe Zenobiu cu părul vâlvoi, rătăcit într-un carusel. Alteori îi visez mâinile (știu că acesta este un sfat recomandat de șamani, întru decorporalizare, să îți visezi mâinile). Îl mai visez împreună cu tatăl meu, stând de vorbă, pe marginea unui lac. Niciodată nu sunt vise complete, ci doar scintilații și bruioane.

Dar din bruioane se naște o întreagă lume. Nu îl visez singur pe Zenobiu, ci adesea cu Lyggia, care e o fetiță. Mă gândesc la domnul acesta care la 1 august 2015 împlinește vârsta de 100 de ani și al cărui nume conține sunetele vrăjitorilor aerului. Cred că este singurul scriitor despre care nu am crezut niciodată că a murit, ci doar că a dispărut undeva, într-o scorbură.

Mă gândesc, de fapt, la el ca la un poem complet, de sine stătător, fără imagini (ceea ce e un paradox). Și îi văd mâinile alungite ca picioroangele, de parcă ar merge pe ele prin aer în continuu, fără oprire.

Pe cei iubiți și admirați îi putem iubi cu patetism, fără rușine.

„Verişoara” lui Naum- Dimov

(fotografia mea preferată cu Herta – tunsă periuță, acum vreo 20 de ani)

Deşi este o prozatoare implicată în real şi socio-politic, o autoare de fresce interioare legate de comunism (dar nu numai), Herta Müller se dovedeşte a fi şi o „verişoară” simpatică, ludică, a celui mai constant și omogen poet suprarealist – Gellu Naum și a histrionului-poet Leonid Dimov Volumul ei de poeme În coc locuieşte o damă (apărut la Editura Vinea, acum câțiva ani şi tradus cu empatie evidentă şi eficace de nimeni alta decât Nora Iuga) pledează pentru acest lucru. Desigur această carte specială şi atipică a Hertei Müller este legată întâi de toate de o tradiţie avangardisto-suprarealistă şi nu neapărat de influenţele literaturii suprarealist-onirice a anilor ’70 în România. Eu o leg însă, prin acest volum, pe Herta Müller de Gellu Naum și Leonid Dimov prin câteva trăsături caracteristice: mimarea unui infantilism creator ca punte de a intra într-o lume misterioasă şi revelatorie, absurdul ludic şi hâtru, asociaţionismul proaspăt şi mereu provocator, epicitatea spumoasă şi prelungibilă la infinit, fantezia inepuizabilă. Cartea Hertei Müller îmi convine, însă, şi dintr-un punct de vedere creator personal: delirionismul – „ismul” meu de serviciu (ca să zic aşa), pe care am încercat să-l schiţez şi dă-l definesc cu varii ocazii (şi ale cărui caracteristici sunt următoarele: transa fragmentară, resemantizarea nebuniei, clijavul aluvionar) îşi găseşte parţial (doar parţial, subliniez, întrucât transa fragmentară, de pildă, este absentă din volumul pe marginea căruia glosez aici) o posibilă încarnare şi în cartea atât de neobişnuită a Hertei Müller.

Dacă cineva poate să-şi închipuie un hibrid pictural din Juan Miró, Max Ernst, Victor Brauner, Magritte, Rousseau-Vameşul şi lista poate continua, cam aşa arată la nivel de posibilă imagine În coc locuieşte o damă.

Ca mostră de texte selectate din acest volum este dificil de ales ceva, întrucât toate poemele (dacă le putem numi poeme) sunt de sine stătătoare şi închise în cochilia zglobie a unei istorii fanteziste; pe de altă parte, ele se înşiră ca mărgelele pe aţă, într-o relatare cvasi-simfonică, despre cum vizibilul conţine invizibilul, care poate fi şi el, la urma urmei, narativizat şi prins în insectar.

