Super-Leonor (Fini)

Pictorița Leonor Fini (1907-1996) este una dintre muzele (și divele) mele favorite. Poate cea mai prețuită (predilectă). Am aflat cu destulă întârziere despre ea, dar știu sigur că, dacă aș fi avut șansa să îi cunosc picturile și viața – cel târziu prin 2000, ea ar fi fost unul din personajele tainice și clarobscure din Veneția cu vene violete. Scrisorille unei curtezane, cartea decadentă publicată de mine în 2002. M-a fascinat Lenor pentru numele ei deja magic, pentru figura ei tumultuoasă, pentru vestimentația ei angelic-sumbră și mai ales pentru picturile ei întotdeauna dincolo de granițele percepției și ale văzutului ori chiar nevăzutului. Cine nu a gustat-o încă, să o caute vizual și să se bucure de arta acestei femei cu enluminuri dark. Aici este fotografiată în 1932, de Henri Cartier Bresson, în stil suprarealist, într-un studio în vogă pe vremea aceea, când Leonor nu își găsise încă formula specifică și bântuia prin zone și intermundii. Aici este fotografiată de Horst, în 1946, în penajele ei negre ce aveau să devină o cutumă vizuală a modei și a palazzo-urilor prin care Leonor Fini era proiectată ca o alchimică pasăre uriașă, doar vag omenească. Aici este fotografiată de Eddie Brofferio, în 1967, cu gesturi de Medee și de tragediană, cu aromă păgână atât de puternică, vizibilă mai ales prin podoaba capilară împănată și extravagantă (dar și prin manșetele zburătoare). Iat-o îmblănită parcă, fotografiată de Eddie Brofferio, în 1975, ca un animal tenebros de lux, ca o Hecate doar vag pe înțeles omenesc (sau aproape deloc). O zeiță impasibilă (cel puțin la nivelul teatralității înscenate).

Radu Vancu despre prozopoezia lui Cristian Popescu

Am tot vrut să-l pomenesc cumva pe blog pe Cristi Popescu, un poet pe care îl prețuiesc în mod aparte și de la a cărui moarte au trecut 20 de ani (da, știu cuvintele acestea sună fad, birocratic!). Dar nu m-am învrednicit. Așa încât preiau aici un text mai vechi (de-acum doi ani) semnat de Radu Vancu (în revista La Punkt), pentru că propune o interpretare inovatoare a prozopoeziei lui Cristian Popescu.

