Archive for Noiembrie 2008

Entry for November 30, 2008

Noiembrie 30, 2008


despre ei

zilele acestea am făcut un atelier de scriere creatoare cu profesorii de română, pe tema bărbaţilor. au ieşit portrete bune şi foarte bune, cam 70 la sută. majoritatea participanţilor au fost femei (doar doi bărbaţi, printre cele 30 de femei). înainte de redactarea portretelor, am solicitat participantele să răspundă la întrebarea ce este bărbatul. postez mai jos câteva răspunsuri.

c: bărbatul este a treia mână a femeii, care face tot ceea ce ar putea face celelalte două, în afara unui singur lucru, acela de a te împinge în abis …

s: bărbatul este un crizat aflat între două vârste echivalente cu viteza I şi marşarierul maşinii; un crizat surprins de venirea primăverii … este unicul

a: bărbatul este un aluat care dospeşte şi care totuşi nu se coace niciodată.

d: bărbatul este veşnicul copil îndrăgostit de ideea de a avea un trenuleţ de jucărie, cu care se va juca însă doar atunci când îl va achiziţiona pentru copilul său.

a: bărbatul este năluca unui ochi de apă într-un deşert.

r: bărbatul este un săpun uriaş, pe care îl freci de trup numai atunci când eşti foarte curată la suflet.

a: bărbatul este un nasture pe o haină de iarnă. tocmai de aceea unele preferă să umble goale şi fără nasturi.

i: bărbatul este o creatură fabuloasă care, după ce îi dedici zilele, nopţile, visele, silueta (paradită după naşteri succesive) se mulţumeşte să le devoreze la prânz, în farfuria cu … borş! mă rog … din când în când.

şi ar mai fi, dar mă opresc aici.

Anunțuri

Entry for November 27, 2008

Noiembrie 27, 2008


rămăşiţe


bucăţi am tăiat au rămas cioturi

înger îngeraşul meu

ceva a dispărut altceva creşte la loc

o bucată de carne o isterie o moarte

o dantelărie cu ghimpi ia naştere

o petrecere cu baloane colorate sparte

aş vrea cândva să înalţ un zmeu uriaş cu un prieten

să stau pe un deal să tac să mă molfăi pe mine însămi fericită

ca o vacă înţeleaptă de la atâta rumegat

aş vrea să fac schi nautic cu ceea ce simt

să dau târcoale în viteză spaimelor demenţelor

dar niciodată să nu dau târcoale dragostei

în faţa ei să stau dreaptă goală cinstită vie

să mă izbesc de ea s-o înfrunt pieptiş

să n-o învrăjbesc niciodată

dragostea bucată de carne tremurând şi sânge proaspăt

adânc purpuriu ca o groapă cu lei frumoşi

pe care nimeni să nu îi poată jupui vreodată

leii mei singuri şi mătăsoşi leii mei mulatri

cu pielea ochii păgâni şi dinţii supermodelului naomi campbell.

Entry for November 25, 2008

Noiembrie 25, 2008

Maşinuţele şi băieţii


Băieţii se joacă îndeobşte cu maşinuţele în copilărie, chiar dacă, uneori, ei se joacă şi cu păpuşile. Fetiţele, în schimb, se joacă mult mai rar cu maşinuţele. Eu, de pildă, nu m-am jucat niciodată.

În schimb, la maturitate, am făcut o adevărată pasiune, la un moment dat, pentru raliuri, iar lucrul acesta s-a declanşat pe nepusă masă doar din pricina genialităţii unui pilot: Ayrton Senna. Ştiu că sună cât se poate de ciudat, dar adoram pur şi simplu să urmăresc raliurile ploioase, cu asfaltul ud şi lunecos, în care concura Senna. Era un pilot genial exclusiv pe pistele ude, unde riscul era mult mai mare decât pe pistele uscate, şi unde acest pilot mă făcea să simt că viaţa şi moartea puteau fi totuna. Exaltarea mea era cu atât mai limpede cu cât pilotul meu favorit avea structură de învingător muncit: nu era un învingător ca oricare, un triumfalist de mucava ori de porţelan, ci era un individ care ştia că luptă împotriva morţii şi pentru viaţă. Bătălia aceasta a lui m-a fascinat şi m-a atins câţiva ani. Am urmărit stupefactă, de aceea, rănirea mortală a lui Senna tocmai pe o pistă ca oricare, deloc udă, fără să înţeleg de ce genialitatea lui a fost înfrântă atât de sec şi fără să accept că moartea vine tocmai de acolo de unde nu te aştepţi. Ea, Dânsa, vreau să spun, l-a înşfăcat pe Ayrton Senna nu pe teritoriul în care acesta era stăpân (acolo nu ar fi avut nici o şansă împotriva lui, tocmai fiindcă Senna o învinsese), ci exact pe felia cea mai plată a unui raliu, acolo unde pilotul meu preferat lăsase garda jos şi fusese surprins descoperit, printr-o moarte oarecare.

