gutuie şi nisip
la cinci dimineaţa mă atingi pe păr cu degetele cuminţi
eu îţi miros buzele apoi mă lipesc de tine să aflu cât şi cum ai visat
în mijlocul patului e o piatră gălbuie pe care o aruncăm ca pe o bucată de unt
dimineaţa se spânzură între pereţi felinarele-s murdare
camioanele trec prin ploaie cu şomeri obosiţi
pieptul meu e un ghem de ceaţă
tricoul tău de noapte miroase a gutuie pielea ta a nisip
aşternuturile parcă-s femei între noi ca nişte bucăţi de geam.
Dacă n-ai găsit nimic pentru care merită să trăieşti, trebuie să găseşti măcar ceva pentru care merită să mori. Fraza aceasta întâlnită într-un roman recent m-a uimit prin simplitatea ei de paradox, care egalează viaţa şi moartea prin ideea de a merita să -. Mă întreb câţi ştiu pentru ce merită să trăiască şi mai ales câţi ştiu pentru ce merită să moară. Fiindcă ultimul lucru e chiar mai important decât cel dintâi, aici este provocarea obraznică. Viaţa este cât este şi în principiu destui ştiu cât şi ce merită din ea. Dar ca să găseşti ceva pentru care să merite să mori este mult mai dificil. Ca un tobogan al cărui capăt este rupt: drept care cazi şi îţi frângi spinarea. Este doar o metaforă. Dar prin metafore se zvoneşte că ar curge tocmai sângele înţelesurilor cumplite.
a dez-muri
am găsit într-o carte folosit verbul acesta – A DEZ-MURI (e cinci dimineaţa acum când scriu, tocmai am încheiat un poem despre moarte şi dragoste, de vreo 500 de versuri – am scris la el vreme de 30 de zile, drept care îmi închipui că nu voi mai folosi cuvintele acestea măcar un an de zile, fiindcă s-au săturat şi ele de folosinţa lor, s-au săturat şi de mine şi eu de ele!). a dez-muri, adică a desface moartea din începutul ei (iar nu din sfârşitul ei), a o întoarce din mersul ei, dar după ce ea s-a petrecut întrucâtva. a dez-muri este altceva decât a nu muri. e un fel de moarte care s-a săvârşit, dar căreia i s-a pus un ciot în cale sau care s-a izbit chiar de un leş uitat de nu se ştie cine şi de ce. o moarte care se întoarce din drum, de la sfertul drumului ei (cam acesta este procentul dezmuririi, cred), şi întorcându-se astfel nu-şi mai găseşte rostul, deşi în acelaşi timp ştie exact ce trebuie să facă. oare ce trebuie să facă? să fie ceea ce este ea, moartea, să fie altceva, să nu mai fie nimic ori să fie chiar totul?
Apsara (VII)
Vina Apsara îi explică lui Ormus Cama dialectica orfică: făptura umană are o natură duală (teluric-divin), care, însă, poate fi purificată şi igienizată prin asceză (fireşte, miza acestor explicaţii este muzica pe care o vor cânta cei doi iubiţi, vrăjind lumea omenească). Vina defineşte, de fapt, orfismul clasic: sufletul este închis într-un trup corupt, din care trebuie să evadeze cândva. Numai că Ormus nu acceptă această opoziţie tradiţională, ci o respinge vehement, propunând contrariul: nu de latura sa fizică trebuie să se purifice făptura umană, ci de latura sa divină, pentru a intra pe deplin în carne. Întrucât numai carnea este vie. Ceea ce e vizibil e ceea ce există. Vina se opune iniţial logicii artistice a lui Ormus, întrucât ea ştie că natura lor, ca iubiţi, creatori, dar şi ca simple făpturi umane, este una dionisiacă.
