Toţi poeţii sunt femei, evrei şi şamani
Ruxandra Cesereanu: Dragă Andrei, ai debutat ca poet, sub numele Andrei Steiu. Ulterior, după ce ai emigrat în America, ai început să semnezi ca Andrei Codrescu. Ai avut o scurtă perioadă în care ai fost şi “femeie” (delicios lucru!), întrucât ai scris poezii (între 1965-1967) sub numele Maria Parfenie (parcă ar fi o călugăriţă iluminată). Ce au însemnat toate aceste nume şi travestiuri pentru tine? În ce măsură poezia este mai bine scrisă de un bărbat ori de o femeie? În ce măsură poezia este bărbat sau femeie? Se poate ajunge la o formă de androginie identitară în poezie? Sau la o formă de hermafroditism?
Andrei Codrescu: Aceste nume provin din impulsuri sau intenţii diferite. Am fost botezat Andrei Steiu la vârsta de 15 ani de cenaclul sibian la care participam miercuri seara pentru că (sub)înţelegeam toţi că nu se putea publica poezie în România socialistă sub numele evreiesc Andrei Perlmutter. Eu am participat qvasi-conştient la farsă, pentru că nu ştiam de ce ar fi trebuit să-mi apăr numele tatălui (om pe care l-am cunoscut puţin). Pe acea vreme mama era căsătorită cu un român, pe care l-am urât din toată inima, dar care nu făcea mare lucru din etnie.
Ştiam şi nu ştiam că-s evreu, pentru că în casă nu se discuta, iar la şcoală această identitate era oficial nonexistentă, deşi micile răbufniri antisemite ale colegilor de clasă îmi aminteau des că eram cumva de altă speţă. Când s-a propus schimbarea numelui, cenacliştii au oferit tot felul de apelative poetice de adăugat la numele “Andrei”, pe care l-am păstrat. În versiunea mamei, ea m-a numit Andrei pentru că veneau ruşii în 1946 când m-am născut şi acest nume popular rusesc ne-ar fi protejat.
R.C.: Andrei nu e un nume ca oricare (înseamnă în greacă tocmai bărbat, bărbăţie). E numele primului apostol al lui Hristos. Apoi există şi câţiva Andrei Nebuni (Smintiţi), adică iluminaţi. Poate eşti înrudit cu ei (şi nu ştii!). Să revin, însă, la realitate. Prin urmare ai fost Steiu (piatră)…
A.C.: În final, m-am botezat eu “Steiu,” un nume “tare” şi foarte verrrde, care mi-a “acoperit” poeziile un bun timp. M-am lepădat de “Steiu” când am văzut că scris cu mâna era “Stein,” care înseamnă acelaşi lucru în germană şi sună mai evreiesc decât “Perlmutter.” Deci primele mele poezii au apărut sub semnul unei duble laşităţi, a mamei şi a mea. După ce am scăpat din România, în 1965 m-am rebotezat “Codrescu” aflându-mă în Italia, dintr-un impuls trufaş şi greu de înţeles (de mine), dar care satisfăcea un masochism încă nerecunoscut, fiindcă se asemăna cu “Codreanu,” eroul ucigaşilor de evrei, antisemit notoriu. Antisemitismul inconştient a fost zestrea pe care am luat-o cu mine din România, de unde ni s-a interzis să luăm altceva cu noi, nici fotografii de familie, nici manuscrise de poezie, nici jurnalul meu. După ce am devenit Codrescu, am simţit nevoia unei alte voci, fiindcă eram trist şi se forma în mine un gen de plângere grea. Maria Parfenie a ţâşnit din acest impuls cu poezii care erau fragmente dintr-un bocet. Maria a fost bocitoare, dar şi filozoafă a condiţiei feminine pe care şi-a asumat-o de la început şi şi-a făcut-o instrument de analiză. Acest instrument “negru” l-am folosit şi eu (Codrescu) pentru analiza lui “Perlmutter.” Am descoperit că identităţile date sau asumate erau extrem de fragile şi că definiţiile acceptate ale etnicităţii sau sexului erau îngrădiri sociale îngroşate în istorie, iluzii