După dispariţia lui Senna, apetitul meu pentru raliuri a dispărut brusc, ca şi cum mi-aş fi pierdut cavalerul de încredere în bătălia împotriva morţii. Pentru că asta facem de obicei, cam toată viaţa: încercă să evităm moartea, să nu ne gândim la ea, să o păcălim. Iar atunci când nu se mai poate să o sublimăm, suntem siliţi să luăm taurul de coarne şi să ne căutăm aliaţi. Ayrton Senna fusese aliatul meu predilect, simbolic vorbind.


P. S.

Textuleţul acesta are legătură cu discuţia de azi-noapte în cvartet, după raliul filmic cu Big Fish, Forrest Gump şi The Million Dollar Hotel.

Entry for November 20, 2008

Noiembrie 20, 2008

Fripturism, fripturişti (fripturicitate sau fripturitudine?)

– text interzis „minorilor” –

Oricine are limba cât de cât ascuţită şi întrucâtva bine prinsă în gură şi un computer la îndemână poate întreţine un blog. Şi oricine are dreptul să facă acest lucru, întrucât libertatea de toate soiurile e misia pe care am învăţat să o limpezim în anii din urmă. Dar eu simt că lucrurile au luat-o razna de la o vreme. Nu sunt deprimată: pur şi simplu sunt plictisită de băieţii şi fetele teribile (sau minune) ai şi ale Internetului. Fiindcă fantezia lor (şi capacitatea lor de raţionare originală, în acelaşi timp) este de curcă plouată, iar nivelul strălucit al limbajului lor este de bibilică. Drept care, deşi nu vreau să recunosc, sunt dezolată. Nădăjduiam ca lumea blogurilor să fie măcar o ploaie de confetti, dar carnavalescul autentic pe care îl râvneam e greu de găsit. El există, totuşi, dar minimal. Cel mai la îndemână este un carnavalesc plebeu, gregar, în scop defulatoriu sau exhibiţionist-voyeuristic. Principalul conţinut al acestuia este ridicarea poalelor în cap (eu însămi am desfăcut de pe blogul mesmeic, din astfel de pricini, adrese ale unor fete altfel inteligente şi frumuşele, dar care practicau cu nesaţ ridicatul poalelor în cap într-un chip într-atât de făţiş idiot încât nu am avut altă soluţie decât să le desprind de pe adresa mea!). Exhibiţionismul merge cât merge un timp, dar oricine ştie că, dacă ritmul este constant-sufocant şi imaginaţia simplistă, exhibiţionismul devine nesărat şi tembel. Adevărat că şi tembelismul este în vogă! Eu, însă, mă recuz de la moda aceasta: gusturile mele clasice şi vetuste mă fac în continuare să prefer inteligenţa vie, elastică şi şarmul pitoresc, chiar dacă aceste ingrediente sunt mai cuminţi.

Navighez (când am timp şi instrumente relativ performante la îndemână) îndeajuns pe Internet, aşa că ajung să parcurg texte şi imagini şi autoportrete de toate tipurile. Insolenţe, cretinisme, platitudini, patetisme, desuetudini, chestii retardate, scabroase, licenţioase, dar şi suavităţi, metaforisme, edulcorări. Nu-i uşor să cântăreşti lucrurile şi să le măsori, să dai verdicte. Iar eu nu vreau să dau un verdict şi nici să impun vreo morală, ci doar să diagnostichez. Nu că aş fi vreun doftor legist, dar lecţiile de anatomie m-au preocupat întotdeauna. Deci să o luăm de la capăt (precizez că mă refer aici doar la aşa-numitele bloguri de autor, individuale, nu la blogurile colective, oficiale, instituţionale, informaţionale etc.; mă refer exclusiv la blogurile de cuvinte, nu la cele de imagini).

1. Cam 70 la sută din blogurile individuale sunt mediocre şi submediocre, în sensul în care nu oferă nimic, dar nici nu au neapărat o pretenţie ofertantă; prestaţia este de genul lasă-mă să te las, adică fără nimic incitant. Acestea sunt bloguri făcute ca să fie făcute, din dorinţa posesorilor lor de a funcţiona şi de a scoate cumva capul în lume. Şi este dreptul lor! Majoritatea dintre stăpânii şi stăpânele acestor bloguri fără niciun pic de sare şi piper sunt făpturi de treabă, dar care nu au ce oferi lumii ca text.