De ce depinde viaţa: de raţiune sau vis? Există lumină în lumină şi lumină în întuneric. Indiferent că le desparţi sau uneşti, ele distrug şi orbesc pe cel care le contemplă. Cu toate acestea, există uneori făpturi (iniţiate şi iniţiatice) care au capacitatea de a vedea cu limpezime în întuneric, în sublume, în infern; şi care se simt acasă aici. Orfeu şi Euridice, obişnuiţi până la urmă cu condiţia lor de trăitori în sublume (care nu este doar infernul, ci şi zona sinelui dezmembrat, fisurat), dincolo de graniţe. Este un dat şi este o autoconstrucţie lăuntrică, în acelaşi timp. Nu în zadar, Umeed îi vede pe Ormus şi Vina ca pe un cuplu interşanjabil de tipul Pygmalion-Galateea. Dar interşanjabilitatea lor există şi la nivelul cuplului Orfeu-Euridice, prin legenda zeilor indieni Kama, Şiva şi Rati. Odinioară, Kama, zeul iubirii, a îndrăznit să îl săgeteze pe Şiva, iar acesta l-a fulgerat şi l-a ars. Atunci Rati, soţia lui Kama, l-a implorat pe Şiva să îl reînvie pe Kama şi a obţinut acest lucru. Iubirea ei l-a îmblânzit pe Şiva. Euridice l-a salvat pe Orfeu (şi Isis l-a reînviat pe Osiris). Nu întotdeauna Orfeu o salvează pe Euridice, ci şi invers. Sau se salvează reciproc. Sau mor amândoi.
Dionisismul cuplului Vina-Ormus se manifestă şi în nupţiile lor, deşi există o nepotrivire iniţială: Ormus este delicat, Vina, sălbatică. Totuşi, carnalitatea lor are incandescenţa unui cuplu reîntemeietor al lumii: amintesc aici doar două din gesturile senzuale insolente ale iubiţilor – felul lui Ormus de a palpa cu limba nările Vinei sau pleoapele ei; şi felul Vinei de a palpa şi săruta sfârcurile bărbatului. Tot Vina este cea care narativizează aceste scene intime, făcându-le publice în chip sfidător. Lumea femeilor şi a bărbaţilor s-au simţit descărcate şi încărcate prin mărturisirile provocatoare ale Vinei, unii dorind-o, alţii repudiind-o, cu toţii recunoscând-o însă ca pe o excentrică de geniu. Fascinaţia desclanşată de Vina a fost, în schimb, admisă de toată lumea, şi înainte, şi după moartea ei. Puterea, ca şi iubirea, îşi revelează întreaga dimensiune numai când e irevocabil pierdută, conchide simplu Rushdie.
Serialul meu despre Apsara ar mai fi avut încă vreo 10 episoade. Dar mă opresc aici. Cine vrea să o aprofundeze pe Vina Apsara, să o citească şi să o mânânce pur şi simplu din capodopera lui Salman Rushdie.
Apsara (VI)
La tinereţe, ca să devină ea însăşi, Vina se construieşte pe sine, fiind în acelaşi timp Pygmalion şi Galateea. Şi o ia cu începutul, adică porneşte de la numele autoîntemeietor. Numele Vina provine din denumirea unui instrument a cărui muzică era simili-celestă şi nostalgică (în sens indian): numele ei trebuia să fie, precizează Umeed, o străfulgerare a incognoscibilului, întrucât miza inclusiv pe un sens religios. Apsara, apoi, era un nume care trimitea la un tărâm exotic, incomprehensibil şi inefabil. În autoconstrucţia Vinei contau voinţa ei, pofta vitală, muzica şi, fireşte, dragostea pentru Ormus. Dionisismul ei modern o face să recite cu Ormus pasaje întregi din biblia generaţiei beat, On the Road de Jack Kerouac, carte care descrie, între altele, dereglarea simţurilor prin drog, alcool şi călătorii; şi acelaşi dionisism o face să mediteze la julesverniana Călătorie spre centrul pământului, spre a-şi închipui cum îndepărtând o anumită stâncă poate găsi intrarea în sublume, în tenebre, fie această lume subterană chiar arctică. Căci, în autoconstrucţia ei, Vina este Dionysos-femeie, dar este şi Orfeea (care, fireşte, o conţine pe Euridice, însă doar secundar). Dionisismul ei timpuriu constă şi în felul în care face din copilul Umeed (mai mic cu zece ani decât Ormus şi mai tânăr cu trei ani decât Vina, dar deja iubind-o pe viaţă pe femeia fatală), un substitut al iubitului ei. Adolescenta sub semnul lui Pan este deja o menadă periculoasă şi manipulatoare. La maturitate, Umeed va fi, de altfel, iubitul ei clandestin şi constant (pe lângă alte aventuri sporadice), cel cu care îşi trădează iubirea fatală pentru Ormus, chiar dacă numai fizic. Aristeu o posedă, în romanul lui Rushdie, pe Euridice, actul senzual se consumă între ei. Dar este unul strict fizic, fără alte conotaţii, precizează Vina. Este şi act psihic esenţial, precizează, însă, Umeed.