Iată un potpuriu de imagini care ar satisface estetic pe oricine (uneori citez versuri exacte din carte, alteori le redau parţial şi concentrat): din ascensor coboară un costum şi un chibrit care întreabă unde este gara; despre un posibil narator aflăm că este un falsificator de iepuri; frizerul se înfăţişează înaintea cititorilor nu cu instrumentele de frizerie, ci cu un acordeon; avem de-a face la un moment dat cu un individ care are o semilună în nas; apar doi musafiri care se predau – unul pe noptieră, altul în frapieră; din haina unui mort zboară raţe sălbatice de sezon; pisica se varsă pe masă ca o ceaşcă de ceai: în aluat stă un ofiţer care dresează un brotăcel; în capul tatălui se află un hipopotam; floarea de tutun se târguieşte cu beregata ei; creierul e cusut pe mâneca din faţă; avem de-a face la un moment dat cu o făptură care este o corcitură între o muncă forţată şi un clarinet; sub veioza de la pat stă o mătuşă de pasat; la garajul din parc, pisici pensionare târăsc după ele cinci sau şase picioare; notarul comunal s-a preschimbat în lac termal; după război, tinerii bărbaţi umblă prin castani ca nişte bătrâni şobolani; gura coafezei se mărită cu un gât de miner; cuiva îi creşte în ochi un autobuz de noapte etc.

În concluzie: o carte delicioasă, adorabilă. Merită din plin a fi ingurgitată (da, chiar aceasta recomand, ca În coc locuieşte o damă să fie o carte mâncată cu poftă precum un tort de bezele şi ciocolată, întrucât este supracomestibilă) şi nu doar de ludici ori fantezişti. Este binevenită!

Seniorul Naum (2)

Tare mi-ar fi plăcut să îi cunosc pe amândoi (Lyggia și Gellu Naum), întrucât ei sunt, cred, cuplul magic al secolului XX, în ținuturile noastre balcanice. Mai departe un fragment din romanul Zenobia, una din cărțile mele preferate (tatăl meu este și el un fan îndărătnic al acestei cărți)

ZENOBIA (1985)

(fragmente)

Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului și am viermuit acolo, nu stiu cât timp, fără să ne spunem o vorbă, întinși umăr la umăr, cu fețele sprijinite de pământul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste și ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toti, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.

După un timp, m-am dus cu Zenobia la pădure – noi nu ne-am despărțit niciodata, vă rog să retineți amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel – ca să ascultăm foșnetul tufelor și să aflăm vești despre lume; era în zodia batrânilor îndrăgostiți și i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi batrâni uriași care, spre toamnă, acoperă cerul; cât au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete și de mormăituri, ai fi putut jura că tuna; apoi s-au dus: noi doi le-am mulțumit pentru cele aflate și am ieșit, umăr la umăr, pe câmp.

Peste un timp, ne-am dat seama ca splendida toam­nă care acoperise lumea se apropia de sfârșit; și cum, în mlaștini, iernile sunt deosebit de aspre, ne-am pre­gatit pentru hibernare; am lărgit, cu mâinile noastre, scorbura, am căptușit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lăsat decât o ușă și o mica fereastră acoperite cu nuiele împletite, ca sa putem deschide la nevoie, am presărat pe jos flori de câmp aproape veș­tejite, am săpat acolo, înăuntru, o gură de apă și, firește, o mică latrină; zilele se scurgeau lente, soarele deve­nea tot mai portocaliu.

Ajunși aici, vă rog să recapitulați pe când eu, în așteptarea iernii, declamam ore în șir, iar Zenobia mă acompania bătând numai cu două degete într-o mica tobă făcută dintr-o bucată de piele găsită pe apă, uscată la vânt și întinsă peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clămpănitul berzelor care se pregăteau să plece spre sud.

/…/

Am scormonit intens, zile și nopți, cu mâinile noastre, eu și Zenobia, până când scorbura a devenit suficient de mare ca să încapă masa, atunci ne-am așe­zat umăr la umăr lângă fereastră, am depărtat câteva nuiele și am privit afară, peste întinderea de zăpadă; știam că se încheiase o primă etapă a imensei noastre iubiri și așteptam, așa cum unii îndrăgostiți așteaptă venirea copilului care să-i lege altfel și să umple un gol inexistent, văduvindu-i, în bună parte, de mângâierile cuvenite numai lor; ne supuneam blestemului acestui straniu transfer: cineva avea să ne roadă inti­mitatea, unul din bunurile noastre cele mai de preț, și așa mai departe.

(selecție de texte de Florin Balotescu)

 

Seniorul NAUM (1)

Tatăl meu astfel îl numește – Seniorul sau Aristocratul.