(Includ aici şi blogurile paralizate, dar fără să comit vreo admonestare, întrucât acestea sunt oneste, în felul lor. Să mă explic: blogurile paralizate sunt ale celor care vor doar să-i citească pe alţii, nu şi să scrie ori să fie citiţi în lumea internautică. Paralizaţii aceştia nu doresc altceva decât să fie exclusiv cititori.)

Există, însă cazuri mai acute care irită până şi nivelul (vag acceptat al) mediocrităţii aurite. Unii dintre stăpânii (stăpânele) acestor bloguri sunt pur şi simplu grafomani care nu pot fi stopaţi şi făpturi care sunt convinse că ceea ce scriu este incredibil (am dezlegat de pe Mesmeea, după ce am suportat o vreme bombardamentul cu pricina, câteva adrese ale unor bloggeriţe care scriau o poezie catastrofală, fără nici un pic de discernământ, convinse că fac ceva grozav şi valabil estetic, deşi textele lor erau marcate de ridicol în avalanşă – am folosit eufemisme acum, termenii mei sunt mult mai duri, de fapt, la nivel estetic, cum însă nu doresc să ofensez pe nimeni am apelat la astfel de etichete). De ce oare nu există discernământ în ţara asta de poeţei, poeţele, floricei şi floricele?

2. Cam 20 la sută din blogurile individuale practică exhibiţionismul de trei parale. A stârni cu orice preţ, a miza pe un vedetism gregar, băştinaş. Miza este, însă, fripturistă. Nu există în spatele unor asemenea bloguri şi o construcţie, o intenţie arhitecturală la nivel de idei şi text (indiferent de care va fi fiind ea – ştiinţifică, religioasă, culturală sau … umană). Bloggerii şi bloggeriţele de acest tip sunt avizi/avide de flirt electronic, telenovelă şi texte de scandal: fufe, pipiţe, machos contrafăcuţi, hopa-mitică, troglodiţi etc. Comentariile de pe astfel de bloguri sunt demne, uneori, de antologii absurde, din pricina tembelismului revărsat în cuvinte prost alese, schilodite, rostite de oameni care, sau nu mai ştiu să vorbească, sau nu au ştiu niciodată, ori s-au idiotizat (şi nu în sens dostoievskian). Funcţionează adesea, pe astfel de bloguri, o auto-retardare desfăşurată în volute şi cu un ceremonial (probabil inconştient) de reînmaimuţizare. Am senzaţia că unele dintre aceste bloguri pot fi privite ca nişte Cabinete de curiozităţi, în care delirul uneori bubos (acesta fiind demonstrativ licenţios) trebuie diagnosticat patologic în sensul cel mai clar cu putinţă. Jemonfişismul unor stăpâni de bloguri intră şi el aici: un astfel de jemonfişism riscă să stimuleze comentarii uneori chiar semi-imbecile şi atmosferă de telenovelă prescurtată.

3. Cam 10 la sută din blogurile individuale merită a fi citite, deşi carnavalescul autentic şi ludic nu funcţionează decât în procent de 2-3 la sută. Acestea sunt bloguri în care există o construcţie intelectivă adecvată, care vrea să comunice (şi nu să cocheteze), să interfereze peripatetic (cultural sau pur şi simplu ontic). Unele dintre ele sunt bloguri de lectură şi comentariu. Altele sunt jurnale de bord. Altele sunt bloguri literare asumate. Altele sunt un soi de puzzle şi mozaic fals aleatoriu, în fapt bine ţintit şi ales. Altele sunt gândite ca nişte flash-uri şi evantaie. Sunt de găsit aici grădini cu arome şi zoologii captivante.

Dar e timpul să închei. Nu am deloc de gând să sfârşesc printr-un salut de tipul O, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère. Poate hypocrite lecteur, dar nu şi restul.

Dacă fripturismul este relativ în vogă (asemenea tembelismului), atunci se cuvine să extindem termenul, dându-i oarecare amploare, la fripturicitate sau fripturitudine? Mai degrabă nu, prefer să nu schilodesc limba în care scriu.

Entry for November 19, 2008

Noiembrie 18, 2008


De ascultat în delir melodia asta veche:

Llego con tres heridas, la del amor, la de la muerte, la de la vida

Con tres heridas viene: la de la vida, la del amor, la de la muerte

Con tres heridas yo: la de la vida, la de la muerte, la del amor.

Văzut, pentru a nu ştiu câta oară: Dead Man (Jim Jarmusch şi un Johnny Depp fain de tot) – minunat; doi Lars von Trier – Element of Crime (tot mai încântată de film) şi Breaking the Waves (tot mai dezîncântată de film, cu cât îl văd mai mult cu atât mi se pare mai tezist şi fad, deşi miza e mare); apoi violentul film al lui Peter Greenaway – The Baby of Macon (să nu se mai lamenteze americanii că Passion of Christ e cel mai dur film, nici pomeneală; ar trebui să aibă acces la The Baby of Macon de Greenaway şi la Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei de Pasolini!). Apoi răsfăţ cu Peter Pan şi Finding Neverland. Maraton, deci. Fiindcă am scris mult ştiu eu la ce.