Radu VANCU

CRISTIAN POPESCU, autor al lui Nenea Hyperion

Evident, despre filiaţia caragialiană a poeziei lui Cristian Popescu s-a scris mult şi apăsat. După cum, de altfel, era şi natural să se scrie – mai întâi pentru că poetul însuşi se revendică explicit în textele lui, în repetate rânduri, de la marele clasic; apoi, pentru că revelatoarele texte din Arta Popescu au funcţionat… ca un revelator, developând imagini în care se vădea că, în România anilor optzeci-nouăzeci, contextele social-politice erau de aşa natură încât plasau realul în intertext etern – aşa cum vorbim de „şah etern” – cu „realul” ficţiunilor lui Caragiale. Fără îndoială, caragialismul post-comunist, ca şi cel comunist de altfel (că tot definea Belu Silber comunismul drept asocierea lui I.L. Caragiale cu I.V. Stalin!), presupune ca personaj-mit un nene Iancu în variantă psycho, adecvată pentru „dezaxarea psihotică şi deprimismul grotescului fără speranţă ce caracterizau parte din mentalul românesc la patru ani de postcomunism” (sunt cuvintele lui Dan C. Mihăilescu din prefaţa unei antologii de poeme ale lui Ioan Es. Pop). Însă e musai să observăm numaidecât că nu în acest sens al mentalului românesc deprimist şi psihotic, al „marii trăncăneli” în care nu se ştie „de ce trag clopotele” întruna – nu în acest sens, aşadar, înţelege Cristian Popescu să-l „reîncarce” pe Caragiale. În ce-l priveşte pe nenea Iancu şi literatura lui, pe poetul nostru nu eticul îl interesează, ci esteticul; sau, mai bine zis, estetica; ori, încă şi mai precis, arta. Ba chiar Arta. Chestiune pe care o putem bănui încă din titlu şi de care ne asigură o concluzie la care se ajunge de fapt aproape din prima: „Caragiale, cînd se gîndea la artă, se gîndea la frizeri. În bucata Un artist… ne găsim puşi în faţa unui ciudat soi de frumuseţe hilar-grotescă, fabulos-fantastică a kitschului… Marea artă a lui Caragiale este contratimpul artei de mahala. Caragiale chiar reuşeşte să facă o pictură genială din fir de păr de toate nuanţele ţesute între ele. Un fel de Van Gogh sau de Utrillo ţesut din firele de păr ale clienţilor săi de Mare-artist-frizer din mahalaua Ploieştilor” (Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii). Aşadar, de o revivificare e vorba. Anume una a kitsch-ului, înţeles nu ca estetizare excesivă, nu ca negation absolue de la merde, după eclatanta definiţie a lui Kundera, ci ca „artă de mahala”, gemelând hilar-grotescul şi fabulos-fantasticul, hibridând în ADN-ul artistului pe frizerul din Ploieşti cu Van Gogh şi Utrillo. Ridicând perifericul şi marginalul la rangul marii arte. După cum ştim, în Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Alexandru Călinescu îşi sprijinea teza despre Caragiale pe o idee a lui Tomaşevski privind „procesul canonizării genurilor inferioare”, arătând cum prozatorul român, la fel ca Cehov în literatura rusă sau Mark Twain în cea americană, pune decisiv umărul la modernizarea literaturii, ridicând la demnitatea literaturii mari specii marginale, precum schiţa şi snoava, sau forme considerate până atunci non-literare, ca telegrama, procesul verbal, articolul de ziar, scrisoarea anonimă, anecdota, calendarul ş.a.m.d. Observaţia nu are cum să fie altfel decât perfect aplicabilă şi caragialianului de peste un secol – în poezia lui Cristian Popescu proliferează, de asemenea, forme ale literaturii de bas-étage; însă nu pasajele parodiind „literatura minoră, joasă, de subsol” sunt cele mai spectaculoase, ci acelea în care nouăzecistul, ducând parcă programatic până la ultimele consecinţe procedeul iniţiat de predecesorul asumat făţiş, introduce în poezie (sub)specii dintre cele mai modeste ale discursului jurnalistic. Astfel, pentru întâia oară în literatura noastră, rubrica de mică publicitate e scrisă în limba poezească; tot aşa, anunţurile şi reclamele publicitare, dintre care ne mulţumim să cităm una – totuşi, puţin credibilă pentru o reclamă: „SENZAŢIONAL!!! Show unic în Europa!! Teatrul de Comedie (cu sediul în Bucureşti, str. Băncii Naţionale nr. 3, în acelaşi local cu ‚Spitalul de boli renale’ şi vizavi de biserica Sf. Ştefan) anunţă premiera absolută a spectacolului ‚ŞI LA BAL ŞI LA SPITAL’ în orice duminică, la matinal: în tot răstimpul liturghiei, bolnavii de la reanimare rîd în hohote, din paturile lor aliniate în biserică; renumiţii noştri actori gem în saloanele spitalului, suferind pe viu, fără anestezie, cele mai periculoase intervenţii chirurgicale; iar popa, singur, pe celebra scenă a teatrului nostru, sparge – aşchii-aşchii – cu toporul altarul. Intrarea gratuită!!! (Spectatorii sînt rugaţi insistent ca în locul aplauzelor să-şi facă cruci şi să spună mereu, în şoaptă: ‚iartă-ne, Doamne, şi scapă-ne şi din asta!’)”