La 1 august 2015 vor fi (sunt) 100 de ani de la nașterea lui Gellu Naum, dar eu voi fi plecată într-un loc ascuns, fără vreun simț internautic, așa încât îl sărbătoresc pe Senior în avans, aici și prin alte părți.

 

DESPRE INTERIOR-EXTERIOR

(Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Pitești, Paralela 45, 2003)

S.R.: Voiam să spun că există tot timpul o legătură între vis şi starea de conştiență, că e o greşeală să dai prioritate visului, fiindcă, în felul acesta, rămâi închis într-un spaţiu destul de străin şi rigid…

Gellu Naum.: Există pericolul lucrului ştiut… Un lucru ştiut poate deveni piedică, poate deveni capcană… Fiindcă vremea era aşa cum era, coşmarul de ieri mi s-a părut normal. M-a mirat doar sentimentul culpabilităţii, neobişnuit la mine, dar sursele îi pot fi uşor găsite: un filmuleţ văzut aseară, combinat cu o carte din care citisem înainte de a adormi. Amândouă, din seria celor făcute special ca să creeze şi să întreţină sentimentul culpabilităţii. Ştii cu câtă meticulozitate lucrează din asta, de sute de ani, instituţiile specializate, laice sau religioase… În fine… Nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre unele semne premonitorii, comune şi visului, şi stării de veghe… În coşmarul de azi-noapte, datorită destinului eroilor din film şi din carte, eram urmărit de nişte personaje rele şi încercam să scap… Dar totul se petrecea, în neconcordanţă şi cu filmul, şi cu cartea, pe o apă, într-o barcă… In coşmarul de ieri-noapte, în care nu exista nici urmă de culpabilitate, mă aflam într-un tren, cu Lygia… Aveam foarte multe bagaje pe care trebuia să le coborîm la prima gară… Geamantane, pachete, undiţe… Trenul urma să oprească un minut şi jumătate. Am organizat cât se poate de atent coborârea: întâi avea să se dea jos Lygia, cu o parte din bagaje, apoi eu, cu o altă parte… Urma apoi să mă mai urc eu o dată ca să iau ce avea să mai rămână în tren după prima coborîre… Lucrând metodic, aş fi avut timp… Dar abia am coborât că trenul, neţinînd seama de orar, a şi pornit. M-am agăţat de uşa vagonului în ultima secundă. Lygia alerga după mine, disperată. Voiam să-i strig să rămână acolo, liniştită, că am să cobor la prima staţie. Dar îi uitasem numele, deşi o vedeam clar în urma trenului. Nu-i mai ştiam numele şi din pricina asta nu puteam să-i vorbesc… Nu-mi mai ieşeau sunete din gură…

Trenul… Unele semne din timpul zilei… Dar mai bine le las pe altă dată… Mai bine să-ţi povestesc ceva plăcut… Uite, ieri am avut nişte treburi, am circulat în părţi foarte diferite, total opuse, ale oraşului… Pe drum, în tramvaie, în autobuze, pe străzi unde ştiu că nu sînt şcoli de muzică, am întîlnit uimitor de mulţi adolescenţi cu viori şi cu violoncele. Perechi. Băieţi şi fete… În nici un caz profesionişti. Era puţin înainte de amiază. I-am întilnit, mereu alţii, fireşte, oriunde m-am dus. Totul se petrecea ca într-un vis, deşi eram cât se poate de treji şi eu, şi ei… Acasă, mă aştepta un prieten venit din provincie, mare amator de concerte. Şi mi s-a plâns tot timpul de vulgaritatea oamenilor de pe străzi, de înghesuiala din autobuze… Trecuse şi el cam pe unde trecusem eu, cam pe la aceeaşi oră, dar nu întâlnise nici urmă de muzician… Lucrurile pot fi aşa sau pot fi altfel, în acelaşi timp, după cât eşti de disponibil. Pînă la noi ordine. Cînd poţi fi disponibil pentru altele şi pentru alt contact cu ele…

S.R.: Da, dar tentaţia e foarte mare şi e greu să nu iei în seamă…

Gellu Naum : Nu. Astea sînt trăiri conştiente care funcţionează şi în vis, şi în starea de veghe. Important e domeniul celălalt, al desfăşurării reale a faptelor, şi în vis, şi în starea de veghe… Cînd mi-ai povestit visul tău, mi-ai povestit nişte fapte şi nişte concluzii care se puteau ivi şi în stare de veghe…

S.R.: De ce nişte fapte şi nişte concluzii?

