portocali sălbatici

părul meu e verde păr de portocali sălbatici

născut în dimineața arderii unei vrăjitoare

pielea ei înnegrită am găsit-o lipită de trup

ca o pătură de cal

dinții ei i-am simțit cu mușcătura de femelă-rechin

gâtul ei cu perle negre s-a preschimbat în grumazul meu de cusătoreasă

strâng perlele ciobite în pumni și le lovesc de zid ca pe niște zaruri

arderea mea pe rug nu se va întâmpla niciodată

inchizitorii și-au pierdut ochiul stâng și poartă eșarfe de pirați

evangheliile s-au uscat și au devenit cenușă

părul meu verde e de portocali sălbatici

tunsă ca un soldat rujată cu roșu aprins

cu ochii lungiți până la tâmple

am fost vrăjitoare cu dinții albi

ca o bestie am fost arsă

ca o bestie n-am murit

ci am răsărit în dimineața arderii unei alte vrăjitoare.

nihilismul găurilor dintre baloanele de săpun

Am folosit uneori metafora bisturiului pentru ideea de breșă prin literatura pe care o scriu. Unii folosesc cuțite, alții bricege și cozi de lingură ori chiar furculițe, eu folosesc bisturie. Și nu îmi pare rău deloc. Metaforele, însă, conțin un risc: întrucât sunt metafore, ele pot fi taxate, amendate (cu ironie și umor sau, dimpotrivă, cu aer sardonic). În vremurile noastre internautice constat că a sosit moda altor instrumente și că bisturiele s-ar putea să fie casate: printre cele mai vizibile ustensile de astăzi amintesc vătraiul, peria de sârmă, furca și fărașul. Le doresc un bun venit în darwinismul literaturii, mai cu seamă pentru că instrumentarul cu pricina se potrivește cu reputatul nihilism al găurilor dintre baloanele de săpun. Miza lor e nimicul cotidian ridicat la rang justițiar. Prin urmare să igienizeze ce au de igienizat: poate astfel își vor relaxa negaționismul și vor depăși bulimia legii junglei. Și, după aceea, poate vor accepta faptul că alteritatea este posibilă și are dreptul ei la viață. Ba chiar e sănătos ca ea să existe, fără să i se adune mațele cu fărașul.

P. S.

Imaginea păpușii cu trandafir nu are nicio legătură cu textul, dar este felul meu de a spune un anumit lucru.

P. P. S.

Nu am pomenit în noul instrumentar darwinist-literar și mătura, întrucât aceasta este un instrument magic inadecvat pentru fanii vătraielor, periilor de sârmă etc. Măturile sunt strict pentru vrăjitoare și încă mai folosesc la zburat, fie și numai imaginar. Se pare că fărașele s-au obișnuit, de altfel, să funcționeze aproape ca niște răzătoare.

P. P. P. S.

La spartul târgului, două muzichii pentru toată lumea. Cea dintîi, cu miză șugubeață – Shania Twain, That Don’t Impress Me Too Much (videoclipul oficial). Cea de-a doua, mai serioasă – Muse, Knights of Cydonia (în concert pe stadionul Wembley, în 2007)!

Jeff

Sonoritățile mele sunt deja obișnuite atât în propriile-mi urechi, cât și în ale altora: pinkfloydianizări, jimmorissonianisme, vandergraafisme, rock psihedelic, hard rock și rock simfonic (nu voi înșira aici veșnicele mele liste). Uneori mai primesc sugestii muzicale cu impact asupră-mi: așa s-a întâmplat cu Muse (prin participanții de la atelierul de scriere creatoare), Cocteau Twins (prin Giovanni), The Mars Volta (prin Vincent) și alții. Iar de curând așa s-a întâmplat cu Jeff Buckley: foarte talentat și nu neapărat nărăvaș, ci pasionat de muzica lui și nimic altceva primprejur. Am aflat și eu de el la treisprezece ani după ce a murit. Îi mulțumesc lui „Iulian Apostatul” pentru asta. Cine e curios, nu trebuie decât să asculte piesele Mojo Pin și Grace (și faimosul Hallelujah al lui Leonard Cohen reinterpretat de Jeff). Mai adaug două, totuși: Corpus Christi și Eternal Life.

gelozie visătorească

A fost cândva un stăpân într-atât de gelos pe slujitorul său visător încât i-a interzis să mai viseze, îngăduindu-i doar un singur fel de vis: acela în care visa alți oameni visând, astfel încât slujitorul visător să nu aibă un vis numai al său, ci să viseze numai ceea ce visau alții și astfel să se rătăcească.

