Entry for September 30, 2007

Cum, cât şi de ce

Scriu cu pixul sau direct la computer. Multă vreme (mulţi ani) am scris cu un pix în formă de cui (nu glumesc), care îmi purta noroc. Scriu direct la computer atunci când simt că stihia e prea puternică în mine şi nu mai am timp să mă poticnesc cu pixul, că mi se duc ideile şi imaginile. Nu vreau să le scap şi atunci scriu direct la computer, e mai comod. Totuşi, poezie scriu mai degrabă cu pixul, iar proză şi eseu scriu mai degrabă direct la computer (deşi mi se poate întâmpla şi exact pe dos).

Poezie scriu mai degrabă spontan, deşi depinde de poem şi de volum. Există poeme pe care le-am scris de parcă aş fi respirat pofticicos, ca să nu pier, şi există alte poeme pe care le-am migălit în minte şi în carne vreme îndelungată. La volumul Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002), am lucrat treisprezece ani… în schimb la Oceanul Schizoidian, volumul meu psihedelic (şi delirionist), am lucrat un an de zile sau chiar mai puţin. Treceam printr-o nevroză acută şi am căutat să mă descarc cumva, poemele având o miză cathartică evidentă şi imediată.

Există texte la care nu schimb nimic, şi altele la care şlefuiesc îndeajuns. În poezie tai destul de puţin. Cu proza lucrurile stau cu totul altfel: aici este nevoie de construcţie şi arhitectură, aşa că refac ceva mai mult. În cazul eseului, de asemenea, fiind necesară demonstraţia, refac adesea textele până devin cristaline.

Nu prea apelez la tehnica palimpsestului, dar în ultima vreme sunt tot mai ispitită de experimente, atât în poezie, cât şi în proză.

Uneori am nevoie de muzică: ascult muzică psihedelică şi rock (cu diferite nuanţe şi de diferite categorii). Pink Floyd, Van Der Graaf Generator, The Doors, Genesis, Yes, Manfred Mann, Led Zeppelin, Deep Purple, Jethro Tull, Gentle Giant; dar şi muzici mai noi, Radiohead sau Muse. Sau muzici de nedefinit: Dead Can Dance ori Cocteau Twins. Obiecte-fetiş nu am. Pot să scriu şi doar în odaia mea „vrăjitorească” (cu lucruri speciale, pe care nu le pot destăinui, întrucât ţin de magia şi tăria unui creator), alteori sunt îmbibată de locul pitoresc în care mă găsesc: de pildă, Grecia şi insulele greceşti sunt medium bun pentru poezia mea narativă de arşiţă şi lene, cum o numesc. Am scris cu folos şi în forţă şi la Paris sau New York. Am scris şi în aeroporturi, scriu şi stând în pat (ori fotoliu), şi la cafenele. Am scris şi pur şi simplu trântită pe jos pe treptele unei clădiri. Nu am o regulă propriu-zisă: scriu acolo unde îmi vine să scriu şi atunci când simt că este urgent să fac acest lucru, ca să supravieţuiesc.

Nu prea pot scrie noaptea, ci mai degrabă dimineaţa şi după-amiaza. Rar scriu şi seara, dar nu e un tabiet. Iar alteori scriu, printre picături, pur şi simplu când îmi mai rămâne timp dincolo de viaţa mea activă şi obositoare. Când mă mănâncă palmele să scriu şi nu mai am încotro, atunci scriu cât şi cum pot. Vara este anotimpul meu fast: vara scriu tihnit (se potriveşte şi cu zodia mea, sunt leoaică). Primăvara şi toamna scriu mai „nevrotic”, iar iarna mai „hibernez” şi eu (deşi nu totdeauna). Iarna este, alteori, cel mai adecvat timp de scris proză, pentru că e timpul poveştilor: e un timp (predilect) epic. Dar vara scriu cu cea mai mare plăcere, vara am răbdare şi suflu şi voluptate.