Entry for November 15, 2008

Noiembrie 15, 2008


Verbiajul Palahniuk

biblioteca stranie – 24


Chuck Palahniuk îşi alege subiectele în forţă picantă, întrucât este conştient că picanteria face supa bună a zilelor noastre de cititori (şi autori). Bântuiţii, un roman de poveşti (tradus de Rareş Moldovan, la Editura Polirom, 2007) intenţionează în mod explicit să fie aşa ceva, narând istoria unei tabere de scriitori în formare (cu porecle ludice sau caustice), adunaţi de un creier păpuşar cu abilităţi manipulatoare performante (Whittier). Participanţii sunt următorii (miraţi-vă, fiindcă aveţi de ce): Sfântul Fără-Maţe, Mama Natură, Miss America, Lady Zdreanţă, Contele Calomniei, Ducele Vandalilor, Directoarea Tăgadă, Reverendul Fără Dumnezeu, Sora Justiţiară, Bucătarul Asasin, Tovarăşa Lătrău, Agentul Ciripel, Veriga Lipsă, Contesa Clarviziune, Baroneasa Degerătură, Domnişoara Hapciu. Plus doamna Clark, asistenta lui Whittier. Este vorba despre un atelier prelungit şi concentrat de creative writing în proză (dar conceput ca loterie mozaicată), justificat ca o ceremonie mântuitoare: participanţii trebuie să scrie capodopera prin care să se poată justifica autobiografic în faţa lumii, fiindcă toţi au abandonat ceva în realitatea cotidiană (familii, slujbe, poziţii), toţi sunt excentrici şi relativ marginali şi de aceea speră într-o revelaţie măcar minimă a unui paradis creator autentic! Atâta doar că râvnitul paradis creator este găzduit într-un spaţiu sumbru şi obstrucţionant, condiţia participanţilor fiind mai degrabă aceea a unor ostatici-cobai cărora Whittier le livrează o teorie anti-tabu: claustraţi în subterana igrasioasă, într-un regim sado-maso, eroii se vor elibera de prejudecăţi şi de propria lor viaţă netrăită, fiind siliţi să scrie întru mântuire artistică şi existenţială! Dacă râvnitele capodopere vor fi scrise în răstimpul de trei luni de zile, cobaii vor revedea lumina zilei cu brio, ca învingători. În caz invers, însă, nu este limpede care ar fi soarta celor pe care Whittier experimentează şi care, până la urmă, acceptă ei înşişi să se supună convenţiei de laborator experimental. Eminenţa cenuşie a acestui show de subterană îşi înscenează moartea, de la un punct, pentru a putea fi spectatorul predilect al automutilării, ereziei şi hybris-ului cobailor săi umani. Fireşte, el reînvie, în final, întrucât misia sa demonică a fost împlinită cu aplomb.

Colonia scriitoricească sechestrată se doreşte a fi un echivalent pestriţ şi strident al faimosului cvintet de odinioară de la Villa Diodati (Byron, Shelley, Mary Shelley, plus încă două personaje), iar aţâţarea epică este de a comite istorii monstruoase (este invocat şi ritualul din 1001 de nopţi, însă doar formal). Patronul Whittier explică logica taberei exclusiv prin intermediul violenţei şi a foamei de violenţă. Ceea ce interesează, ca motivaţie, stimul şi efect (artistic) este atrocitatea, abominabilul, oroarea, întrucât artele poetice se cuvin să fie predominant şi programatic agresive. Este exclus riscul ca tonele de agresivitate să fie săţioase şi să plictisească, Whittier considerând că agresivitatea cu tendinţă (în sensul artei cu tendinţă) este singurul motor care poate schimba lumea. Este promovată, de altfel, o teorie justificativă legată de sado-masochismul coloniei de scriitori în formare: oroarea individuală şi colectivă ţine de contextul mai larg al vremurilor şi de o cultură a violenţei care este pe buzele tuturor şi se manifestă în gesturile tuturor. Nu este de mirare, de aceea, că povestirile scrise de autorii-cobai au toate subiecte extreme: masturbare, masaj orgasmatic, ipocrizie high-life, falsitate mass-media, perversităţi, crime, manipulare sexuală, automutilare, voyeurism, păpuşi gonflabile, transsexualitate, canibalism etc. Lumea descrisă de Palahniuk este demonstrativ dezabuzată, iar acest lucru este un viciu tematic de construcţie, întrucât dezabuzarea programatică şi continuă devine fadă în cele din urmă. Cititorul se satură, e ghiftuit la maximum, drept care nu-i mai rămâne decât să facă diaree ori să vomeze!