Bref – când am aflat despre povestea aceasta m-am întrebat cum ar fi ca eu să fiu visătorul care îi visează mereu pe ceilalți visând, dar niciodată pe sine! Oare cât de tare m-aș rătăci?

alisoideli

Dac-ar fi fost după mine, aș fi făcut-o pe Alisa nevrotică în filmul lui Tim Burton, și nu pe Pălărier. Și delirul ei de tinerețe ar fi fost, firește, altceva decât visătoria din copilărie. Cât despre cele două Regine, dacă tot este să fim inventivi, în niciun caz nu le-aș fi construit radical opuse, ci mai alchimic, mai amestecat, astfel încât să nu fie teziste (Regina Roșie se salvează, totuși, în filmul lui Burton, măcar prin prestația Helenei Bonham-Carter; în timp ce Regina Albă este atât de fără sare și piper încât nu ai ce face cu ea decât să îi mai pui oarecare făină argintie pe chip și pe păr). Domnul Omidă ar fi putut fi un excelent companion kantian al Alisei, iar fosta pisicuță din Cheshire, o zburătoare avizată, numai bună de hălăduit cu Alisa în vechiul și noul ei teritoriu fantezist. Gemenii Tweedle mai puteau fi ionescizați puțin, atât cât să nu fie doar caraghioși, ci și dramatici. Și ar mai fi destule, aș mai avea de spus și răspus: dar atunci ar trebui să mă apuc de făcut regie, nu doar de oferit indicații prețioase, corecțiuni, bemolări etc. În tot cazul, dacă e rost de alisoideală, e rost și de mine: dar aș pofti să fie o alisoideală de marcă și de staff deliro-oniroid, adică o fantezie tulburătoare și dusă până la capăt, nu corcită cu te miri ce din peisajul cinematografic actual. Alisanstingalisanvangalisanmus.

harcea-parcea (Alisa lui Tim)

Nimic de zis: merită văzută o singură dată Alisa lui Tim Burton, întrucât este o peliculă plăcută vizual vorbind. Dar nu mai mult de atât. Intriga este harcea-parcea: nu faptul nerespectării poveștii clasice deranjează, ci imixtiunea unor elemente care nu au motivație și mai ales râvna lui Burton de a construi o Alisă trecută prin filtrul unor rămășițe din Stăpânul inelelor, Războiul stelelor etc. Burton a vrut să facă o Alisă la modă și contemporană, filmic vorbind (o Alisă de succes, hollywoodianizată), dar cocteilul său nu are miză reală și asumată, ci este un balon de săpun care nu se susține. Personajul Pălărierului este umplut cu o nevroză care nu are sens major, din păcate, iar Johnny Depp face un rol tendențios precum acela din Charlie and the Chocolate Factory (de ce m-am temut nu am scapat!). Construcția conținutistică a filmului este precară și superficială, chiar dacă plăcerea vizuală există. Dar ratarea este evidentă și perceptibilă. Nu regret deloc că am văzut filmul, dar a doua oară nu m-aș mai duce (Big Fish, probabil cel mai reușit film al lui Burton, l-am văzut de vreo cinci ori până acum și îl voi mai tot viziona!). Alisa lui Tim este, însă, un film care merită văzut de către constructorii de ficțiune, măcar pentru faptul că aceștia pot învăța ce anume greșeli să nu facă. Este și aceasta o lecție.

De plăcut, mi-au plăcut totuși: Regina Roșie, Alisa înseși (deși am avut rezeve serioase înainte să văd filmul), Chessur (oh, e pur și simplu adorabilă pisica grăsulie din Cheshire), Absolem (domnul Omidă, înțeleptul) și cei doi gemeni idioți Tweedle. Pălărierul este într-atât de tezist încât ți se strepezesc dinții de spectator (eu sunt o aplicată fană J. D., dar aici Johnny a eșuat – și nu e vina lui neapărat). Well, cam atât, mai departe depinde de fiecare cum va recepta acest film, în funcție de gusturi, capricii, context etc. Pentru mine a fost comme çi, comme ça.