Gellu Naum : Aşa… Oricum, erau niţeluş scăpate din controlul conştientului… Iar eu ți-am povestit nişte fapte petrecute în stare de veghe… Mă rog, fac separaţia asta fiindcă, până una-alta, nu am încotro. Vreau să spun că eu nu dormeam când circulam prin oraş, adică aveam ochii deschişi… Iar în autobuze, îmi luam şi bilet… Dacă oamenii ar comunica pe planul acesta, ar putea să treacă peste concluziile lor şi ar fi disponibili pentru altceva, care trebuie adăugat, mereu adăugat, chiar dacă răstoarnă ce era la început…

(selecție de Florin Balotescu, cel care din ianuarie 2015 a scris și publicat – în revista Steaua –  un serial întreg dedicat lui Gellu Naum, care poate fi consultat electronic pe site-ul http://www.revisteaua.ro)

ruinele castelului Haller (satul Coplean, Cluj)

Castelul, cunoscut și sub denumirea de Castelul cu scoici (de la ornamentele aflate deasupra ferestrelor), a fost construit între anii 1725-1771, în stil baroc de către guvernatorul Transilvaniei din perioada 1735-1755, Ioan Haller. În faza inițială a dominat un stil baroc transilvănean, ulterior fiind adăugate ornamentații rococo.

Castelul a aparținut familiei Haller de Hallerkö, până în 1948 când a fost confiscat de regimul comunist și transformat în CAP, spațiu de ateliere ori siloz. După căderea comunismului clădirea a fost abandonată, iar actualemente este în stare de ruină jalnică.

Peisajul din jur este, cu toată ruina, o splendoare, ca și cum castelul ar fi bântuit încă de spiriduși baroc-dionisiaci care nu vor să-l abandoneze. Când am ajuns acolo am găsit niște localnici care improvizaseră, chiar la intrare, un picnic cu prăjeli și manele. Era limpede că a lua prânzul la fostul castel era o distracție pentru ei și un fel forțat (grotesc) de a se simți castelani, indiferent de vremuri, distrugeri, stăpâni și slugi.

Modelul scoicilor încă domină câteva ferestre, de parcă marea nu s-ar lăsa alungată nicicum de pe zidurile edificiului., pentru a-l proteja fie și doar metaforic. Subteranele castelului încă se păstrează și sunt invadate de gunoaie și grafitti. Localnicii le folosesc ca refugiu, vara, din fața arșiței (sau ca latrină), atunci când picnichează clandestin la castel.

inima în dreapta

Citisem acum douăzeci de ani din învățăturile lui Maharshi (traduse în engleză), îmbiată fiind de un yoghin-matematician. Discutam pe felii mici și amănunțite cu el și cu Corin (yoghin și el de vreo treizeci de ani încoace), stând la Vama Veche, ciuciți pe o plajă aproape pustie, inclusiv atunci când ploua mocănește.

Zilele acestea așa s-a făcut că am dat iar de vorbele lui Maharshi, dar mai ales una din ele m-a izbit, ca să zic așa, în moalele capului, fiindcă același lucru voiam eu să i se întâmple unui băiețel pe nume Zian despre care începusem să scriu acum vreo cinci ani (și despre care nu am încheiat povestea – de fapt nici nu știu dacă o voi sfârși vreodată!).

Spune Maharshi astfel (fiindcă întrebat cum de are curajul să afirme că inima este în dreapta, când biologii o plasează în stânga): „Au dreptate, inima fizică este în stânga. Însă inima despre care vorbesc eu, nu este fizică și se află în dreapta.”

Zian al meu, un copil-șaman căruia voiam să îi construiesc inima în dreapta, ar fi stat mult la povești cu Maharshi și nu s-ar mai fi săturat.

ruinele castelului Beldi din Geaca (Cluj)

Castelul a aparținut familiei Béldy, stabilită în zona Clujului și a comunei Geaca, în secolul al XIX-lea.

Akos Béldy a ridicat edificiul în 1880, în stil neoclasic, cu elemente de arhitectură populară. Intrarea era flancată de coloane dorice, care susțineau terasa cu parapet metalic.