menţinute de cei puternici şi asumate de neputernici prin agenţia unui ton, un sunet specific categoriei. Parfenie şi Perlmutter aveau în comun bocetul şi văicăreala, naraţiunile istorice ale unor minorităţi suprimate brutal. Femeile erau evrei şi evreii erau femei. În aceeaşi viziune, poeţii erau a priori femei şi evrei, fiindcă poezia nu putea să fie decât expresia unei revolte minoritare sau articulaţia unor răni produse de societate, de “adulţi,” de putere. Poezia nu putea să fie decât sunetul neputinţei şi dorinţei, un sunet patologic, mânios, bolnav, seducător, corupător, sau divin inspirat. Multe din versurile pe care le-am scris atunci mi se păreau venite din divin, canalizate din lumea cealaltă prin vocea mea, inspiraţii care-mi dădeau la o parte sărăcia lingvistică, cusururile limbii, convenţiile genului. Am descoperit şamanismul prin Mircea Eliade şi dicteul automat prin suprarealişti. Am adăugat şi un “şaman” la identităţile menite să scape din controlul social. În 1966 mă simţeam complet evreu, femeie şi şaman, toţi conţinuţi în cuvântul “poet.” Desigur, m-am şi jucat cu aceste identităţi: le-am dat nume, le-am făcut să se îndrăgostească, le-am creat o biografie.
R.C.: Îmi place teribil ideea că te simţeai şaman şi că vedeai ori încă mai vezi poetul ca pe un şaman. Şi eu cred în aşa ceva. Poezia ca sunet patologic… este ciudat ceea ce spui. Poezia ca mânie aproape divină, da, aşa este.
A.C.: Prima mea carte publicată de poezii, “License to Carry a Gun,” a conţinut trei “personaje” bine diferenţiate biografic: Julio Hernandez, activist politic portorican în închisoare la New York, Peter Boone, fascist întors din războiul din Vietnam, şi Alice Henderson-Codrescu, feministă şi lesbiană. Numele “Andrei Codrescu” a apărut numai pe coperta cărţii. Heteronimii au avut destine particulare despre care am povestit de multe ori în romanele autobiografice. Au mai trăit şi Daniel Boone, un călugăr, şi Betty Laredo, o gimnastă, şi alţii pe care nu-i divulg aici, fiindcă mai pâlp
âie prin literatura americană. Jocul s-a dus destul de departe de câteva ori, la limite legale. Acest joc cu nume, biografii, identităţi, voci, e laboratorul în care am experimentat şi descoperit poezia. În anii ’70, când poezia americană s-a sexualizat puternic prin apariţia vocilor declarat “feminine”, invenţiile mele au fost bine primite, dar adevărul este că toţi poeţii sunt femei (şi evrei şi şamani) şi că poeziile romantice sau simboliste, ale lui Baudelaire, de pildă, ar suna exact la fel dacă ar fi semnate Heloïse în loc de Charles. Sensibilitatea şamanic-femeiască-minoritară le dă puterea. Androginul e condiţia artistului. Hermafroditismul e un grotesc al trupului, dar hermafrodiţii au fost veneraţi în multe culturi şi văzuţi ca preoţi.
R.C.: Începuturile româneşti (redate astăzi în volumul Instrumentul negru şi Femeia neagră a unui culcuş de hoţi) stau doar aparent sub semnul lui Lucian Blaga, una dintre obsesiile tale de tinereţe. Poezia ta de început este frustă, sălbatică, insidioasă, marcată de un biografism deghizat, încât nu Lucian Blaga îţi este “maestrul”. Odată ajuns în America, ai intrat în contact cu alt tip de poezie, mai puţin nevrotică şi mai apropiată de social şi de obiectual. Ai fost marcat de beatnici, şi de fapt ai şi fost unul dintre ei. Dacă ar fi să îţi faci un autoportret de poet, decalat pe etape şi iniţieri, pe stiluri şi maniere, care ar fi acestea şi cum ar arăta autoportretul tău?
A.C.: Ai dreptate. Eşti primul cititor care-mi interoghează critic aserţiunea că am început să scriu sub semnul lui Blaga. Am spus acest lucru, pentru că l-am citit şi adulat pe Blaga în anii în care era interzis, şi am învăţat multe de la el. Cel mai mult m-a impresionat atmosfera puternică a Sibiului şi a satului ardelenesc evocat de el. Mi-a plăcut şi liniştea şi avântul transcendental şi familiaritatea cu moartea şi morţii, trăsături pastorale şi tradiţionale. Transcendenţa la Blaga e simbolizată de lumină; după lectura lui Blaga, am devenit atent la lumină şi la manifestările ei în lumea materială. În acelaşi timp, eram neastâmpărat, revoltat, nemulţumit de laşitatea înconjurătoare la care am participat, lacom de schimbări mari, de revoluţie. Sibiul nostru provincial în anii ’50-’60 era o baltă nămoloasă, statică. Eu visam vânturi mari, clopote puternice, bătăi furioase de inimă, sex. Hormonii adolescenţi concentrau câtă cunoştinţă poetică preluasem de ici şi de colo şi proiectau fantezii utopic-sexuale, violenţă socială. Nu ştiam de ea, dar eram sincronizat cu generaţia mea care se răscula în Vest şi-ncepea să se răzvrătească în Est. Auzeam, fără discuri, muzica rock’n roll şi chemarea la o despărţire de părinţii noştri laşi şi corupţia lumii speriate dimprejur.
R.C.: Sexualitate rebelă, râvnă către un soi de haos anti-instituţional, violenţă dionisiacă…
A.C.: În America, la Detroit şi New York, am ajuns în plină revoluţie: generaţia mea descoperise cosmosul şi libertatea prin droguri şi rezistenţă civilă. În Detroit, armata a oprit mişcările de stradă cu tancuri. La protestele din New York împotriva războiului din Vietnam, poliţia trăgea în noi cu gaze lacrimogene. În 1968, tineretul din Praga, Paris, Chicago, New York şi zeci de oraşe în SUA şi Europa stătea pe picior de război cu autorităţile. În anii ’70 s-au fondat o sumedenie de comunităţi anarhiste axate pe principii vechi de comunism primitiv şi sentiment religios cosmic, panteist, gnostic.
R.C.: … spui gnostic! Ciudat că foloseşti acest termen, parcă ai vorbi despre o erezie recuperatoare! Era o febră continuă în acele vremuri americane, pe care noi, cei de aici, încă le mai proiectăm a fi paradisiac-fascinante (deşi mişcarea flower-power era de stânga)…
A.C.: În acest amestec fertil şi exploziv, poezia şi-a găsit imediat conexiuni în afara paginii, în dimensiuni sociale, politice, existenţiale. Poezia a devenit meşteşugul cel mai căutat pentru a crea un limbaj nou pentru situaţii noi. M-am scăldat în stele, nudism, natură, răsfăţ şi inocenţă. Desigur, în bună măsură, era vorba şi de naivitate ori ignoranţă. În decadele următoare, reacţia a fost nemiloasă. Poezia a devenit o insulă de supravieţuire pentru refugiaţi cosmici naufragiaţi în realitatea nixoniană şi reganescă. Pe la mijlocul anilor ’80 şi această insulă a fost pierdută, ocupată de profesorat şi de revenirea poeziei academice şi confesionale a strâmt-plictisitorilor ani ’50. Pentru câţiva din noi s-au construit adăposturi-muzee la care vin grupuri turistice în vizită ca la “Ishi, the last of his tribe,” ultimul supravieţuitor al unui trib indian californian. Asta-i una din versiunile celor patru decade după plecarea mea din România, dar se pot construi şi altele, mai mult sau mai puţin intime. Unele le-am povestit în cărţi, altele în interviuri. Efortul meu de repovestitor are numai scopul de a nu mă plictisi.