. Cele mai epatante sunt, poate, necroloagele (Necrolog fericit, Necrolog mioritic, Necrolog fără aprobare), iar dintre acestea chiar prea de tot sunt cele… autoadresate: „în iarna lui ’87-’88 m-a bîntuit ‚ideea’ redactării rubricii „Decese” a vreunui cotidian, cu două-trei săptămîni înainte de apariţia respectivei pagini. Mai multe zile m-am jucat cu gîndul că producerea morţii cîtorva prin doar scrierea necroloagelor lor ar însemna idealul de atins al valorii poetice. (Stupid animism etc!) Apoi m-am gîndit că zeci de ani – dacă mi-ar da Dumnezeu atîta viaţă şi dacă aş fi proprietarul unui cotidian – n-aş face altceva decît să-mi scriu şi să-mi public propriile necroloage”. Nu că ar fi mai de trecut cu vederea extrasele din Cartea Recordurilor, din care putem reţine cu folos observaţia că „cea mai rapidă şi mai sintetică crucificare din lume este pîinea prăjită servită cu vin fiert”. Observat, aşadar, fie şi numai din această perspectivă a ingeniului experimentalist, Cristian Popescu se dovedeşte un excelent poet ludic, profesionist al extinderii domeniului literaturii prin explorarea zonelor ei limitrofe ori, cel mai adesea, de-a dreptul transfrontaliere, în cea mai bună tradiţie caragialiană. Însă o asemenea observaţie, oricât de apreciativă, rămâne totuşi parţială, iar dacă are ambiţii definitorii se situează chiar în fals, întrucât miza poetului nu aceasta e. Ridicând la rangul poeziei subspecii jurnalistice ori obscure forme ale paraliteraturii, Cristian Popescu nu are totuşi nimic în comun cu poeţii pentru care experimentul e scop în sine, nu e un spirit oulipian, să zicem, cum nici Caragiale, de altfel, nu era; or, dacă experimentele junimistului serveau drept mijloc de explorare a unui ethos, cele ale nouăzecistului au, hiperpreţios vorbind, funcţia de a explora un ontos, o existenţă – pe cea proprie, fireşte. Caragialismele lui Cristian Popescu, chiar şi în latura lor pronunţat experimentalistă, au o funcţie ontologică, sunt toate „probleme personale”, după cum poetul însuşi admite: „Aşa cum Ienăchiţă Văcărescu, cînd a scris celebrele versuri: ‚Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire’, a reuşit (după cum bine ne explică Ion Negoiţescu) ‚să dea unei probleme de familie proporţii naţionale’, tot aşa şi eu, prin fatidica moştenire primită de la strămoşii mei Popeşti, nu pot să fac din Caragiale decît o problemă personală”. După cum, de asemenea, „legătura nemijlocită dintre exemplaritatea tipizată a personajelor caragialiene şi atît de marea răspîndire la români a numelui de Popescu îmi dă posibilitatea de a-l citi pe Caragiale ca pe propriul meu horoscop”. Astfel încât nu au cum să nu fie inextricabil legate de cea mai personală dintre toate problemele: experimentele ludice au aproape toate ca ancadrament, indiferent de tema lor, supratema Morţii. Ceea ce nu înseamnă că sunt vreo secundă morbide; la Cristian Popescu, tanatofilia e ludică, apocalipsa – duhlie, iar Moartea – bufă. Iată, spre edificare, cum arată crucificarea: „Popeye, luînd o gură de spanac şi ducînd în vîrful degetului, în paşi de dans, crucea pe Golgota, în chiotele de bucurie ale copiilor – Ofelia şi Romeo şi Julieta”. Summum-ul acestui gay morir ar putea fi un zguduitor hibrid între necrolog şi psalm, Marele Necrolog (psalm de-al lui Popescu). Atrase ca pilitura de fier de magnetismul temei, profuziunile de comentarii la pasaje din Rudolf Otto, Evdokimov, Berdiaev, Ioan Scărarul, Antonie cel Mare şi alţi mistici, inserate în corpul poemelor, demonstrează că, pe fond, Cristian Popescu este un scriitor livresc, iar caragialismul lui funebru e cu totul altul decât caragialismul optzeciştilor lunedişti, în speţă decât caragialismul şarmant-miştocăresc al lui Florin Iaru; în esenţă, caragialismul lui e sedus de marile viziuni eminesciene ale extincţiei. E, la urma urmei, un caragialism eminescian – exemplar redat de un cuplet din În Rai (poem dramatic), în care personajele lui nenea Iancu sunt făcute să vorbească pe limba lui Hyperion: Leonida: „Ah, Miţo, raiu-i ca-n Ploieşti!”; Efimiţa: „Mînca-ţi-aş gura, Leonido, mai am d-acu un singur dor. Să nu ai parte tu dă Miţu, dă nu m-oi învăţa să mor”. O mai borgesiană situaţie nici Borges n-ar fi putut inventa: un personaj descinde din ficţiunile Unuia dintre cei doi Părinţi Fondatori ai unei literaturi tinere şi le rescrie, respectând principiile formale iniţiale, dar contaminându-le decisiv de spiritul Celuilalt. Cristian Popescu este Pierre Menard-ul lui Caragiale. Însă personajul lui Borges, dacă ar fi vrut să fie pe măsura nouăzecistului nostru, ar fi trebuit să imprime noului Cervantes şi spiritul lui San Juan de la Cruz. Pierre Menard este însă doar autorul unui nou Don Quijote (şi, implicit, doar al unui nou Cervantes); pe când Cristian Popescu este autorul unui hibrid între I.L. Caragiale şi Eminescu. Autorul lui Nenea Hyperion, cum ar veni.

