Entry for November 08, 2008


Verile când spărgeam bulbuci de smoală (4)


După astfel de isprăvi prin alte locuri, întotdeauna reveneam acasă în ultimele două săptămâni din august, ca şi cum părinţii mei ar fi dorit să mă readapteze la ritmul vieţii obişnuite. O viaţă de bloc (etajul IV, apartamentul 19), cu limitele şi sonorităţile ei publice. Dar lucrurile nu stăteau deloc aşa, fiindcă, în paralel cu presupusa mea întoarcere acasă, construiam o lume zemoasă şi o dulceaţă grea din poveşti scurte, care se derulau zilnic cu încetinitorul. Ca farmazoană a acestei lumi încetinite, frânam viteza răsucind-o în bucle temporale coapte, tocmai bune să se topească în gura mea. Ziua fornăiam drăceşte şi trupeşte: eram cu toţii nişte cai de curse ori furnici uriaşe. Vacanţa de vară era un carusel şi un ochean când solid, când lichid, care nu putea fi spart nicicum, ci se învârtea la nesfârşit. Chiar şi atunci când ploua, stăteam ghemuiţi şi înghesuiţi unii într-alţii, fie în corturile improvizate din pături, fie în casa scărilor, unde jucam ca nişte cartofori şi trişori la un loc Animale din continente, Fazan cu filme, Popa Prostul, Şeptică şi Marocco. După-amiezele, până în amurg, erau consacrate mâţelor scurte şi lungi, cum erau numite alergările gâfâite pentru a captura pe unul sau altul, şi Ascunselea. Pe patrulaterul de bolovani din spatele blocului construiam navete spaţiale şi interpretam nişte seriale la modă precum Planeta Giganţilor şi Pierduţi în spaţiu. În sfârşit, tot după-amiaza, jucam Partizani (habar n-aveam eu pe vremea aceea cine erau partizanii, dar îmi plăcea să fiu hărţuită cu mingea din două părţi şi să fiu prinsă ultima, fiindcă întotdeauna eram ultima capturată sau mohicancă, ziceam eu cu trufie de puştoaică încă nefumătoare), Şapte Paşi la Perete sau Regină, Regină, câţi paşi îmi dai. Era să uit de Şotron, dar aici importantă era piatra pe care o aruncam în pătratele egale; şlefuiam piatra, o mângâiam, ba chiar o atingeam de obraz ca pe un suflet viu şi puneam speranţă în ea. Seara, însă, jocurile şi ritualurile primeau gust de ambrozie. Mai întâi jucam Omul Negru, cântând ca halucinaţi, obsedant, Ora X a venit, Omul Negru n-a sosit. Apoi, într-un târziu, sosea şi ceasul fatal şi personajul respectiv. Era un joc tăios care conţinea destulă moarte mică în el. Îl jucam mereu cu pielea înfiorată, excitată metafizic de absenţa prezentă a Omului Negru. Pofteam ca o profanatoare de morminte după jocul acesta în care asceza şi patima se învălmăşau. Nu mai ştiu de câte ori am fost captiva Omului Negru, dar, indiferent dacă deveneam prinsa Lui sau nu, eu tot extaz simţeam. Un extaz de copil care îi amestecă la un loc pe Dumnezeu şi Diavolul (Moartea) într-un cocteil Molotov. Eram, fără să ştiu, o anarhistă.