R.C.: Scrii poezie, proză, eseu. Eşti un subiect multiplu? Nu te simţi schizofrenizat, rupt în trei, făcând atât de multe şi de diferite? Te întreb acest lucru, întrucât şi eu fac la fel de multe (nu mă simt schizoidă, dar au grijă ceilalţi, cei care mă percep doar într-o singură direcţie, să mă schizoidizeze). Care este punctul comun şi nucleul germinator care ar putea lega poezia, proza şi eseurile tale? Sau nu există aşa ceva? Îţi asumi identităţi paralele şi ireconciliabile?
A.C.: Nu sunt subiect multiplu, pentru că nu eu sunt subiectul. Subiectul
e lumea pe care încerc s-o înţeleg cu tastatura sau cu pixul. Aud ritmuri diverse pentru poveşti diverse şi le scriu cum le aud. Toate provin din aceeaşi sursă şi sunt produsele aceleiaşi curiozităţi. Ritmul le aranjează pe pagină. Necesităţi tehnice şi practice dictează dispoziţia lor: eseurile şi romanele se vând, poezia e şantier pentru toate. Nu simt nici o ruptură şi nu scriu niciodată cum sfătuia Wordsworth “recollected in tranquility.” Eu nu recoltez nimic liniştit, răspund viu la ce-i viu şi urmăresc mai degrabă sfatul lui Ezra Pound “make it new.” Nu cred în producţii eterne cioplite din marmură şi mă opun clasicizării sau mumificării în orice formă. Dacă nu-i viu nu mă interesează, ceea ce nu înseamnă că nu studiez istoria. Unii morţi sunt mai vii decât majoritatea vieţuitorilor contemporani.
R.C.: Dac-ar fi să te defineşti astfel încât toată lumea să te înţeleagă (români, americani, etc.) într-o singură propoziţie pe post de artă poetică, oare cum ar suna aceasta?
A.C.: … ca o fată gâdilată.
R.C.: Gâdilată de băieţi (bărbaţi) sau de alte fete? Întrebarea mea este retorică, întrucât chicotesc acum. De ce simţi nevoia şi pari provocat, chiar aţâţat, să reactualizezi mituri şi legende? Să rescrii poveştile consacrate! Mă refer la Casanova (vezi romanul tău Casanova în Boemia), pactul faustic cu diavolul (vezi Wakefield), legenda Elisabethei de Bathory (vezi Contesa sângeroasă).
A.C.: Poveştile la care te referi sunt departe de a fi consacrate. Nici consacrate, nici înţelese, nici cunoscute nu-s. Giacomo Casanova a trebuit să aştepte un secol şi jumătate până i s-au publicat memoriile (Histoire de Ma Vie) aşa cum le scrisese şi în limba în care le scrisese. În 1960, o comisie fondată de Jean Paul Sartre şi Raymond Queneau a obţinut dreptul de la editorul german care poseda manuscrisul să-l publice în Franţa. Cât despre diavol, ce exact e “consacrat” despre el? Fiecare generaţie are un Faust şi un diavol al ei: la ruşi ultimul a fost al lui Bulgakov în “Maestrul şi Margarita.”
R.C.: Romanul meu favorit… Woland şi suita lui „bestială”, adorabilă! Îngăduită fie frenezia mea!
A.C. : Faust al meu e cel al sfârşitului de secol 20, un diavol şi-un Faust pentru noi. Despre Elisabetha Bathory să nu mai vorbim, s-a făcut un maldăr de kitsch despre ea în romane şi filme. Eu am fost atacat de istoricii unguri numai pentru intenţia mea care, credeau ei, era să lansez un “Dracula ungur.” Mi-ar fi plăcut aşa ceva dar, din păcate, nu am chiar dibăcia diabolică de romancier a lui Bram Stoker. Mie-mi place să repovestesc istoria în punctele ei mari de tranziţie prin agenţia unui personaj istoric ca să-mi răspund la întrebări actuale.
R.C.: Cât de mult modifică exilul stilul şi concepţia unui scriitor? Cât de mult îl deformează sau, dimpotrivă, îl readaptează la o viaţă dinafara lui, a altcuiva?
A.C.: Exilul e leacul poetului pentru tot ce-l doare, dar nu-i leac ca alte leacuri, pentru că în loc să-l lecuiască îi intensifică durerea (sau misterul) până se preface în plăcere, sunet şi toleranţă. Eu recomand exil tuturor celor care se apucă de poezie sau îs muşcaţi de muză fără s-o ştie. Aici nu vreau să mă repet: eseul meu despre exil, Dispariţia lui Afară a fost publicat în România.
R.C.: Cele mai frumoase versuri, după mine, din Instrumentul negru, volumul tău scris în urmă cu patruzeci de ani, dar publicat doar acum, sunt următoarele: “Azi plâng pentru că părul mi-e prea lung şi iese în afara legii/ ca o mână de copil de sub plapumă. Fraţii mei,/ ce poate face femeia în faţa părului ei lung?” Cum se raportează la ele bărbatul de azi Andrei Codrescu, tuns scurt de tot (aproape ras în cap), şi poetul care nu mai scrie neapărat româneşte, ci americăneşte? E drept că am scris împreună, în româneşte, în octombrie 2006, prin mail, un roman-poem, Submarinul iertat, dar mă refer acum doar la volumele tale individuale (între timp a apărut şi Femeia neagră a unui culcuş de hoţi). Ce poate face femeia în faţa părului ei lung? te chestionez, reluând versul tău atât de pregnant şi neobişnuit, în simplitatea lui.
A.C.: Mă raportez la versurile cu pricina ca la un copil extrem de reuşit, fără mare efort din partea mea. La vârsta aceea robinetul Rimbaud era deschis şi imaginile ţâşneau din el. “Cortina de păr” despărţea lumea în 1965 mult mai radical decât aşa-zisa “cortină de fier.” Noi, tinerii din Est, aveam mult mai multe în comun cu colegii de generaţie din Vest – comunicam prin păr.
R.C.: Ai avut norocul să-l cunoşti şi aprofundezi pe unul din „prinţii” beatnici, Allen Ginsberg: l-ai ascultat vorbind despre poezie şi
recitându-şi poezia. Poemul Howl (Urlet) a fost manifestul unei generaţii fără precedent, care a creat o şcoală, modele, influenţe, epigoni. S-a împlinit o jumătate de veac de la lansarea febrilă pe piaţa de poezie a poemului Howl. America literară a sărbătorit, într-o oarecare măsură, jumătatea de veac de ne-singurătate a faimosului poem al lui Ginsberg. Şi pentru mine Howl a avut un impact teribil, când l-am citit întâia dată, în anii ’90, după căderea comunismului în România. Şi a funcţionat ca model poetic. Cum judecă Andrei Codrescu, poetul şi cititorul, textul Howl, astăzi, la mai bine de cincizeci de ani de la scrierea sa?
A.C.: Howl a fost un manifest generaţionist care a dat un coup-de-grace înfiorătorilor de conformişti albi-şi-negri ani ’50, şi a deschis larg poarta către psihedelica decadă 60. Poetul Ginsberg a rămas un far, şef de generaţie, inspiraţie, pentru cei care au venit după el. El a introdus budismul în America, a fost activist împotriva războiului, campion al drogurilor şamanice, luptător pentru libertate de expresie, partizan al drepturilor homosexualilor. Prin Ginsberg, urmaşul lui Walt Whitman, poezia americană a ieşit vie şi întreagă în lume. Allen mi-a fost prieten, dar era deja foarte faimos când l-am cunoscut şi nu avea mult timp. Ce timp avea ţi-l dădea cu generozitate atentă. Pentru mine ca poet el a fost mai puţin important decât Ted Berrigan, care a fost învăţătorul meu de poezie americană. Acum, la 50 de ani de la Howl, am citit atent transcrierea procesului împotriva acestei poezii cenzurate în 1957. Multe din argumentele împotriva suprimării ei sunt lecţii valabile de poezie şi de fragilitate a libertăţii de expresie. Şi cei care au protestat împotriva poemului Howl sunt interesant de citit, pentru că prostia lor mai vieţuieşte şi ea în zilele noastre şi, din când în când, creşte cu diverşi “tradiţionalişti,” “naţionalişti, “purificatori,” etc.