epistolă dintr-o Turcie tarkovskiană

Iată că scriu ceva pentru a treia oară despre filmul Winter Sleep (Somn de iarnă) regizat de Nuri Bilge Ceylan. Lucrul acesta se întâmplă întrucât e vorba de un film cu latențe psihopompe, dar nu pentru viața de apoi, ci pentru aceea de aici. Senzația mea a fost constantă, pe măsură ce revedeam filmul, că Andrei Tarkovski, nostalghicul, a gestat o epigonie fățișă, o tapiserie de simțăminte și solitudini filtrate prin ceva drag lui – derularea în împietrire (sau paralizie). Zgomotul casnic din fundalul Somnului de iarnă, apoi calul cvasi-psihopomp și câinii zăriți ca niște stampe aplicate peste peisajul Capadocciei, casele ca niște tumuli rătăciți, zăpada bruegheliană – toate acestea erau ca niște semințe sălbatice îngropate de rusul Tarkovski și preluate ca mlădițe de turcul Ceylan. Camerele pline de obiecte și cărți, odăile-aleph (încăperi cu sens de Lume și Univers) funcționează ca niște cineme semnalând și indicând marcaje.. Oamenii singuri locuiesc simili-uterin în ele, fie ca să se îngroape deplin departe de zgomote și furii, fie ca să benchetuiască orgiastic (în sens vechi, ritualic) pentru o comuniune efemeră, dar parțial tămăduitoare. Nu există în filmul acesta ruso-turcesc nicio nădejde legată de resurecție: iarna este singurul anotimp al lumii care își ajunge sieși, construind din solitudine o fortăreață și din incomunicabilitate – cea mai reală formă de comunicare forțată în vremuri în care Dumnezeu se zărește estompat chiar și în icoane.