Astăzi, ruinele sunt năpădite de buruieni și flori de câmp, fiind destul de periculos să te cațeri printre ele și să încerci să ai o perspectivă de sus a fostului castel, închipuindu-ți cum a fost odinioară. Coloanele dorice de altădată sunt distruse (doar 3 se mai țin cu chiu cu vai în picioare!), iar terasa este pe cale să se prăbușească.

M-am simțit aici ca într-un templu grecesc scotocit și hoțomănit de barbari. Melci și chiar șerpișori riscă să se încâlcească de gleznele posibililor scotocitori de foste edificii castelane.

Transilvania era o hartă împânzită de conace și castele de care s-a ales, în majoritatea cazurilor, praf și pulbere.

Mic dicționar de blog peregrin (cafenele)

“CAFENELE = refugii în fața apartamentelor înghesuite, a proprietăreselor cicălitoare și a toaletelor mizerabile. De asemenea, sufragerii europene unde străinii sunt (aproape) bineveniți. Loc de naștere al conspirațiilor, publicațiilor și ideilor artistico-politice boeme. Există o vastă literatură a cafenelelor: Parisul, la 1900, avea cam două mii de cafenele, dintre care o mie erau vizitate, pentru cel puțin un absint, de către Baudelaire. Printre cafenelele începutului de secol XX, ˂˂Les deux magots>> a inspirat un întreg raft de cărți, dintre care una are opt sute de pagini și conține scurte note biografice ale tuturor chelnerilor care au servit acolo; una dintre mese a fost scoasă la licitație în 1987 pentru un purcoi de bani, date fiind cururile care au șezut la ea și disconfortul pe care acele cururi l-au cauzat creierilor posesorilor.”

(Andrei Codrescu – “Ghid DADA pentru postumani”, 2009, traducere de Ioana Avădani)

P.S. Cafeneaua favorită din Clusium a lui Andrei Codrescu este Bulgakov, aici stăm de obicei la povești când ajunge prin orașul meu. Drept care iată imagini cu Andrei dezlănțuit verbal în cafeneaua Bulgakov din urbea de pe Someș.

B.B. (o amintire de la 16 ani)

Fiindcă eram îndrăgostită fățiș de Björn Borg, pe la șaisprezece ani, purtam și eu o cordeluță pe frunte, încinsă cu ea de parcă aș fi știut că dintotdeauna s-a găsit un Woodstock în mine. Cu blugii ori cu pantalonii de catifea mov, cu părul strâns în coadă ca Björn, cu un tricou mulat pe corp ori într-o cămașă bărbătească largă și cu dungi, știam că suedezul cel slăbănog era mușchetarul meu, cu el m-aș fi dus în California ori Antarctica de pe toate coastele pământului și aș fi strigat din galeriile campionatelor de tenis ce grozavă-i viața de puștoaică! De fapt, Borg era pentru mine un călător mut și un scrib al vacanțelor de vară, fiindcă nici în realitate nu vorbea prea mult, but he was my hero, my sunshine, my soul, my song.

Truman Capote-cel-tânăr

În 1946, Henri Cartier-Bresson îl fotografiază pe Truman Capote, într-o imagine pe care eu o consider a fi o capodoperă. Nu știu cu exactitate de ce fotografia aceasta mă uimește în mod constant și mă atinge interior. În adolescență am citit și răsctit povestirile lui Capote cu voluptate epică, delicii, bucurii și tristeți. La maturitate am citit cu aceeași voluptate narativă și descriptivă Alte glasuri, alte încăperi. Există un soi de retard sufletesc al acestui autor, care retard e doar o formă subtilă și delicată de dostoievskianism rarefiat și întârziat. Dacă se mai adaugă și puțină stranietate, picurată ca un soi de foliculină, lucrurile devin foarte periculoase pentru cineva care nu știe să-și managerieze lăuntrul. și să-l survoleze Or, lucrul acesta mă captivează, mă face să fiu umană într-un chip aparte și atinsă, iată, de scriitura acestui autor (relativ barbar, în extravaganța lui molcomă) și de fotografia pe care i-a făcut-o un franțuz cu lentilă de geniu. Frunzele din imagine le consider a fi, desigur, niște excrescențe neuronale apărătoare (de cititori, de sine, de lume).