R.C.: Cât de necesare sunt singurătatea ori, dimpotrivă, lumea-buluc, efervescenţa tumultuoasă, caruselul lumii, pentru un creator?
A.C.: Zilele astea am mare nevoie de singurătate, de timp să citesc şi să scriu. În 2007, vreau să renunţ la catedra universitară şi să mă retrag în munţi. Am acolo două peşteri, una de dimineaţă, în care răsare soarele, şi una de amurg, unde roiesc liliecii. Când am fost mai tânăr m-am scăldat cu plăcere în zdrăngăneala lumii, mi-a plăcut să scriu în autobuz şi în avion, în cafenele şi la şedinţe. Am scris o grămadă de chestii întortocheate ciudat, fiindcă forma le-a fost dictată de timpul disponibil, de furişare, şi de cuvinte şi zicale care au plutit de la alţii. Hubert Selby a făcut un elogiu frumos caruselului, a spus că radioul, găinile, vocile familiei şi certurile vecinilor erau muzica creaţiei pentru el. Cam aşa gândea şi Cabrera Infante care crescuse la bloc în Havana socialistă. Alţii se ascund şi-şi clocesc monştrii în întuneric şi linişte.
R.C.: Care este definiţia ta asupra poetului? Este acesta un demiurg romantic sau, dimpotrivă, un ironic şi ludic? Este un misionar metafizic sau, dimpotrivă, un hâtru? Dar prozatorul ce este? Un arhitect elaborat sau un asociaţionist hazardat? O conductă epică sau un dirijor al lirismului repovestit pe înţelesul celor cărora le mai plac încă poveştile?
A.C.: Poetul e instrument fin pentru transmisia mesajelor urgente din alte lumi. Majoritatea acestor lumi sunt paralele lumii pământenilor şi nu-s deloc diferite, aşa că mesajele lor nu-s mai importante sau mai interesante decât cele difuzate de guvern, de televizor, de celulare şi de Service Provider. Trecând prin poet aceste mesaje, chiar şi cele mai triviale sunt distorsionate şi emit un sunet straniu. Aceste poezii, care nu-s decât mesaje distorsionate din lumi banale, se numesc poezii academice fiindcă forma şi metoda lor de recepţie este predată la şcoală de dascăli care urăsc profund poezia. Există şi lumi din care vin mesaje de mare importanţă pe limbi încă nedescifrate, care ies parţial din poet şi servesc la refacerea, lecuirea şi salvarea lumii. Prozatorul este un om fricos (şi cu frica lui Dumnezeu) care găseşte păcătoase fragmentul poetic şi ruperea de sens. El crede că mesajele celorlalte lumi vin din lumea noastră şi că fiecare om are în el niveluri de adâncime şi umbre înecate în ignoranţă şi durere. Prozatorul prinde mesajele şi le completează înţelesurile prin cuvinte de toate zilele şi le aranjează arhitectonic ca să aibă începuturi, părţi mijlocii şi sfârşituri, să se transforme în poveşti. Copiilor şi oamenilor în general le plac poveştile. O cultură cu povestitori şi cântăreţi orbi (poeţi) pe fiecare colţ de stradă e o cultură sănătoasă.