La Hoia

Întrucât am făgăduit că voi spune și povestea asta, iată o fac acum. Am istorisit cum se petrecea săniușul pe Tăietura Turcului, în cartierul Grigorescu din Clusium, odinioară, cu puzderia de săniuțe de toate soiurile, care mai de care mai ciudată și mai lustruită ori șlefuită pentru săniat (din fier, din plastic, din lemn). Dar duminica,ei, bine, duminica, săniatul nu se mai petrecea pe Tăietura Turcului, căci nu ar mai fi încăput copiii, nici săniile, nici părinții care, uneori, veneau alături de copii (ca să nu își rupă vreo mână ori vreun picior prichindeii lor!). Duminica, de pe la ora 11.00, toată șleahta, tot soborul pornit la săniat se muta pe colinele din pădurea Hoia. Drept care duminica nu se mai numea duminică, în vremea iernilor depline, strașnice, cu zăpadă doldora – ci duminica se numea La Hoia. Era ca un fel de han sau motel pentru copii și adolescenți. Un han în aer liber, unde în termosuri se găsea ceai, prin buzunare erau sandviciuri sau fructe, iar prin rucsacuri ori pungi se găseau chiar și haine de schimb pentru săniatorii care cădeau prea des și se făceau zloată de la zăpadă și ghețuș. Erau vreo trei coline La Hoia, una dupa alta, cred ca ultima era cea mai râvnită, cea mai admirată și mai lustruită pentru săniuș. Și în susul colinei, dar și în josul ei, se găseau întotdeauna chibiți, adică prichindei sau părinți care stăteau pe margine și vegheau săniatul. Dar ei nu stăteau pur și simplu, ci clămpăneau mereu din gură, dădeau sfaturi, ziceau poante, glume, strigau, bombăneau. Mi-aduc aminte că duminica o porneam La Hoia, grupați pe vârste și pe blocurile în care locuiam: erau mai întâi blocurile turn, apoi cele cu patru etaje, acvariile sau burdufurile – cum le spuneam noi. Ne așteptam unii pe alții la poalele Tăieturii Turcului, apoi o porneam. Sus, la coline, ne grupam pe vârste și amiciții, care, cum, la ce colină urma să fie mușteriu. Aici nu mai mergea să strig sus și tare că nu mai știu să conduc, fiindcă săniatul era în șir, în șnur adică, după o disciplină de la sine înțeles, ca să nu fie accidente. Ca mărgelele pe ață săniam unii după alții. Cred că șnurul acesta alunecăcios dura vreo două ore, după care ne apuca pe toți o flămânzeală grozavă, drept care, tot în șir, o porneam spre casă. Iar în drumul spre casă se petrecea lucrul acela care îmi plăcea grozav, cel mai mult de fapt. Anume. Legam săniile, unele de altele, fiecare sanie o cuprindea cu frânghia sau cureaua sau elasticul pe cea din față, astfel încât se forma un cârnat de sănii, un lanț pe care îl duceau doar cei mai mari. Picii (piticii, adică) veneau cu mâna în buzunar. Dar șirul acela de sănii purtat astfel acasă ne făcea  să ne simțim ca niște eschimoși la Poli, sau ca niște siberieni sau ca niște indieni în Munții Stâncoși. Eu, cel puțin, senzația aceasta am avut-o întotdeauna în acele duminici de odinioară, în care mă întorceam, în șleahtă, de la săniat de La Hoia, flămândă, îmbujorată, febrilă, dar bucuroasă de parcă aș fi urcat pe Everest. Era un fel de întoarcere acasă în formație de castă sau elită sau dinastie, datorită săniilor înșiruite unele după altele și aduse spre blocuri ca niște trofee. Erau niște duminici înzăpezite, dar magice în albețea lor sticloasă. Mulți dintre noi nici nu voiam să ne aruncăm săniile, după ce se stricau, ci le păstram prin cămară, ani întregi, ca și cum ele ar fi fost o bucată dintr-un mic război de cucerire, în care fusesem învingători, deși fără steaguri. Simțământul acela de duminică de iarnă era aproape inefabil, nu știu cum altfel să explic. Astăzi e tot duminică și e iarnă, iar eu mi-am adus aminte de săniile mele de eschimosă-siberiană-apașă. Pe vremea aceea, aveam ce-aveam cu apașii, ziceam că-s cei mai iscusiți în toate faptele de arme, inclusiv în săniat :).

La Marchesa Luisa Casati (Artifex)

La Marchesa – așa i se spunea. Luisei Casati (1881-1957), muză a lui Gabriele D’Annunzio, Jean Cocteau, Man Ray (cel care a și pictat-o), Marinetti, Boccioni. A inspirat actrițe precum Vivien Leigh și Ingrid Bergman. A fost omagiată (ca divă inspiratoare) de stiliști precum John Galliano, Alexander McQueen, Karl Lagerfeld (unii afirmă că și pe Vivianne Westwood a marcat-o, fantasmatic, la nivel de veșminte și decor) . Era figura aristocratică decisivă a carnavalului venețian în prima jumătate a secolului XX.

Precum câțiva dintre prietenii mei decadenți, și eu cred că Luisa Casati era artă vie: lucra atât cu trupul ei, cât și cu chipul ei de tragediană greacă, filtrată prin opulența și carnavalescul baroc al lagunei venețiene.