vis cu Tarkovski

Am ajuns acasă (din Spania) la 3 dimineața, iar la 10 când m-am trezit a fost din pricina unui vis cu Andrei Tarkovski. Se făcea, da, că eram la o răscruce și pe muțește, Tarkovski mi-a arătat un soi de Tabel Mendeleev pe care îl avea cu sine: era o platformă transparentă sau o carte transparentă, făcută din sticlă sau voal solid. Avea o figură senină Tarkovski și pe muțește mi-a zis că în acel tabel se găsesc toate stările sufletești și psihice din arta lui, din filmele lui. M-am aplecat asupra tabelului: erau vreo câteva zeci de căsuțe ca pentru elementele chimice sau ca pentru bucăți de pietre semi și prețioase. Dar în locul acestora se găseau acolo tot felul de stări: melancholia (mel), tristețea (tris), furia (fur), demența (dem), tânjirea (tânj), memoria (mem) și tot așa. Erau vreo șaptezeci, oricum destule. După ce mi-a arătat tabelul, Tarkovski a luat-o la fel de senin pe una din ramificațiile drumului, iar eu am luat-o pe cealaltă. Când m-am trezit nu mai știam decât conținutul câtorva căsuțe, cele menționate mai sus. Îmi amintesc, însă, că platforma cu stările sufletești și psihice tarkovskiene era deplină, adică umplută până la refuz. Și avea o strălucire cuminte, sfioasă.

(sus, una din imaginile mele preferate cu Tarkovski – chipul lui cu șănțulețe și părul lui tuns arici!)

platforma granadină

Patru zile în Granada, Albayzin, cartierul moro, ulicioare, tiendas cu mărfuri de tot soiul (achiziționat cercei și șalvari granadini), adăstat într-o cafenea stil 1001 noches, puzderie de fumători amatori de narghilea, pe Gran Via în vitrină cea mai grozavă rochie de mireasă pe care am zărit-o vreodată, într-o bisercă mică zărit cele mai înfofolite călugărițe în straie albe suprapuse inclusiv pe chip (am crezut că sunt statui, drept care era să țip când au început să se miște – uneia i-am zărit glezna strânsă într-un ciorap alb, gros, de iarnă), Alhambra sub munții cu zăpadă, terasa San Nicolas cu băieții chitariști și jucătorii de popice, portocalii sălbatici, suflătorii de baloane uriașe de săpun (cu diametrul de 1 m), catedrala înconjurată de tarabele cu șofran, apartamentul nostru acaju (cărămidă, lemnărie sculptată, patio cu fântână și nimfeum), mereu în căutarea ciocolatei fierbinți, cumpărat brățări pentru fete și bile terapeutice cu dragon pentru cei bolnavi de acasă și ulcior cu pahare în miniatură, scris pohem, găsit întâmplător taverna sărutului (taberna del beso) lângă ulicioara lui Hristos al crinilor, probat pantofi cu tocuri de 20 de cm, baila-baila, întâlnit un duende comunist, întâlnit Christian W – profesor pur sânge, pulpele uriașe de carne de vită atârnând în baruri, urcușul spre Alhambra, constructorii manuali de chitară și mirosul lemnului proaspăt lăcuit, părăsita poartă Bibrambla, peregrinarea prin grădinile la înălțimi, dantelărie pedrera, tufișurile tunse geometric-arăbește, fântânile dreptunghiulare și verzi uriașe, apoi fântânile rotunde cu lujer, peștii oranj, lustragiul de la intrare și ghicitoarea de la ieșire (amândoi bosumflați că nu poftim un lustruit și un ghicit), paella cu fructe de mare și tapas în piațeta de la poalele Alhambrei, din nou chitariștii rătăcitori, cele două orgi din catedrală, norocul de a găsi o imitație perfectă (și dosită) de Caravaggio, cartierul studențesc și minunata mănăstire San Jeronimo cu pâlcul de portocali, din nou ulicioarele, forfota fetelor tinere la cumpărat veșminte, seara veselă, oboseala, moleșeala, nachos crănțăniți cu poftă în aeroport și marele vis de la întoarcerea acasă, final fantasy punct.

kopilozaur

Pentru cei interesați de lumile copilăriei și de pozele infantile ale unor autori, de consultat recentul numar din revista tiuk, măcar de florile mărului de iarnă-primăvară. În general nu fac reclamă niciunei reviste, dar în acest caz e chiar delicios că poți citi niște lucrușoare-fulgușoare…

Iar alăturat e chiar invitația tiukiștilor:

Salutare,
TiuKopilozaur e pe net:
www.tiuk.reea.net

libertatea de a fi singur

Există orașe în care să muncești e ca și cum ai face închisoare, timpul devine un imbold iritant, iar iubirea se preschimbă în povară, drept care doar libertatea devine prețioasă. Nu este un citat dintr-o carte de aforisme ori din vreun manual de consiliere existențială, ci dintr-un roman antiutopic. Dar, oricum le-am lua, rândurile de mai sus pot fi valabile în zilele noastre. Slujbă, timp (lipsa lui), iubire pot fi niște corvezi, așa încât singura care rămâne nealterată (încă) este libertatea. Oare?