Apsara (V)
Orice lectură este o logomachie, spunea un filosof român simpatic şi bărbos. Să acţionăm, de aceea, mai departe cu decojirea femeii fatale Apsara din Pământul de sub tălpile ei de Salman Rushdie, pe care am uitat-o de prea multă vreme deja. Care este originea muzicii în Vina Apsara? Aceasta îşi descoperă vocea în solitudine, rătăcind printr-o pădure americană despre care se zvonea că era locuită de un monstru (dionisiac, fireşte, întrucât este un ţap sau un centaur) – şi iat-o deja pe viitoarea bacantă sau Dionysos-femeie în staza sa primară. Nissy pădureanca (încă nu este Vina, ea va deveni Apsara doar după plecarea din America, după întoarcerea în India şi ruperea ei completă de familia de origine) este marcată de la început de o sălbăticie structurală: sonoritatea ei este agresivă şi colcăitoare, întrucât nimfa este violentă. Este poreclită Fata-capră sau Fiica Omului-Ţap (la balul mascat din zonă, exista acest travesti al unui Om-Ţap, Pan zdrenţăros, al cărui rol era să sperie profilactic minorii). Trepidează, vibrează, rostogoleşte-te! Aceasta era marea ei taină, acest glas ca o ţâşnire de rachetă. Nu în ultimul rând, Nissy este o supravieţuitoare: singura rămasă în viaţă a familiei sale măcelărită de o mamă nevrotică. O mamă care intuise, însă, destinul sălbatic şi unic al fiicei sonore. Rătăcind prin America, în varii familii adoptive, Nissy îşi descoperă şi puterea erotică de seducătoare: bacanta primară este şi Elena, dar este şi Diana (femeia-vânător, fecioara intangibilă), drept care se prezervă pentru un ales, pentru Ormus.
Umeed (şi Rushdie) insistă pe portretul menadic al Vinei, întrucât acesta nu este doar nativ şi instinctual, ci face parte dintr-un uriaş efort de autoconstrucţie. Fizicul Vinei este din start dionisiac: pletele şerpeşti şi negre (sau rubinii, mai târziu), buzele senzuale, trupul sălbatic. Psihic, însă, Vina este alcătuită dintr-un sine ciuruit şi fragmentat, astfel încât reacţiile ei sunt incontrolabile şi capricioase. Este metamorfotică şi anamorfotică. Singurul ei punct de echilibru este Ormus şi dragostea lui, loialitatea bărbatului şi puterea lui de a o aştepta. Avalanşele ei lăuntrice nu vor dispărea niciodată, ci vor fi doar controlate efemer. Radiografiată prin intermediul elementelor primordiale, Vina este toate acestea la un loc. Stabilitatea ei durează cât timp dragostea lui Ormus poate funcţiona ca halou; apoi, însă, dat fiind că iubirea lor este una damnată, Vina se preschimbă într-o stihie vulnerabilă, care se autofisurează, nimicindu-i şi pe cei din preajmă.