În experienţa mea de cititor selectiv şi clasificator pentru o Bibliotecă stranie, romanul lui Palahniuk a fost dificil de parcurs, întrucât, deşi incitant ca subiect, este scris adesea pompieristic şi cu riscul unei pălăvrăgeli şocante. Prea de multe ori subiectul pulverizat se confundă cu stilul extrem pulverizat, autorul fiind adeptul exagerat al literaturii făcută din verbe, după cum singur mărturiseşte. Deşi interesant şi alert, Bântuiţii mi se pare a fi mai degrabă un avorton al filmului Gothic de Ken Russell şi un relativ avorton al Prânzului dezgolit de William Burroughs (nu ştiu dacă Palahniuk a avut în vedere, fie omagial, fie caustic-ironic, aceste două modele). Pompierismul stilistic al autorului, oricât de inteligent, mi-a lăsat gustul a ceva nu îndeajuns digerat, mai degrabă scuipat spumos în gura cititorului. Cred că Palahniuk are succes în principal pentru subiectele pe care şi le alege cu iscusinţă şi ingeniozitate, de altfel, dar stilul său ultra-făcăcios este iritant şi sufocant. Rămâi în gât cu un soi de flegmă narativă (îngăduinţă, vrednici cititori, pentru percepţia mea dură!).

În ce priveşte opţiunea mea pentru un citat, nu a fost greu de ales şi găsit, totul la Palahniuk fiind, tematic vorbind, sângeros sau provocator în acest roman: „Ne vom crea propria noastră orgie incestuoasă cu oameni şi animale, despre care să bârfească lumea.” Dixit.

Entry for November 10, 2008

Noiembrie 10, 2008


panteră neagră am fost cîndva


panteră neagră am fost cîndva

pe cînd mintea mea zăcea într-un tunel părăsit

locuit doar de făpturi cu cerul gurii pîrlit

la marginea oraşului ierburi crescuseră uriaşe

noroaiele plăpumi de nuntă erau pentru vieţuitoarele nărăvaşe

tunelul călătorea prin mine ca o fereastră zidită

mă învîrteam înăuntru şi scrîşneam din dinţi

ca o simfonie uitată de cei ce-au simţit aroma stelară

pielea mea neagră pleznea lucioasă

pete albastre de cer mi se lipiseră de coapse

cu ghiarele-mi pieptănam părul ca o femeie crepusculară

şi cînd tunelul se-ntuneca pînă aproape să se facă lumină înnegrită

cîntam la tobe la harfă la flaut

şi dănţuiam şi-nnebuneam de moarte şi frică

doar astfel puteam să fiu de mine însămi înzidită

îmi chemam fraţii de taină

gheparzi jaguari leoparzi tigri pletoşi şi sefarzi

stranie frumuseţe stranie mi se arăta

căci vedeam marea cu miros de iasomie

ca panteră acvatică înotam pînă adormeam

zona aceea se-ndepărta era o corabie cucerită de lepră

tigri jaguari leoparzi gheparzi aveau trei picioare de zebră

nu mai erau năpraznici se făcuseră lini

şi bîntuiau ca nişte pelerini

strania frumuseţe stranie n-o voi uita niciodată

în visele mele va-mbătrîni clorurată

panteră neagră am fost cîndva

pe cînd tunelul din cap era un oraş înălţat în junglă

de femeia mea carnivoră şi prelungă.

Entry for November 08, 2008

Noiembrie 8, 2008


Verile când spărgeam bulbuci de smoală (4)


