În seara aceasta, cu ucenika-vrăjitoare Sharashka (siberiană în devenire), am început să proustianizăm despre muzici şi atmosfere. Şi am ajuns la festivalul de la Monterey, care mă tot hipnotizează de oarecare vreme. Suzi Q (adica Sakee), sălăşluitoare pe blog, mi-a trimis si ea mesaje în acest sens, cu Monterey şi multe altele (Suzi Q, care cântă excelent, de altfel, The End – chiar aşa!). Ascultându-l, însă, pe Scott McKenzie cu melodia San Francisco, m-a lovit nostalgia că nu am trăit vremurile hippiote, montereyene, woodstockiene and others. Lista mea de cântece proustiene legate de perioada cu pricina este, însă, mult mai lungă. Iat-o doar fragmentar: The Who – Feel Me, See Me, Touch Me, Heal Me; Ten Year After – I’m going home; Janis Joplin – Summertime; Velvet Underground – Venus in Furs; Eagles – Hotel California (deşi aceasta este o melodie mult mai târzie); Jimi Hendrix – Hey Joe şi Little Wing; Beatles – Twist and Shout; Moody Blues – Nights in White Satin; Manfred Mann – Spirits in the Night; and many, many others. Ce sănătos ar fi pe o insulă, cu documentarele de la Monterey şi Woodstock, cu picturile Leonorei Fini (şi Fridei Kahlo, opţional), şi cu vreo sută de cărţi alese pe sprânceană, jumătate poezie, jumătate proză. Şi cu Pink Floyd şi Van Der Graaf Generator! Hmmm: şi puţin Deep Purple and Led Zepp…
octombrie 18, 2007 la 2:06 am |
Nostalgiile astea muzicale bantuie mult si bine; cand mi-am inceput ‘obsesiile’, toata lumea spera ca o sa-mi treaca mai devreme sau mai tarziu. Si iata ca…nu. Avem un noroc fenomenal cu liberul acces la muzici, documentare si marturii pentru ca, macar asa putem sa ne stramutam putin atunci
octombrie 18, 2007 la 2:10 am |
nu este doar nostalgie, ci simtamintul ca te-ai nascut sau prea devreme, sau cu sigurantÄ prea târziu. eu empatizez cu spatiile si epocile alexandrine, poate de aici nostalgia…