teatrul anatomic
la noapte voi diseca splina ta
aici se găseşte şi inima cu firişoare de limfă şi smoală
inima cu blană de iepure pe ea
la noapte voi diseca intestinele cusute-ntre ele ca o catedrală
vei sta în locul mortului
iar eu în locul viului
patul tău rece e o masă metalică
între degete am sârme şi piuliţe
la noapte voi tăia capul tău
voi măsura creierul aburit cu rigla
fumând o ţigară voi susura
sic transit gloria mundi
mortul meu viu
gloriosule fără faimă
îmblânzitule cu de-a sila
înecatule în tine însuţi
muza mea cu picioarele desfăcute.
despre poezie şi sinucidere
sunt, au fost poetele (americane) celebre şi violente ale deceniilor şase şi şapte din secolul trecut nişte actriţe nevrotice, culminând, în ciuda poeziei lor autoagresive, în căsătorii mic-burgheze şi comodităţi casnice făţişe? era firească, de aceea, sinuciderea lor survenită ca o cireaşă pe tort? este circumscris limbajul lor poetic unui feminism de circumstanţă care nu şi-a putut depăşi limitele şi teza? cât din viaţa acestor poete era poză şi cât realitate intenţionat purulentă şi subversivă? poate fi măsurată suferinţa la cântar? (aceasta-i întrebare retorică). ce este adevărul adevărat în poezie? există şi adevăr neadevărat?
despre aşa ceva am discutat ieri seară într-un bar veneţian, după ce am colindat prin mai multe piaţete imune la poezie.
Dadaism, postumanitate, şah (6)
Mesmeea: Este captivantă ideea unui spirit Dada reciclat, aşa cum afirmi în The Posthuman Dada Guide că ar funcţiona acesta astăzi, fără, însă, ca acest lucru să mai fie conştientizat. Cum îţi imaginezi că ar trăi şi reacţiona Tristan Tzara în vremurile noastre, în mileniul trei, dacă ar fi posibil acest lucru? Care ar fi discursul şi fraza lui cheie?
Andrei Codrescu: Tristan Tzara a avut un destin ciudat: poet evreu-român născut la Moineşti, a fost iniţiator al avangardei româneşti timpurii cu Ion Vinea şi Marcel Iancu, fondatori ai revistei Simbolul; la Zürich în 1916 a fondat miscarea dada cu care e asociat în istoria artei; la Paris a scris şi publicat o operă poetică extraordinară şi a devenit (recunoscut după publicarea fiecărei cărţi) unul din cei mai mari poeţi francezi (cel mai mare, cred, din epoca interbelică); în timpul războiului a luptat în rezistenţa franceză comunistă împotriva hitleriştilor; după razboi a scris poezie şi a participat în mod minor la birocraţia partidului comunist francez; tot după război a vizitat România ca invitat al comuniştilor români, şi de atunci a fost şters de pe lista literaturii române din motive ideologice (adăugate antisemitismului antebelic). Criticii şi cititorii români au ratat din aceste cauze cunoaşterea operei uneia din gloriile literaturii sale; e prea târziu pentru critici, dar exact la timp pentru tinerii artişti. Tzara ar fi fost intrigat şi excitat de cariera mişcării dada, dar n-am nici o idee cum ar fi reacţionat la internet: probabil ca noi. Nimic din ce a propus dada în 1916 nu s-a învechit: dimpotrivă.
Mesmeea: În finalul dialogului nostru, ce-ar trebui, oare, să spun ca parolă recognoscibilă? Dada!? Nunu!? Sau să-mi pun simbolic leucoplast pe gură…
Dadaism, postumanitate, şah (5)
Mesmeea: Mi s-a părut hipnotizant faptul că găseşti rădăcina „nimicului” în cultura europeană în felul în care Ulise (Odiseu) se numeşte pe sine, pentru a-l păcăli pe ciclopul Polifem, – Eu sunt Nimeni (cu sensul: numele meu este Nimeni). De aici ai făcut legătura peste secole cu marile autodefiniţii ale poeţilor moderni, cea mai faimoasă fiind aceea a lui Rimbaud : Eu este un altul. Cum ţi-a venit ideea?
Andrei Codrescu: Răspunsul lui Ulise e la baza civilizaţiei noastre: ciclopul este natura care întreabă numele intrusului; Ulise răspunde « numele meu este Nimeni » pentru că semi-umanul nu are voie să cunoască numele celui care-l distruge; asasinul naturii animale rămâne fără nume şi animalul rămâne fără apărare, fără vreun mijloc de identificare a duşmanului. De la Ulise la Rimbaud civilizaţia se întoarce ca un şarpe Ouroburous şi ajunge la ruşine, greaţă şi un simţământ de vinovăţie (pentru succesul de asasin al lui Ulise şi al descendenţilor săi umani); Rimbaud zice « Eu e un altul », răspuns prin care incapacitează acel « eu » implicat în răspunsul lui Ulise; pentru Rimbaud nu numai « eu » nu există, dar acel « eu » cu care se putea raspunde este un altul; Rimbaud îl nimiceşte pe Ulise. La ce întrebare răspunde Rimbaud? La întrebarea naturii ucise: « Eşti tu nimeni? » Umanismul se derulează între Ulise, asasinul semi-umanului, până la Rimbaud, nimicitorul umanului. După răspunsul lui Rimbaud începe era postumană.
Mesmeea : Rimbaud este un altul, Ulise este nimeni, tu sau eu suntem ce anume atunci (întrebarea mea este retorică, dar şi meta-retorică)? Poate că după Rimbaud începe mai degrabă era pre-postumană! Să punctez, însă, acum alt miez al cărţii tale. Eşti admiratorul unei poete de excepţie, necunoscută în România, pe care mi-ai lăudat-o adesea ca fiind egala lui Eliot şi Pound: Mina Loy (sper să public cândva traduceri ale câtorva poeme „minoice” sau „minoene”). Era Mina Loy o dadaistă autentică?
Andrei Codrescu: Mina Loy a fost iubita lui Marinetti pe care, mai târziu, l-a satirizat sălbatic (împreună cu mişcarea futuristă); a fost o poetă care a reuşit să creeze o limbă suplă plină de ironie, autoironie, implicaţii sociale şi politice, şi sens cosmic. A fost şi artistă şi patron de galerie de artă şi colecţionară de gunoi la New York (gunoi reciclat în artă) şi prietenă a lui Duchamp şi parteneră sexual a cuplului Duchamp. Marea ei iubire a fost declaratul dadaist Arthur Cravan (nepotul lui Oscar Wilde). A fost dadaistă Mina Loy? A fost Jules Verne pe lună? « Autentic » e un cuvânt interzis, cred, de Biroul Central Dada (BCD).
Mesmeea: Dar eu nu lucrez la Biroul Central Dada, ci eventual la Biroul Central Delirionist… Aminteai la un moment dat în The Posthuman Dada Guide despre o Enciclopedie a Dezinformării (de tipul Antigona a fost mama lui Hamlet). Cum vezi o astfel de Enciclopedie în spaţiul cultural post(post)modern actual? Mă gândesc, de pildă, la o dezinformare de tipul Andrei Codrescu este verişorul nepoatei lui Boris Vian! Sau: subsemnata, Mesmeea, este fiica nelegitimă a lui Carlos Castaneda, rudă apropiată cu Paracelsus!
Andrei Codrescu: Absolut tot ce credem că ştim trebuie “dezinformat.” Întreaga noastră cunoaştere a lumii trebuie ruptă în bucaţele discrete la nivel subatomic şi reorientate în conţinut şi formă. Situri ca www.disinformatica.com şi www.RTMark.com sunt începuturile unei vaste distorsiuni prin imaginaţie a ideilor şi faptelor reçues. Ghidul Dada recomandă un număr de situri şi situaţii cu ajutorul cărora artiştii pot naviga prin era postumană.
Mesmeea Cuttita's Blog 