După astfel de isprăvi prin alte locuri, întotdeauna reveneam acasă în ultimele două săptămâni din august, ca şi cum părinţii mei ar fi dorit să mă readapteze la ritmul vieţii obişnuite. O viaţă de bloc (etajul IV, apartamentul 19), cu limitele şi sonorităţile ei publice. Dar lucrurile nu stăteau deloc aşa, fiindcă, în paralel cu presupusa mea întoarcere acasă, construiam o lume zemoasă şi o dulceaţă grea din poveşti scurte, care se derulau zilnic cu încetinitorul. Ca farmazoană a acestei lumi încetinite, frânam viteza răsucind-o în bucle temporale coapte, tocmai bune să se topească în gura mea. Ziua fornăiam drăceşte şi trupeşte: eram cu toţii nişte cai de curse ori furnici uriaşe. Vacanţa de vară era un carusel şi un ochean când solid, când lichid, care nu putea fi spart nicicum, ci se învârtea la nesfârşit. Chiar şi atunci când ploua, stăteam ghemuiţi şi înghesuiţi unii într-alţii, fie în corturile improvizate din pături, fie în casa scărilor, unde jucam ca nişte cartofori şi trişori la un loc Animale din continente, Fazan cu filme, Popa Prostul, Şeptică şi Marocco. După-amiezele, până în amurg, erau consacrate mâţelor scurte şi lungi, cum erau numite alergările gâfâite pentru a captura pe unul sau altul, şi Ascunselea. Pe patrulaterul de bolovani din spatele blocului construiam navete spaţiale şi interpretam nişte seriale la modă precum Planeta Giganţilor şi Pierduţi în spaţiu. În sfârşit, tot după-amiaza, jucam Partizani (habar n-aveam eu pe vremea aceea cine erau partizanii, dar îmi plăcea să fiu hărţuită cu mingea din două părţi şi să fiu prinsă ultima, fiindcă întotdeauna eram ultima capturată sau mohicancă, ziceam eu cu trufie de puştoaică încă nefumătoare), Şapte Paşi la Perete sau Regină, Regină, câţi paşi îmi dai. Era să uit de Şotron, dar aici importantă era piatra pe care o aruncam în pătratele egale; şlefuiam piatra, o mângâiam, ba chiar o atingeam de obraz ca pe un suflet viu şi puneam speranţă în ea. Seara, însă, jocurile şi ritualurile primeau gust de ambrozie. Mai întâi jucam Omul Negru, cântând ca halucinaţi, obsedant, Ora X a venit, Omul Negru n-a sosit. Apoi, într-un târziu, sosea şi ceasul fatal şi personajul respectiv. Era un joc tăios care conţinea destulă moarte mică în el. Îl jucam mereu cu pielea înfiorată, excitată metafizic de absenţa prezentă a Omului Negru. Pofteam ca o profanatoare de morminte după jocul acesta în care asceza şi patima se învălmăşau. Nu mai ştiu de câte ori am fost captiva Omului Negru, dar, indiferent dacă deveneam prinsa Lui sau nu, eu tot extaz simţeam. Un extaz de copil care îi amestecă la un loc pe Dumnezeu şi Diavolul (Moartea) într-un cocteil Molotov. Eram, fără să ştiu, o anarhistă.

După gâfâiala acestor alergări tropotite şi frenetice, seara ne aşezam în cerc în faţa blocului, pe dalele fierbinţi, şi aşa începea vremea poveştilor. Dădeam capul pe spate şi mă simţeam fericită cu cerul înstelat deasupra mea şi legile epice în inimă. Întotdeauna erau băieţii mai mari cei care povesteau: îi ascultam ca pe nişte vraci mai degrabă, decât şefi de trib. Ei spuneau mereu doar două tipuri de poveşti: cu extratereştri şi ucigaşi. Cele dintâi mă lăsau destul de rece, dar cele din urmă îmi stimulau atât de tare imaginaţia, tocmai pentru că eu nu mă luptam în mintea mea cu oameni răi, ci cu altfel de făpturi, anume monştri, dragoni, balauri, diavoli (cărora îmi plăcea să le spun, tachinându-i, ghiavoli), vârcolaci, troli, pricolici, incubi, lemuri, oho, şi lista nu se termina decât cu chiu cu vai. Al. Capone intra şi el aici, nu ştiu de ce, bântuind printr-un Chicago unde zgârie-norii erau turnuri de dragoni cu solzi scânteietori. Într-una din veri, ritualurile noastre narative au fost tulburate de filmul King Kong evadează. În faţa blocului fusese ridicat un cort uriaş de circ unde încăpeau câteva sute de oameni, sub o cupolă improvizată de cinema, care mirosea a ceară şi petrol. Era vorba de o caravană cinematografică sosită de nu se ştia unde şi care se sălăşluia doar în cartierele de periferie ale marilor oraşe. Cred că am văzut atunci King Kong evadează de câteva zeci de ori, ronţăind seminţe de floarea soarelui sau de bostan, într-o atmosferă proletară sută la sută. Mai lipseau doar comisarii comunişti în haine negre de piele. În altă vară, ritualurile au fost perturbate de uriaşele conducte scoase la suprafaţă, pentru a fi reparat sistemul de canalizare; alergam ca şobolanii veseli prin aceste conducte, mai şi adormeam în ele, trântiţi unii peste alţii ca nişte salahori obosiţi. Pentru mine, conductele scoase la suprafaţă reprezentau vizibilitatea labirintului. Atunci când nu existau astfel de perturbări precum King Kong evadează sau conductele de canalizare, serile de vară se desfăşurau canonic şi desăvârşit, în ritmul poveştilor cu gust de migdale. Cădeam într-o letargie de debil mintal fericit, cu senzaţia că voi putea face în aşa fel încât serile de vară să nu se mai termine niciodată. Când poveştile nici nu sfârşiseră întru totul, auzeam vocea mamei chemându-mă în casă, drept care mă ascundeam prin tufişuri sau o păcăleam pe mama, liniştind-o cum că voi urca în curând pentru cină şi somn. Niciodată nu am făcut-o, însă, decât după ce tolba cu poveşti se crăpa de tot, iar mama mai avea să strige după mine de nu ştiu câte ori să mă urnesc spre casă. Înainte de a-mi lua picioarele în spinare, târşâindu-mă obosită, dar înminunată, clămpănind din dinţi de plăcere, mai făceam ceva. Mă aplecam către dalele de asfalt, încleiate la margini cu smoală, şi spărgeam bulbucii toropiţi de căldură. Spărgeam toţi bulbucii din jurul blocului, dintr-un obicei pe care cu greu l-am priceput până la urmă. Era, spun eu acum, felul meu de a măsura narativitatea cosmică, de a îmblânzi timpul, de a-l împinge înapoi şi a-i striga să nu se ducă încă, să mai stea cu mine. Era felul meu de a fi ucenica amurgită a ceva confuz şi inefabil, de a cântări extazul prin structura de ascultătoare profesionistă a poveştilor. Era vorba de o clepsidră neagră şi fericită, timpul lipindu-se de degetele mele mânjite cu smoală. Era peruca mea de actriţă şi de negresă metafizică. Bulbucii de smoală erau nişte iluminări concrete ale faptului că eram copil şi că nu voiam să cresc, ci să fiu lăsată în pace în acea stare epică transcendentală. Mă rugam unui Dumnezeu mic şi nevăzut, întunecat ca smoala şi ca noaptea poveştilor pe care le frământasem în urechi şi pe limbă. Cu Dumnezeul acesta făceam pact, spărgând bulbucii de smoală. Acasă, după ce mâncam în fugă, ritualul epic continua, întrucât tata îmi citea basme cu mântuitori mici ca mine. Nu îmi plăceau Feţi-Frumoşii, ci bărbătuşii mai tainici, poznaşi, zăluzi şi hăbăuci precum Greuc
eanu, Trişti-Copil, Pipăruş, Şperlă, Petru Cenuşă, Ţugulea sau Tei-Legănat. Îmi plăcea puţin şi Omul-de-piatră, fratele de cruce al unui Făt-Frumos încuiat la cap. Doar aceştia erau paraleii mei. Nu aveam gust pentru salvatorii strălucitori, ci pentru aceia camuflaţi şi labirintici, chirciţi în ei înşişi. Vedeam în ei nişte hohengheri, cum îi poreclise un zmeu dintr-un astfel de basm. Şi, după vorba acestuia, hohengherii mei anonimi, dar năzdrăvani, luau suflengherele zmeilor, iar lucrul acesta făcea ca inima mea să bată mai tare. Vedeam suflengherele acelea strânse chiar în pumnul meu şi nu ştiam ce să fac cu ele. Nu pricepeam întru totul vremurile acelea, dar cred că nici ele nu mă pricepeau întru totul pe mine.

Aşa erau serile verilor de august între cei şase şi doisprezece ani ai mei: straşnice, incoruptibile, buclate, mătăsoase şi pofticioase. Apoi, Omul Negru a venit.

Entry for November 07, 2008

Noiembrie 6, 2008

Verile când spărgeam bulbuci de smoală (3)


Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci când mergeam, vara, în marele oraş al bunicilor mei din sud, unde mă aştepta o herghelie de verişori. Aici nu ar mai fi fost posibil să hoinăresc de una singură, întrucât m-aş fi rătăcit. În plus, eram o anonimă şi nu mai aveam identitatea de „nepoată a domnului avocat” în liota verişorilor zbanghii, chiar dacă aveam totuşi un fel de identitate: eram poreclită Bozgoroaica. În sud, exista, însă, un alt farmec: acela al grădinilor babiloniene, jungloide, abundente, cu fructe şi legume uriaşe şi zemoase, care mă copleşeau. Aveam parte, o spun cu mâna pe inimă, chiar de grădina Edenului, înainte de descoperirea păcatului. Bunicii mei aveau atât în spatele cât şi în faţa casei grădini doldora, îmbelşugate, suculente şi voluptuoase. Horbote de grădini care concentrau lumea, pe Dumnezeu şi omul la un loc, nedespărţiţi. Verde, roşu, portocaliu, acestea erau culorile principale ale grădinilor babiloniene din marele oraş sudist. Undeva, într-un sat arşiţos, unde bunicul era preot, mai exista o a treia grădină atât de copleşită de roade, încât arborii se preschimbaseră în nişte animale păroase, cu blană şi ochi, de care, însă, nu îmi era frică. Striveam sub tălpile goale caise, piersici şi dude, portocaliu şi mov, fiindcă nu mai aveam pe unde să calc: totul era un drum de fructe, o cale regală, aromată într-atât încât îmi lua minţile. Aici am avut parte, fără să ştiu, de prima mea experienţă psihedelică: prin mireasma fructelor care îmi ciuruise creierul şi nările, ca şi cum craniul mi-ar fi fost despicat. Umblam ca o hebefrenică şi, din când în când, mă lua pe sus o levitaţie mică şi concentrată, în timp ce verişorii mei mă bănuiau de scamatorii şi mă pârau bunicilor că iar m-am dus puţin la cer, pe spate. Parcă eram umplută cu puf; de pe la zece ani, însă, levitaţiile mele care ţineau câteva secunde au dispărut cu totul, de parcă aş fi devenit brusc locuită de oase bolovănoase. După ce adăstam îndelungat în această a treia grădină lichefiată, cu parfumurile ei înteţite de vară, adormeam buştean, în jurul unei fântâni de lemn, ca un fetus somnangiu. Era un somn cleios, de ou, produs tocmai de grădina învârtejită şi adânc mirositoare a fructe despicate în zahariseala lor răscoaptă.

Entry for November 04, 2008

Noiembrie 4, 2008


Verile c
ând spărgeam bulbuci de smoală (2)


Vara, în timpul arşiţelor, mă strecuram pe o insulă cu tufişuri şi pietriş bolovănos în mijlocul râului, unde coceam cartofi în jar, alături de alţi vagabonzi de soiul meu: exista, de fapt, o întreagă comunitate de hoinari veseli care, fiind vacanţă, plecau în zori de zi şi se întorceau pe la casele lor mult după amurg. Prânzul cartofilor copţi, pe care îi mâncam fierbinţi, pârlindu-mi buzele, cu coajă cu tot, alături de nişte franjuri de slănină prăjită, era un festin pentru burţile noastre chiorăind. În ce mă priveşte, oboseala venea şi de la faptul că mă bălăceam pe râu în jos, într-un pneu uriaş de camion, pe care, mai apoi, trebuia să îl car pe mal, în susul râului, ca să pot pluti din nou. Plutirea aceasta era esenţială tocmai întrucât, cocoţată pe uriaşul pneu, mai exact adâncită în el, cu picioarele la suprafaţă, mă credeam un explorator pe Congo, Amazon, Mississippi sau Gange (acestea erau celelalte patru mari fluvii favorite pe care le alegeam în afara Dunării, Nilului şi Eufratului). Flămândă şi tremurând, mă apropiam, după ce străbătusem partea mea de râu de vreo zece ori, de jarul unde ceilalţi hoinari coceau cartofi. Aici nu mai avea nici o importanţă dacă sunt sau nu „nepoata domnului avocat”: eram recunoscută ca hoinăreasă cu vocaţie, strict datorită abilităţilor mele de rătăcitoare performantă. Tunsă scurt, băieţoasă, cu gura până la urechi, dornică mereu de poveşti, eram o tovărăşie deloc bâzdâcoasă tocmai datorită poznelor care semănau cu ale tuturor celor din comunitate. Făceam parte dintr-o confrerie implicită şi eram o neofită cu drepturi egale. De pe insulă, mă opream, uneori, la gară: trenurile de călători opreau mai rar, dar mie îmi plăceau în mod special marfarele, cu maroniurile lor ruginite, îmi plăceau chirăiturile lor răguşite şi mirosul de petrol solidificat. Îmi plăceau şinele la care mă uitam fix până când ochii mi se încrucişau, într-un fel de autohipnoză pe care mi-o destăinuise unul din hoinarii de pe insulă. Tot lângă gară se afla un lan de porumb de unde furam ştiuleţi din două pricini: ca să frig grăunţele lăptoase, dar şi fiindcă îmi confecţionam peruci şi bărbi. Deghizată cu astfel de accesorii străbăteam în amurg uliţele orăşelului, râzând în pumni de trecătorii care, credeam eu, nu mă recunoşteau. Lumea îmi ştia, însă, meteahna şi, ca să-mi facă pe plac, mulţi jucau rolul săracilor cu duhul, păcălindu-mă, de fapt. În afară de nunţi, mai mergeam şi la înmormântări, dar nu îmi plăcea deloc să văd mortul. Rămâneam în alai, mai mult ca să miros tămâia şi, nu în ultimul rând, ca să aud poveştile şi bârfele scornite despre cel mort. Nu mă omoram după colivă, care mi se părea o prăjitură piezişă şi confuză. Nu îmi plăceau nici tromboanele de la înmormântări, cu tristeţea lor caraghioasă.

Toate acestea, cum spuneam, se petreceau într-un orăşel din nord.