R.C.: Manifeşti de mulţi ani o fascinaţie tandră faţă de mişcarea Dada, Tristan Tzara şi alte chestiuni de acest gen. Revista pe care ai fondat-o, Exquisite Corpse, a fost un epigon orgolios al tradiţiei dadaiste? Există în artă o libertate intensă şi programatică pe care doar dadaismul a putut să o satisfacă?
A.C.: Trăiască Dada! Dacă-l citesti pe Tzara, manifestele şi poezia, greutatea lumii o să ţi se ridice de pe umeri şi o să-ţi crească în acelaşi loc o aripă mare de pene negre cu care poţi fâlfâi prin veacuri. Poezia lui Tristan Tzara am descoperit-o târziu, pentru că era umbrit de notorietatea lui de revoluţionar dadaist. În poezia lui se desfăşoară energii cosmice enorme, o frumuseţe demiurgică. Cred că-i cel mai important poet francez al secolului 20. Mişcarea Dada e istorică azi, dar spiritul Dada a rămas fertil şi
tânăr. Toate avangardele secolului trecut, cu excepţia Dada, au devenit mumii muzeificate. Contradicţiile eliberatoare Dada – care conţin doze enorme de umor balcanic şi isteţime populară română – au dat roade în artă, societate, politică, desen, propagandă şi publicitate. Dada a fost moaşa artei secolului 20 şi dă semne că o s-o nască şi pe cea a secolului 21 prin sabotaj şi simulare a lumilor virtuale în care curând o să ne scufundăm complet. Prin Dada o să ne salvăm întrucâtva şi o să mai rămână omenesc în noi. De acest lucru sunt convins. O poetă mare, prietenă, Alice Notley, a construit pe timp de 30 de ani un proiect ambiţios de salvare poetică a sâmburelui uman prin mari poezii lirice transmise din “negative space,” acel spaţiu negativ al poetului John Keats, un spaţiu al morţilor, un mare Nimic, de unde vine istoria şi acel Ceva care scapă neantului. Cărţile lui Notley constituie unul din cele mai grandioase experimente, pe modelul lui T. S. Eliot de a fetişiza trecutul uman prin transcendenţă şi voaluri metafizice. În interacţiunea per-sonajelor sale lipseşte ironia, umorul, băşcălia, minciuna albă, toleranţa sau orice fel de comedie. Metoda Dada este diametric opusă tragediei conservatoare şi prelungirii montajului în filozofie sau chiar metaforă. Colajistul dadaist dă obiectului nou o autonomie pe care poate să şi-o piardă numai prin absorbţia într-un obiect nou, nu prin prelungirea sau îngheţarea lui în morală şi în cronică. Dada propune invenţie continuă. Cultura oboseşte des după momentele Dada şi se retrage din invenţie în catalogare. Emoţiile Dada-s fericirea, visul utopiei, erotismul, râsul. Alte proiecte arată mai demn, sunt mai uşor de apreciat, de premiat şi de exhibat. Dada nu stă cuminte timp suficient să fie înţeleasă, se autodistruge. Aş zice că universul la nivel cuantic e Dada. Şi relativitatea-i Dada. Nostalgia-i copernicană.
R.C.: Care consideri că sunt lecturile obligatorii de poezie modernă şi postmodernă pe care un tânăr poet (român sau de aiurea) ce se formează astăzi ar trebui să le aibă?
A.C.: Întrebarea-i prea largă, aşa că în loc de lecturi obligatorii pentru care mi-ar trebui două zile de bătaie pe tastatură, propun un program zilnic pentru poet. Deci, în fiecare zi, începând de la scularea din pat:
Transcrie-ţi visele
Compune-ţi propriul epitaf
Citeşte două ziare
Mănâncă un ou fiert cu un morcov
Ascultă o bunică şi o mătuşă cu opinii
Citeşte Xanadu de William Coleridge
Scrie un sonet de prânz dedicat unui prieten bun
Citeşte unui intim Songs of Innocence & Experience de William Blake
O oră de muzică favorită
O oră de muzică recomandată
Două ore de studiu serios al unei ştiinţe (de exemplu, Olson a studiat anropologia şi geologia; eu citesc fizică şi mi-ar place să înţeleg mai bine matematica)
Scrie două poezii ocazionale pentru ziua de naştere, căsătoria sau botezul unor prieteni
O oră la telefon sau pe computer cu prieteni
Două ore de practică a unei arte manuale (tâmplărie, sculptură, etc.)