Dacă atunci când am scris cartea de poeme „Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (am publicat cartea în 2002, dar am lucrat la ea cincisprezece ani, din 1987, cam pe atunci am început-o) aș fi știut de Luisa Casati, probabil ea ar fi fost una din muzele mele curtezane din carte (La Malcontenta, La Cesarina). Cartea mea tocmai e tradusă acum în italiană de către Giovanni Magliocco.

Nu era frumoasă, ci fascinantă și dark, într-un sens teatral asumat, exhibiționist-voyeurist. O tatuatoare de sine pentru spectacolul lumii, cu falduri, mătăsuri și giuvaericale. Luisa Casati Artifex. O vreme am confundat-o pe Luisa Casati cu pictorița Leonor Fini (sau invers). Nu știu pe care din ele am văzut-o mai întâi travestită în înger negru, la carnaval, într-o gondolă. Dar imaginea aceea a rămas în mine ca un lotus întunecat.

Orion

O vrabie turtită

lângă un cauciuc de camion

câteva zile au trecut

de când stă înghețată

acolo.

Frigul a făcut-o să fie din silex

Ciocul ei încă arată calea

spre Orion

pentru rătăciți.

Ce mănâncă scriitorii mei preferaţi

Poate că unii sunt curioşi în legătură cu alcoolurile preferate ale scriitorilor celebri ori cu veşmintele ori cu tabieturile lor. Dar ceea ce am dorit eu să ştiu întotdeauna a fost altceva: ce mănâncă scriitorii mei preferaţi. Cum nu am avut informaţii asupra aşa ceva, nu mi-a rămas decât să îmi închipui singură care vor fi fiind (fost) bucatele lor delicioase. De pildă: am ştiut dintotdeauna că lui Mihail Bulgakov trebuie să îi fi plăcut măduva prăjită cu bambus şi sparanghel, şi căpşunii cu frişcă. Despre Cervantes am presimţit că i-au plăcut smochinele umplute cu arahide şi bulele de cartofi cu dovleac. Lui García Márquez, indiferent de ce ar crede el, i-aş fi recomandat să consume pepene galben garnisit cu kiwi şi renglote umplute cu caşcaval. Pentru Boris Vian aş fi pregătit chiar eu un fel aparte: dovleac copt la cuptor, cu felii de banane pârjolite. Lui Dostoievski i-aş fi gătit ciuperci vânătoreşti foarte-foarte speciale, stropite cu vin alb. Lui Pynchon i-aş recomanda gulii scobite cu sote de morcovi şi mult oregano. Lui Kundera i-aş recomanda salatele mediteraneene sau mexicane, asezonate cu fistic. Pentru Saramago nu aş fi avut la dispoziţie decât muşchi împănat de porc, cu mere călite, şi, poate, uneori, stridii înecate în şampanie Veuve Clicqot (întrucât, chiar și la vârsta foarte senectuţii, Saramago a pretins că nu şi-a pierdut virilitatea !). Lui Gogol, ei bine, probabil că Gogol este singurul căruia nu mi-aș putea închipui ce să-i ofer drept hrană. Kafka cred că se hrănea doar cu grâu încolţit (sau cu aşa ceva s-ar hrăni, dacă ar trăi în zilele noastre), fiind el un soi de Ioan Botezătorul al anxietăţilor moderne. Pentru Salinger aş fi recomandat consum deloc abuziv de carne cu sos tartar, plus o cură de mure. Lui Vargas Llosa i-aş găti cubuleţe de pui cu sos de Sîchiuan şi busuioc, lângă o conopidă friptă, tămâiată cu smântână din belşug. Cu Rushdie aş ronţăi caise uscate şi brânzeturi franţuzeşti înmuiate în vin de Mateus (ei, da, vinul favorit al lui Carlos Castaneda, şi al meu, din când în când). Pentru Sábato aş fi produs doar o supă cremă şi niscaiva găluşte umplute nu cu prune, ci cu zmeură (gomboţi cu zmeură, adică). Lui Cortázar nu știu ce i-aș găti, probabil fiindcă m-aș teme să nu îi fiu pe plac și să nu gafez culinar. Şi ar mai tot fi. Dar eu ce aş dori? Multe. Ce-aş dori, însă, acum, chiar acum, fiindcă e iarnă deplină, ar fi vişinele conservate într-o manieră unică şi de neîmpărtăşit, după rețeta din Livada cu vişini. Şi, firește, aș mai pofti să fiu hrănită cu toate felurile de mâncare din O mie şi una de nopţi. Cam un an de zile. :)))

albnegru

Fotografiile acestea de la începutul secolului XX sunt ca vinul-marmeladă: au gust tare, aromat și te lovesc direct în cord. Albnegrul le face din start să fie spectrale (față de Babelul culorilor contemporane în mileniul trei). Să fie stafielnice și îmbibate nu doar de nostalgie, ci și de langoare. Cred că acesta este lucrul care îmi place într-un chip neprețuit – langoarea, reveria de așteptare pe care astfel de fotografii o produc. Privind o astfel de fotografie, construiești de fapt biograficțiuni care îți tihnesc, te mângâie – ele sunt lumi compensatorii de imagine, odihnitoare și simultan neliniștitoare. Copiii, doamnele, domnii din fotografie au murit. La fel au pierit și vehicolele, ustensilele, poate și locuințele de odinioară. A rămas doar fotografia albnegru, disipată în spațiu și timp (sau dincolo de acestea). Ca o bomboană veche, acidulată, care încă nu s-a stricat.

Tăietura Turcului

Firește că proustianizez adesea despre iernile de odinioară, fie că sunt la un pahar de ceai verde de iasomie (sau ceai mov de fructe de padure), fie ca sunt acasă, la o cahfea făcută în ibric țigănesc (de aurari din preajma Târnăvenilor). Douăzeci  și unu de ani, până m-am căsătorit, am locuit într-un bloc clujevit cu nouă etaje, aflat lângă Tăietura Turcului. Iar Tăietura asta era o pantă strașnică, de 150 de metri (poate și mai mult), unde iarna mașinile (nici chiar camioanele) nu prea puteau să urce ori se împotmoleau de-a binelea. Așa se face, e previzibil, cred, că iarna, când nămeții se așezau temeinic în straturi și zăpada se întărea, pe Tăietura Turcului aveau loc cele mai grozave partide de săniat unde veneau cu nemiluita toți copiii din cele șase blocuri turn (de 9 etaje – gloria cartierului Grigorescu), cu sănii de toate soiurile – din lemn cu blăniță pentru șezut, din metal vopsit în verde ori  maro ori negru, din plastic, ba chiar și pe pungi tăiate (de la o vreme), pe schiuri rupte și improvizate pentru poponeața protagoniștilor și tot așa. Unele sănii arătau ca niște cutii de chibrituri umflate, altele ca niște arme de vânătoare, altele erau pur și simplu niște sănii casnice ori de jucărie, cumpărate de la magazin și care nu rezistau mai mult de o iarnă, după care implodau, se pulverizau. Dimineața ori la prânz când ne zăream la ochii unii pe altții, săniatorii, nu  era mare scofală, dar în amurg începea un concurs de chiuituri și strigăte și răcnete și chicoteli și imprecații și azmuțituri care erau pe măsura săniilor pe care fiecare din noi le aveam și le dirijam. Eu ziceam mereu una și bună – că nu știu să conduc prea bine sania, așa încât strigătul meu, de la bun început, acesta a fost – Hepa, că nu știu să … (aici urma un verb argotic ori jargonard). În orice caz, am avut noroc, întrucât, după ce, o vreme, competitorii au râs de mine, au găsit altceva mai bun de făcut și au învățat să se ferească tocmai fiindcă aș fi riscat să le încurc pârtia și propriul lor săniat aflat la rivalitate cu ceilalți. Drept care eram lăsată să am pe margine o pârtie  îngustă, unde nimeni nu se înghesuia să mă ia la rost. Tăietura Turcului era, de aceea, uneori, doar a mea, fără vreun risc de coliziune ori încâlceală săniască. Ce vremuri – firește că le-aș întoarce chiar acum să fie aici cu mine când scriu despre ele, afară e frig, în casă e cald și bine, beau ceai, mă uit la pozele din copilărie și mă gândesc cu jind la Steaua Polară!