După gâfâiala acestor alergări tropotite şi frenetice, seara ne aşezam în cerc în faţa blocului, pe dalele fierbinţi, şi aşa începea vremea poveştilor. Dădeam capul pe spate şi mă simţeam fericită cu cerul înstelat deasupra mea şi legile epice în inimă. Întotdeauna erau băieţii mai mari cei care povesteau: îi ascultam ca pe nişte vraci mai degrabă, decât şefi de trib. Ei spuneau mereu doar două tipuri de poveşti: cu extratereştri şi ucigaşi. Cele dintâi mă lăsau destul de rece, dar cele din urmă îmi stimulau atât de tare imaginaţia, tocmai pentru că eu nu mă luptam în mintea mea cu oameni răi, ci cu altfel de făpturi, anume monştri, dragoni, balauri, diavoli (cărora îmi plăcea să le spun, tachinându-i, ghiavoli), vârcolaci, troli, pricolici, incubi, lemuri, oho, şi lista nu se termina decât cu chiu cu vai. Al. Capone intra şi el aici, nu ştiu de ce, bântuind printr-un Chicago unde zgârie-norii erau turnuri de dragoni cu solzi scânteietori. Într-una din veri, ritualurile noastre narative au fost tulburate de filmul King Kong evadează. În faţa blocului fusese ridicat un cort uriaş de circ unde încăpeau câteva sute de oameni, sub o cupolă improvizată de cinema, care mirosea a ceară şi petrol. Era vorba de o caravană cinematografică sosită de nu se ştia unde şi care se sălăşluia doar în cartierele de periferie ale marilor oraşe. Cred că am văzut atunci King Kong evadează de câteva zeci de ori, ronţăind seminţe de floarea soarelui sau de bostan, într-o atmosferă proletară sută la sută. Mai lipseau doar comisarii comunişti în haine negre de piele. În altă vară, ritualurile au fost perturbate de uriaşele conducte scoase la suprafaţă, pentru a fi reparat sistemul de canalizare; alergam ca şobolanii veseli prin aceste conducte, mai şi adormeam în ele, trântiţi unii peste alţii ca nişte salahori obosiţi. Pentru mine, conductele scoase la suprafaţă reprezentau vizibilitatea labirintului. Atunci când nu existau astfel de perturbări precum King Kong evadează sau conductele de canalizare, serile de vară se desfăşurau canonic şi desăvârşit, în ritmul poveştilor cu gust de migdale. Cădeam într-o letargie de debil mintal fericit, cu senzaţia că voi putea face în aşa fel încât serile de vară să nu se mai termine niciodată. Când poveştile nici nu sfârşiseră întru totul, auzeam vocea mamei chemându-mă în casă, drept care mă ascundeam prin tufişuri sau o păcăleam pe mama, liniştind-o cum că voi urca în curând pentru cină şi somn. Niciodată nu am făcut-o, însă, decât după ce tolba cu poveşti se crăpa de tot, iar mama mai avea să strige după mine de nu ştiu câte ori să mă urnesc spre casă. Înainte de a-mi lua picioarele în spinare, târşâindu-mă obosită, dar înminunată, clămpănind din dinţi de plăcere, mai făceam ceva. Mă aplecam către dalele de asfalt, încleiate la margini cu smoală, şi spărgeam bulbucii toropiţi de căldură. Spărgeam toţi bulbucii din jurul blocului, dintr-un obicei pe care cu greu l-am priceput până la urmă. Era, spun eu acum, felul meu de a măsura narativitatea cosmică, de a îmblânzi timpul, de a-l împinge înapoi şi a-i striga să nu se ducă încă, să mai stea cu mine. Era felul meu de a fi ucenica amurgită a ceva confuz şi inefabil, de a cântări extazul prin structura de ascultătoare profesionistă a poveştilor. Era vorba de o clepsidră neagră şi fericită, timpul lipindu-se de degetele mele mânjite cu smoală. Era peruca mea de actriţă şi de negresă metafizică. Bulbucii de smoală erau nişte iluminări concrete ale faptului că eram copil şi că nu voiam să cresc, ci să fiu lăsată în pace în acea stare epică transcendentală. Mă rugam unui Dumnezeu mic şi nevăzut, întunecat ca smoala şi ca noaptea poveştilor pe care le frământasem în urechi şi pe limbă. Cu Dumnezeul acesta făceam pact, spărgând bulbucii de smoală. Acasă, după ce mâncam în fugă, ritualul epic continua, întrucât tata îmi citea basme cu mântuitori mici ca mine. Nu îmi plăceau Feţi-Frumoşii, ci bărbătuşii mai tainici, poznaşi, zăluzi şi hăbăuci precum Greuc
eanu, Trişti-Copil, Pipăruş, Şperlă, Petru Cenuşă, Ţugulea sau Tei-Legănat. Îmi plăcea puţin şi Omul-de-piatră, fratele de cruce al unui Făt-Frumos încuiat la cap. Doar aceştia erau paraleii mei. Nu aveam gust pentru salvatorii strălucitori, ci pentru aceia camuflaţi şi labirintici, chirciţi în ei înşişi. Vedeam în ei nişte hohengheri, cum îi poreclise un zmeu dintr-un astfel de basm. Şi, după vorba acestuia, hohengherii mei anonimi, dar năzdrăvani, luau suflengherele zmeilor, iar lucrul acesta făcea ca inima mea să bată mai tare. Vedeam suflengherele acelea strânse chiar în pumnul meu şi nu ştiam ce să fac cu ele. Nu pricepeam întru totul vremurile acelea, dar cred că nici ele nu mă pricepeau întru totul pe mine.

Aşa erau serile verilor de august între cei şase şi doisprezece ani ai mei: straşnice, incoruptibile, buclate, mătăsoase şi pofticioase. Apoi, Omul Negru a venit.

9 răspunsuri to “Entry for November 08, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    leonor fini intr-una din fotografiile mele favorite.

  2. Blanche Fleur Says:

    Ufff…la oras nu imi placea mie pe atunci, asa ca nu faceam mare branza. O sa imi amintesc totusi cateva faze, dar nu au fost superspectaculoase

  3. cruz.eschimos Says:

    cred ca toti am jucat omul negru, la vremea noastra, si destui am simtit spaima aceea … voluptuoasa, ca te inhata moartea cu drag.

    nu prea are de-a face poza imblanita a leonorei fini cu povestirea despre copilarie. imblanita e ultraeleganta, in timp ce povestirea e proustiana!

  4. Blanche Fleur Says:

    @cruz…-eu zic ca totusi are. Adica, noi, in copilarie, ii imitam pe cei mari, pe mame, pe tantile elegante care veneau la noi si visam sa fim mari. Acuma, suntem, hahahaaa!

  5. Mesmeea Says:

    chiar asa, cruz, imblanita de leonor (de fapt nici nu stiu daca e imblanita sau indantelata ori inmatasita) are de-a face cu povestirea proustiana, intrucit amindoua sint malinconice…

    cit despre „omul negru”, ce-ar fi sa-l mai jucam?

  6. DeScribor Says:

    Eu am facut un cantec pentru copii care nu stiu daca e venit de atunci, din vremurile astea „extazioase” sau e inspirat de ceva, e foarte scurt si e despre cum a venit noaptea in lume, are oarecum atmosfera de aici. Ceea ce e scris acum aici, e un halou frumos pentru textele tale, cum sunt hainele stranii din fotografia pictoritei-poete.

  7. Mesmeea Says:

    imi place ideea ca vesmintele leonorei fini ar putea adaposti tot soiul de „extaziuni”!

  8. Apple M Says:

    daca se incinge de un „omu negru” eu vin la inaintare cu Chiau – de fapt e un strigat prelung:chiaaauu si Tana – ce isi anunta sosirea bocanind(personaje ce intregesc imaginea oricarui om negru..pe cuvant de copil patit..buhuhu)

  9. Mesmeea Says:

    n-am auzit de chiau si tana, dar daca e sa fie joculetz, atunci sa fie, cu boncanituri cu tot, de ce nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: