
Verile când spărgeam bulbuci de smoală (3)
Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci când mergeam, vara, în marele oraş al bunicilor mei din sud, unde mă aştepta o herghelie de verişori. Aici nu ar mai fi fost posibil să hoinăresc de una singură, întrucât m-aş fi rătăcit. În plus, eram o anonimă şi nu mai aveam identitatea de „nepoată a domnului avocat” în liota verişorilor zbanghii, chiar dacă aveam totuşi un fel de identitate: eram poreclită Bozgoroaica. În sud, exista, însă, un alt farmec: acela al grădinilor babiloniene, jungloide, abundente, cu fructe şi legume uriaşe şi zemoase, care mă copleşeau. Aveam parte, o spun cu mâna pe inimă, chiar de grădina Edenului, înainte de descoperirea păcatului. Bunicii mei aveau atât în spatele cât şi în faţa casei grădini doldora, îmbelşugate, suculente şi voluptuoase. Horbote de grădini care concentrau lumea, pe Dumnezeu şi omul la un loc, nedespărţiţi. Verde, roşu, portocaliu, acestea erau culorile principale ale grădinilor babiloniene din marele oraş sudist. Undeva, într-un sat arşiţos, unde bunicul era preot, mai exista o a treia grădină atât de copleşită de roade, încât arborii se preschimbaseră în nişte animale păroase, cu blană şi ochi, de care, însă, nu îmi era frică. Striveam sub tălpile goale caise, piersici şi dude, portocaliu şi mov, fiindcă nu mai aveam pe unde să calc: totul era un drum de fructe, o cale regală, aromată într-atât încât îmi lua minţile. Aici am avut parte, fără să ştiu, de prima mea experienţă psihedelică: prin mireasma fructelor care îmi ciuruise creierul şi nările, ca şi cum craniul mi-ar fi fost despicat. Umblam ca o hebefrenică şi, din când în când, mă lua pe sus o levitaţie mică şi concentrată, în timp ce verişorii mei mă bănuiau de scamatorii şi mă pârau bunicilor că iar m-am dus puţin la cer, pe spate. Parcă eram umplută cu puf; de pe la zece ani, însă, levitaţiile mele care ţineau câteva secunde au dispărut cu totul, de parcă aş fi devenit brusc locuită de oase bolovănoase. După ce adăstam îndelungat în această a treia grădină lichefiată, cu parfumurile ei înteţite de vară, adormeam buştean, în jurul unei fântâni de lemn, ca un fetus somnangiu. Era un somn cleios, de ou, produs tocmai de grădina învârtejită şi adânc mirositoare a fructe despicate în zahariseala lor răscoaptă.
noiembrie 6, 2008 la 11:24 pm |
my leonor fini.
noiembrie 7, 2008 la 2:36 am |
chestia cu levitatia cred ca-i cam exagerata, nu-i asa? altfel, mesmeea ar fi trebuit sa o duca tot intr-o levitatie si in zilele noastre… filfiind te miri unde!
noiembrie 7, 2008 la 3:27 am |
deh! dac-as mai levita inca, poate c-as ajunge si prin zonele locuite de cruz si as tabari cu o ploaie de broaste, cine stie?
noiembrie 7, 2008 la 10:02 am |
Asa sunt gradinile acestea, am mers si eu prin ele, iar smulsul buruienilor, plivitul, cum se spune, e o adevarata halucinatie. Si, cu toate aste, ai ales ca imagine heraldica spargerea bulbucilor de smoala.
noiembrie 7, 2008 la 10:23 am |
describor va vedea ce este cu bulbucii de smoala mai incolo, e ceva oarecum metafizic. cit despre gradinile psihedelice si halucinatorii – le duc dorul!
noiembrie 7, 2008 la 12:42 pm |
Da, pai partea asta mi-a placut mie teribil, pt ca seamana cu povestea mea(ma refer la lumea fructelor)
noiembrie 8, 2008 la 9:18 am |
Cred ca Nebulon intra pe lista mea de lecturi pe decembrie… Prima.
noiembrie 8, 2008 la 11:01 am |
lumea fructelor, daaaaaaaa!
artemisiaca ma flateaza…
noiembrie 8, 2008 la 12:17 pm |
Artemisiaca vorbeste serios. Mi-ar pacea sa am cartea in format electronic…
noiembrie 8, 2008 la 12:18 pm |
placea*
noiembrie 8, 2008 la 1:10 pm |
bine este si cu a placea si cu pacea!
noiembrie 8, 2008 la 10:55 pm |
Si io vreau cartea in format elecronic, sper sa apara.Daca nu, vin si o cumpar din librarie de la Cluj si trec pe la Filo sa va vad, sper ca imi veti acorda placerea unui autograf
noiembrie 9, 2008 la 12:43 pm |
Si eu zic ca e bine ;).