Mănâncă şi bea ceva extraordinar dar numai o dată pe zi
Două ore la cafenea cu prieteni întrupaţi
Scrie un poem vitrioliant adresat puternicilor zilei
Citeşte fragmente cu voce tare din Song of Myself de Walt Whitman
Fă bani cumva fără să lucrezi ore plictisitoare
Tradu o poezie dintr-o limbă cunoscută
Tradu o poezie dintr-o limbă necunoscută
Reciteşte o carte din copilărie
Fă un protest teatral pe stradă împotriva stupidităţii
Oră de meditaţie fără nimic în cap
Câteva ore de libertate cu ciuperci magice sau haşiş în pădure sau alt gen de sălbăticie
Sex cu cântece, cafeină şi conversaţie
Scrie cinci pagini de jurnal cu liste despre toate evenimentele zilei
Vise
R.C.: Îmi plac vreo cinci chestiuni din decaloagele tale (primele două, cu siguranţă). Am să le aplic şi eu (de transcris visele chiar o mai fac, din când în când, atunci când am vise cu tărie magică). Care este cartea cea mai frumoasă pe care ai citit-o vreodată? Dar cea mai ciudată? Dar cea mai proastă?
A.C.: Prea greu şi prea contextual. Depinde de vârstă, de anotimp, de loc, de limbă, de proiect.
R.C.: Aş fi vrut un răspuns ramificat, chiar dacă ar fi fost vorba despre un puhoi de cărţi. Enfin, să trecem la altceva. Astăzi, New Orleans este un oraş lichidat de uraganul Katrina, dar poate va reînvia cândva. Ce a însemnat oraşul exotic New Orleans, în deplinătatea sa spectaculară şi culturală pentru tine ca scriitor?
A.C.: De ce mă întrebi lucruri despre care am scris cărţi întregi? La astfel de întrebări nu se poate răspunde în câteva cuvinte. Ce înseamnă pentru tine Clujul, Transilvania, România şi limbile română, germană, maghiară, franceză şi engleză în trei propoziţii? Ruxandra, my beloved, pleeease!
R.C.: Nu fi mofturos, întrebarea mea era una recuperatoare. Voiam să îţi dau prilejul de a vorbi despre oraşul tău favorit, care este (sau a fost) un extravagant şi carnavalesc buric al pământului. Pentru mine, Clujul este aşa ceva: un omphalos, o matrice. Pot să vorbesc despre oraşul meu şi doar într-o frază, şi doar într-o carte întreagă (atâta doar că acum eu te intervievez pe tine, nu tu pe mine). Dar Sibiul? Care a fost rolul acestui oraş pentru rădăcinile tale de scriitor? Ai fost fericit şi nefericit aici, după cum ai mărturisit în alte interviuri. A fost un Sibiu parţial sub bagheta lui Prospero şi parţial dominat de subumanitatea lui Caliban?
A.C.: Vezi mai sus. Nu vreau să supun locurile şi oamenii în care am o investiţie sufletească la un verdict sumar.
R.C.: Eu vorbeam despre lucruri opuse: unele magice (bagheta lui Prospero), altele legate de cotidianul comunist (Caliban). A propos de fericire şi nefericire (care pot fi generale, contextuale şi particulare). Dar nu-i nici un bai, cum spunem noi, ardelenii. E chiar mai atipic (cum îmi place mie) să încheiem acest dialog în coadă de peşte, aiurea. Aşa că ne oprim aici. Merrrrci (graseiez intenţionat, imitând o franţuzoaică de secol nouăsprezece, proaspăt descinsă în New Orleans)!
Mesmeea Cuttita's Blog 