De autorenegări nu am avut parte niciodată, chiar dacă am regretat pripa cu care am publicat o singură carte, de fapt (e vorba de prima mea carte de proză – Călătorie prin oglinzi). Aceasta a apărut cu mici intervenţii dinafară (care nu mi-au aparţinut) cu douăzeci şi trei de zile înainte de decembrie 1989; dacă aş fi avut răbdare (dar de unde să fi ştiut că regimul comunist se va prăbuşi?), ar fi apărut aşa cum o scrisesem (era un microroman întru totul kafkian), ba poate chiar aş fi rescris-o puţin. Dar poate că o voi reedita vreodată şi atunci am să o rescriu şi am să o public aşa cum am vrut la început. În rest, nu regret nimic: toate cărţile mele sunt ale mele lăuntric şi exterior, şi îmi asum semnătura lor ca pe un totem sau, mai degrabă, ca pe un blazon. Ba chiar am unele cărţi pe care le iubesc foarte mult: în poezie, Femeia-cruciat, Veneţia cu vene violete, Oceanul Schizoidian şi Kore-Persefona. În proză: microromanul Ucenica (din volumul Purgatoriile), apoi în mod special Tricephalos şi Naşterea dorinţelor lichide. Cu Nebulon, volumul de povestiri din 2005, am chiar o relaţie specială de voluptate autoreferenţială, autoficţională şi narativă.

Nu am fost tentată niciodată să renunţ la scris.

Entry for September 24, 2007

ruxandra cesereanu & marius conkan

ieşirea. pe muzică de fanfară şi acordeon

femeia se naşte din craniul bărbatului

lumea stă închisă într-o carapace în podul cu fân

se coboară lumina peste pieile roase femeia şi bărbatul

au mâinile de culoarea unei broaşte sugrumate

oac oac atingerea lor e plină de pradă şi scâncet

femeia şi bărbatul nişte crustacee halucinate

visând în timp ce între pieliţe se aude un sunet de fanfară

dragostea are dinţi de lapte dulci şi cuminţi şi doar din când în când sceleraţi

viaţa-i cu poftă muşcată de ei şi înfulecată

plăcerea are coapsele până-n gât

sâni moi de adulteră de cameleon

şi creier de maimuţă viscerată plăcerea atârnă

icoane în ei firişoare după chipul făcutului

ehei actul dragostei nu este doar un lichid hrănitor

a face dragoste înseamnă şi a-l linguşi pe dumnezeu

a-i cere un mânz sau mai mulţi mânji de marţipan

a face dragoste e doar un prânz ritualic

fără cunună şi manta de răstignit

în podul cu fân pot paşte zeci de turme

strigătele verzi crescute din piei ehei să lăsăm la o parte

păşunatul şi zeii linguşiţi în femeie răsare făcutul

înăuntru ar putea fi o mică scriptură cu ţugui

înăuntru chiar este un psalm rujat pe inimă

o mogâldeaţă necuvântătoare din pricina somnului hibernal

un pui de urs de lup de panteră neagră ori pur şi simplu o catifea

bărbatul şi femeia s-au învelit în catifea şi fac dragoste ca-ntr-un spital de nebuni

oac oac făcutul acesta nu-i doar o carne acoperită cu blană

ceasuri întregi îşi face cuib în femeie

desenează ceruri uterine pentru burta vânată

ceasuri întregi sapă ca o cârtiţă înăuntrul nelumesc

e ca într-un film mut cu dâre de molie

ca şi cum câteva zeci de marsupii ar povesti între ele nopţi în şir

iar povestea lor ar fi un vin-marmeladă

bărbatul şi femeia şi-au reţesut paradisul într-o colivie lichidă

ca un mormoloc are o mie de mâini invizibile face acrobaţii

pe munţi de sare şi coaste

căpşorul lui e o rodie sau un struguraş

picioarele sunt lipite într-o pieliţă fosforescentă

să fie un copil zidit într-o clepsidră de nisip

un minuscul moby dick fără mânie însă şi fără spume la gură

să fie o turbină un vârtej o morişcă un taifun prichindel

copilul i-acum în pântec ca într-o bibliotecă moale

unde cărţile-s necitite lipite şi neasemuite

nu ştie că pântecul e şi o căsuţă de zahăr

în care se spun poveşti despre facerea lumii

întinde un deget zbârcit şi gustă ieşit din găoace

două boabe de cafea cât insomnia furnicii

ACOLO înăuntru era un continent zemuit

şi înghesuit cât într-un buzunar de palton

era o piscină de-mprumut în care alerga
u cai sălbatici şi ponei de jucărie

un maraton cu fetiţe şi adulţi sărind de pe acoperişuri pe saltele de incendiu

haos cald vuiet dulce mierii ţărmuri topite

yachturi plutind în ochiul unei balene înţelepte

paraşutişti plonjând şi trăgând cu ochiul la domnişoarele înotătoare

atlantida cu jungle şi indieni cântând la fanfară

palmieri cuvântători şi oameni de zăpadă

caramel pentru bizonii însetaţi

pentru balenele dogorâte de soare

înăuntru lumea visa grădini suspendate

cerurile erau bucăţi de celofan

ACOLO era palatul lui nabucodonosor

şi elefanţii lui alexandru macedon

farul din alexandria şi limba scoasă a lui albert einstein

monoclul relativităţii în fosfor zglobiu

turnul eiffel şi statuia libertăţii dându-se pe balansoar

alchimişti veseli nemaiscormonind după piatra filosofală

ci doar după aurul roşu al vieţii aici şi acum

ehei ACOLO era moale şi cald ori rece şi tare

sclipirile unor asteroizi umpluţi cu ardoare

şopârle cu ochelari cântând la acordeon

un tango pentru cei care încă n-au obosit să miroase năuca fericire

oac oac se anunţă seismul şi întoarcerea-n lume

ies cu picioarele-nainte ca un mort

dar sunt foarte foarte viu străveziu

în mine zace o broască sugrumată blana mea

burta-i spartă e o roată un tată o fată

mămică de placentă balon de săpun

sub pleoape am ace cu vârf moale înfipte-n hărţile şerpuite

buze cusute cu fir de lână şi palme-păduri

mă dau pe patine cu rotile şi fluier ca la un meci de rugbi

fac bungee-jumping şi mănânc ciocolată

scriptura-i în faţă sunt chiar eu scriptura

o ronţăi am ieşit AFARĂ iată-mă.

Precizare:

Poemul de mai sus este fructul unui experiment de scriere creativă în cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj. La începutul anului 2007 am încheiat un atelier de poezie delirionistă, în cadrul căruia, în final, am scris un poem colectiv la 10 mâini (cu cei 10 finalişti ai atelierului – a se vedea copilul cu sindromul down, text publicat pe acest blog). Pe lângă acest poem am mai comis unul (la 2 mâini, pe exact aceeaşi temă ca şi poemul la 10 mâini, respectiv conceperea şi naşterea unui copil), cu cel mai bun finalist din cadrul atelierului de scriere creativă. Acesta este poemul de mai sus. Actualmente, Marius Conkan este student în anul II la Facultatea de Litere, secţia română-literatură comparată. Cum în perioada 25-30 septembrie 2007 organizez la Ipoteşti tabăra de scriere creativă Literatura Provocată, afişarea pe blog a acestui poem experimental mi s-a părut binevenită.

Entry for September 23, 2007

Şamanul

Ştiu că este cât se poate de ciudat, dar tocmai la Venezia, unde am găsit şi o mică expoziţie cu fotografii ale unor şamani (spăşită trebuie să recunosc, în cadrul Bienalei de artă, ediţia 2007, atât de cârcotită pe acest blog), am aflat imaginea şamanului meu emblematic, şamanul pattern, ca să zic aşa. Iată-l în imaginea de mai sus. Mai mult nici nu vreau să comentez, cred că fotografia este îndeajuns de ilustrativă. Ceea ce m-a amuzat este faptul că m-am dus într-un loc în care voiam să scotocesc după chestiuni medievale şi baroce (am făcut şi asta, nu-i vorbă) şi am găsit exact lucrul la care nu m-am aşteptat, dar care mi s-a potrivit ca o mănuşă: un şaman. Întotdeauna căutăm ceva şi găsim, de fapt, altceva.

Entry for September 22, 2007

Măiestria lui Omar

Plăcerea mea la Venezia a fost şi vizita non-conformistă prin câteva palazzo-uri de obicei închise (Grassi, Van Axel, Fortuny), care găzduiau varii expoziţii cu tâlc mai mult sau mai puţin. Palazzo Fortuny, de pildă, găzduia o splendidă expoziţie intitulată ArtTempo (n-avea nimic de-a face cu Bienala de Artă 2007, pe care am tot criticat-o în textele anterioare afişate pe blog), ce recapitula arta de-a lungul vremurilor, oferind gurmandului şi totodată gurmetului cel mai grozav salon-hală de tip suprarealist, imaginat vreodată. Nici pomeneală să-şi poată închipui cineva aşa ceva (la Centrul Pompidou din Paris am văzut expuse frânturi din cabinetul lui André Breton, dar acestea sunt meschine pe lângă salonul lui Mariano Fortuny, celebrul stilist catifelar şi mătăsar, prieten cu Leonor Fini, una din pictoriţele mele favorite, al cărei album nu îl găsesc nicăieri să-l achiziţionez, oriunde m-aş duce prin lume)! Dar filmatul şi fotografiatul erau interzise înăuntru, aşa încât nu am putut fura nicio imagine elocventă. Tot ce pot spune este doar că am stat în salonul cu pricina vreo două ore, minunându-mă cu voluptate minuţioasă de ceea ce vedeam. O a doua vizită specială şi delicioasă am făcut la palazzo-ul Querini-Stampalia, care găzduieşte un muzeu privat al artei practicate în lagună, dar care, acum, dăruia şi o expoziţie concentrată a desenelor lui Omar Galliani (ce-i drept, în cadrul Bienalei, dar ca eveniment colateral), artist plastic italian, care a lucrat mult în China, preluând tehnicile de aici. Habar nu aveam cine era Galliani, dar văzusem afişele prin lagună, iar ceea ce înfăţişau ele rămânea imprimat muţeşte pe retină. De mult nu am văzut aşa o artă a desenului, atâta fineţe concentrică, atâta transparenţă aproape epidermică în negru şi atâta dantelărie a liniilor. Portretul care însoţeşte acum textul meu (şi care merită a fi cercetat cu lupa) îi aparţine lui Omar Galliani, şi el a obsedat cu prisosinţă prin locurile de afişaj din lagună. Galliani s-a specializat pe portrete uriaşe, migălite insidios, cu o delicateţe apăsată, virilă, dar diafană în acelaşi timp. Într-un album aflat la librăria Muzeului Querini-Stampalia, am fost uimită în faţa unui desen semnat Galliani, neexpus, dar fotografiat, care înfăţişa un falus uriaş şi erectil, sprijinit cu aplicaţie de manichiuristă de o mână cu unghiile lungi şi lăcuite cochet. Nu era nimic libidinos, scabros ori necuvenit (sper să nu şochez pe nimeni) în imaginea cu pricina, din cauza fineţii neasemuite a desenului negru, care preschimbase falusul într-o tulpină de mătase, în negru pur strălucitor, năucitor. Măiestria desenatorului metamorfozase riscul tematic într-o splendidă imagine catifelată, cu irizaţii şi scintilaţii fascinante.

Entry for September 21, 2007

Iisus pe rachetă

Nu sunt din pornire împotriva artei bazate pe instalaţii: cel mai şocant şi cathartic lucru pe care l-am văzut vreodată, în acest sens, a fost expoziţia Sensation, în ianuarie 2000, la Muzeul de Artă Modernă din Bronx, New York. Am fost atât de copleşită, încât un capitol din Peripeţiile Alisei în Ţara NewYorkeză, partea a doua din romanul meu Tricephalos, se referă pe îndelete la această expoziţie. Dar la Bienala din 2007 de la Venezia, instalaţiile au năpădit cu zădărnicie lumea în chip năpăstuitor estetic. Într-una din săli mi-a atras atenţia, totuşi, un Iisus pe rachetă. În 2003, când ajunsesem pentru prima dată la Bienala de artă de la Venezia, văzusem, în pavilionul Cehiei, o altă instalaţie care avusese impact asupra mea: era un Iisus sportiv, la inele, uriaş – de vreo 3 metri înălţime – îmbrăcat exact ca un sportiv la inele, adică în acel costum alb, cu pantalon mulat şi strâns cu elastic la călcâie. Acest Iisus cehesc stătea suspendat într-o hală, unde în stânga şi în dreapta erau proiectate pe ecrane enorme, lunguieţe, stadioane cu spectatori amatori de fotbal, care huiduiau, aplaudau, înjurau etc. Găselniţa era interesantă: Iisus la inele, uriaş, era huiduit sau aplaudat de colericii amatori de fotbal. Era o Golgotă atipică şi stranie. Tot în acel an 2003, la Bienală, în pavilionul Australiei, am fost şocată de porcii umanizaţi creaţi din ceară de artista plastică Patricia Piccinini (am chiar un album acasă cu respectivii porci umani!). Dar acum, Iisus din 2007 pe rachetă avea alt sens: de fapt singurul sens ingurgitabil era acela că acest Iisus (în ciuda mesajului militant al creatorului său plastic, argentinianul Leon Ferrari) panorama de la înălţimea sa tocmai deşertăciunea estetică a Bienalei, tocmai non-catharsisul ei tendenţios…!

Entry for September 20, 2007

Despre non-catharsis

La Venezia am mai avut prilejul să fac ceva: să scotocesc prin Bienala de artă, la Arsenal şi în Giardini. Spre dezamăgirea mea, Bienala a fost nouăzeci la sută blindată cu instalaţii, alungând pictura, desenul ori sculptura la mama dracului. Am tot încercat să simt ceva estetic în faţa instalaţiilor cu pricina, dar simţeam doar un vid intens, glorificat în chip sperjur şi aţos de către organizatori. Nici vorbă de catharsis! S-a mizat tocmai pe absenţa acestuia sau pe un soi de obsedant şi redundant non-catharsis. Instalaţiile erau cel mai adesea tembele şi agresive ori fade şi plictisitoare, locuri comune în cel mai bun caz. Dacă se râdea, se făcea prin schimonoseli şi mici isterii, nicidecum printr-un râs sănătos ori măcar puţin exorcizator. Nu mă deranja violenţa unora dintre instalaţii (la urma urmei aceasta îşi are o logică estetică, uneori), ci gratuitatea. Fără sare şi piper. Fără zahăr. Fără boia. Iată o mostră în imaginea de mai sus (instalaţia îi aparţine coreeanului Lee Hyungkoo). Nici nu-i de mirare că mi-am acoperit una din lentilele ochelarilor de soare.

Entry for September 19, 2007

De la Salute la Zanipolo, San Anzolo şi Il Santo Bevitore etc.

Cel mai grozav lucru de care am avut parte în cele două săptămâni cât am stat la Venezia a fost faptul că am scris pe rupte şi pe unde am apucat: la poalele fântânilor închise, pe trepte la copleşitoarea Santa Maria della Salute ori pe marginea unui canaletto lângă Zanipolo (în dialect venezian înseamnă San Giovanni e Paolo şi este o biserică specială a lagunei, biserica dogilor înmormântaţi acolo, mai importantă pentru mine, ca veneziancă prin adopţiune, decât biserica San Marco), pe pontoane, la poalele unor palazzouri ce păreau abandonate, la capătul unor stradele înfundate care dădeau direct în mare sau în minunatul campo San Anzolo. De multă vreme nu am mai trecut printr-o aşa stare de graţie, să stau şi să scriu cu voluptate, cu caietul pe genunchi, să mă trântesc pe jos acolo unde mă apucă scrisul şi să-i dau bătaie cu plăcere intensă. Nu are importanţă ce am scris acolo şi nici dacă voi publica vreodată, dar starea de graţie nimeni nu poate să mi-o ia şi, poate, nici să mi-o dăruie (decât dacă există un special Dumnezeu al Veneziei). Am scris şi în barul Il Santo Bevitore unde gustam Aperol pe nişte butoaie uriaşe, acesta fiind minunatul şpriţ venezian, oranj la culoare şi aromat foarte, îl beau toţi veneţienii, toate bătrânicile, toţi băştinaşii, fiindcă e lejer şi are o savoare de lagună cu ştaif. În Il Santo Bevitore barmanii puneau adesea Jim Morrison, care răsuna ciudat pe micile canale din Campo Santa Fosca, unde locuiam eu. Dimineaţa şi seara mă plimbam pe trasee neturistice din Cannaregio ori San Polo ori Dorsoduro, şi era grozav să ascult sonoritatea autohtonă. Venezia nu este deloc un oraş nefericit: oamenii sunt veseli şi binedispuşi aici, mereu cu poftă de vorbă şi de viaţă. Este şi un oraş foarte scump, aşa încât toţi băştinaşii câştigă măcar un sfanţ. Am scris şi lângă sacii de celofan negru cu gunoaie, aranjaţi ca nişte cartofi putrezi, de pildă, în faţa unei biserici unde era o expoziţie cu instrumentele muzicale din vremea lui Antonio Vivaldi. Am scris şi în Giardini, la capătul oraşului oficial, privind de departe cum un uriaş vapor transmediteraneean, navigând spre Creta, părea că va scufunda laguna cu toate ale ei. Am vrut să scriu pe insulele Giudecca şi San Giorgio Maggiore, care întotdeauna sunt pustii, dar nu mi-a ieşit. Se pare că anul 2007 a fost acela al scrisului pe genunchi, dar în locuri omeneşti, nu în chilii călugăreşti. Am scris îmbrăcată fie în complicatele mele rochii greceşti, cu straturi, fie vestimentată ca o hipiotă, în zilele mai reci. A fost bine de tot. Cel mai grozav compliment, pe care l-am primit de vreo trei-patru ori, a fost acela de a fi confundată cu o veneţiancă. Am fost întrebată dacă sunt aşa ceva şi am răspuns pe loc DA. Pentru că asta sunt. Chiar dacă-s şi grecoaică (tot prin adopţiune).

Entry for September 17, 2007

Birth of Liquid Desires

Imaginea de acum ar fi trebuit sa fie cea de pe coperta cărţii mele despre bărbaţi, care are tocmai titlul picturii lui Salvador Dali. Din păcate editura Cartea Românească nu a obţinut copyright-ul, mai exact, editura nu a putut obţine niciun soi de raspuns, nici da, nici ba de la Fundaţia Dali, şi a fost silită să abandoneze demersul cu pricina. Aşa că am căutat înlocuitori fezabili şi a ieşit coperta pe care câţiva dintre cei care au vizitat acest blog o cunosc deja. De ce aş fi râvnit să fie, totuşi, imaginea din Dali? Pentru că este o pictură cu sens alchimic, în care temele esenţiale sunt erotismul, memoria, metamorfoza şi moartea. Destui comentatori au interpretat această pictură creată între 1931-1932, care se află astăzi la muzeul Peggy Guggenheim din Veneţia. Cei mai mulţi au psihanalizat această pictură: pe mine m-a interesat, însă, mai cu seamă tripticul alchimic conţinut în imaginea creată de Dali. Cuplul amorf, dar mai ales bărbatul care intră în pântecul de tip Iona (aşa cum este el fragmentat, corupt şi găurit) şi femeia care îşi acoperă chipul, în timp ce toarnă soluţia de lichefiere destinată cuplului care se îmbrăţişează. Deloc de lepădat este şi imaginea sertarului athanoric, ce se răstoarnă în creştetul bărbatului din cuplul alchimic. Mai departe, însă, îi las pe doritori să descifreze această pictură cu tâlc. Lupa este pusă la dispoziţie astfel încât pictura să fie mărită şi scotocită!

Entry for September 15, 2007

Marele Shak

Destulă lume tânără mă întreabă de ce este obligatoriu să fie predat şi învăţat Shakespeare (Shak, cum l-am poreclit eu de fapt, prescurtându-i numele ca unui profesionist în skateboard). Nu va fi fiind vorba despre un clişeu? mă întreabă provocator interlocutorii mei cusurgii. Răspunsuri vide de tipul – e cel mai mare scriitor, e un gigant, un geniu etc. nu mai funcţionează astăzi. Aşa că răspunsul meu este altul: acela că la Shak (datorită multitudinii textelor conservate – în caz că şi sunt ale sale) pot fi regăsiţi cei mai mulţi invarianţi ai culturii lumii (ai culturii europene, în mod special). Iar exemplul pe care îl dau este al temei sexualităţii-erotismului şi al multiplelor nuanţe (incredibil de multe) care apar în dramaturgia shakespeareană. Le înşir aici (şi acum), pentru a fi convingătoare: tehnica seducţiei, iubirea curtenească, pasiunea ca nebunie, tentaţia violului, dezbaterea între ascetism şi poftă senzuală, contopirea carnalitate-trup şi structura aleşilor, gelozia ca iubire-ură, teama de încornorare, ritualuri de fecunditate (dionisism), sexualitate grotescă (de pildă, Bottom, din Visul unei nopţi de vară, bărbatul-măgar, sau Falstaff, omul-burtă, dar şi omul-falus), femeia ca chintesenţă a păcatului, polemici între iubirea concepută de femei şi cea concepută de bărbaţi, libidoul ca scârbă existenţială (Hamlet), Hymeneu ca pacificator erotic, războiul dintre sexe, proiecţia bărbaţilor ca încornoraţi structurali şi a femeilor ca târfe, castrări simbolice, proiecţia sexuală a bărbatului ca bastard, pasiunea care produce disoluţia personalităţii, incestul, castitatea ca probă de încercare, sexul ca parvenire socială şi politică, coup de foudre prin intermediul simţului văzului („palatul din ochi”, cum îl numeşte Shak), travestiuri ambigue în care fantasma invertirii este evidentă (întotdeauna femeile se travestesc în bărbaţi, niciodată bărbaţii în femei) şi ar mai fi destule nuanţe, chiar dacă unele riscă să fie rebarbative, pleonastice ori redundante. Cele mai multe metafore sexuale apar în Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine şi în Othello: în primul caz, metaforele belice agresive îi aparţin unui bufon (Parolles), în al doilea caz ele îi aparţin unui pervers sado-masochist, adică lui Iago. Enfin, nu este singura temă ramificată de Shak în atâtea şi atâtea nuanţe: dar este cea mai la modă şi cea care sensibilizează mai cu seamă lumea tânără de astăzi. Întrucât, după ce înşir lunga şi provocatoarea listă, întotdeauna interlocutorii admit că Shak e cool! Naşpa cool, conchid eu. Hmmm, poftă bună!

Entry for September 13, 2007

Hălăduind prin Comfortably Numb

Pinkfloydiană pe viaţă şi pe moarte fiind, am mărturisit deja că am ascultat întâia dată sonorităţile respectivei trupe pe când aveam 14 ani şi eram în clasa a noua: a fost să fie Echoes de pe Meddle. Destul de repede am aflat apoi de Wish You Were Here şi Dark Side of the Moon. A fost coup de foudre şi a rămas aşa (un coup de foudre cu straturi masive de pasiune şi obsesie etc.). Şi mi-este limpede că aceasta este sonoritatea mea carnală, mentală ori sufletească, prin care mă pot defini. O asemenea patimă intensă până la mată luciditate de sine nu am făcut, în literatură, decât pentru o singură carte: Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov. Că Pink Floyd şi Bulgakov nu au nimic, dar chiar nimic, de-a face, este o altă mâncare de peşte, nu mai contează.

La şaptesprezece ani, eram într-a unsprezecea, proful nostru de biochimie (care era tânăr, arătos, inteligent şi … psihedelic, plus rocker, progresiv şi progresist – din fericire era căsătorit, aşa că nouă, fetelor, ni s-au aprins călcâiele doar muzical vorbind) ne-a pus, după-amiaza după ore, albumul The Wall, pe bucăţi, explicate întrucâtva. Am şi preluat revolta anti-Establishment, dar împotriva autorităţilor din şcoală, directori, profesori etc. Tot el ne-a trimis în oraş la The Band. The Last Waltz, care rula, paradoxal, în cinematografele comuniste. Era un film-concert, care aduna o puzderie de celebrităţi de care nu avusesem habar: aşa am aflat de Eric Clapton, Neil Young, Neil Diamond, Joni Mitchell, Van Morrison. Doar de Bob Dylan ştiam, fiindcă zdrăngăneam la chitară cântece de-ale lui. Ei, bine, la 17 ani am receptat The Wall prin melodia care a instituţionalizat, ca să zic aşa, albumul, dar şi prin compoziţiile mai lirice şi mai suave (cel puţin în aparenţă). Era, însă, acolo ceva care mă tulbura lăuntric mult mai mult decât voiam să recunosc şi de care mă temeam. Despre Jim Morrison şi The Doors, despre Yes, Genesis, King Crimson şi alţii aveam să aflu câţiva ani mai târziu. Pe vremea aceea îmi căzuse cu tronc doar Pink Floyd, aşa încât la chefurile noastre de muzicanţi (întrucât eram mai mulţi care zdrăngăneam la chitară şi eram vocalişti) dansam pe Time, Shine On You Crazy Diamond şi Wish You Were Here (dar dansam şi pe July Morning, deşi mai mult de atât din Uriah Heep nu ştiam). Trebuie să recunosc cu amuzament că straşnic de tot dansam însă pe Abba şi Boney M, cei dintâi inculcau o veselie de viaţă care încărca în chip jucăuş, de aceea puteam dansa oricât aproape. Aşa se petreceau lucrurile prin 1980-1981. Mai dansam uneori şi pe Rolling Stones, Queen, AC/DC, Scorpions sau Dire Straits. Ehei, şi pe Smoke on the Water şi Child in Time (cum de-am uitat?). Jimi Hendrix nu ascultam deloc, fiindcă nu aveam de unde (dar auzisem de faima lui), însă empatizam frenetic cu răguşita Janis Joplin, în Summertime, în special. De Led Zeppelin nu aveam habar şi nici de Jethro Tull sau Manfred Mann ori Gentle Giant. Iar cea mai frumoasă melodie de dragoste a tuturor timpurilor – zic eu – Nights in White Satin, cântată de Moody Blues, aveam să o ascult doar doi ani mai târziu, când am frecventat ultimele festivaluri de rock şi jazz-rock din România comunistă, înainte să fie interzise. După ce am terminat liceul şi am intrat la Facultatea de litere, am început să ascult Van Der Graaf Generator, sub influenţa a doi colegi maniaci (Corin B şi Dana A). Din români ascultam Phoenix şi Sfinx, dar şi Alexandru Andrieş. Şi folk o grămadă. Cântam cu trupa improvizată de la Litere din John Denver, Janis Joplin, Beatles, Dylan şi Pink Floyd, dar şi din Phoenix (ultimii, îngânaţi cu al lor haiduc-rock, cum îi tachina şi îi mai tachinează şi astăzi Corin). Şi mai cântam ritualic Hotel California (Eagles). În perioada cu pricina, a festivalurilor de rock, mi-am împletit părul în vreo 20 de codiţe, iar la ultimul festival de la Costineşti mi-am făcut două brăţări din furculiţe de aluminiu: pe una am purtat-o normal, la încheietura mâinii, pe cealaltă am pus-o la glezna stângă. Cu blugii mei strâmţi şi decoloraţi (şi cu tricourile cu grafitti ori cu cămăşile largi, bărbăteşti, până la genunchi) nu eram nici rockeriţă, nici hipiotă întârziată, deşi aşa ceva voiam să fiu.

Dar să mă întorc la Pink Floyd şi să nu divaghez cu proustianizarea. După ce am terminat facultatea şi am luat repartiţia ca profă de română, franceză, engleză şi naiba mai ştie ce, într-un mediu închis şi auster, scrobit de birocraţie şi sluj, melodia care m-a ajutat cel mai mult să nu o iau razna a fost Comfortably Numb, de pe The Wall. Puneam căştile pe urechi, pregătindu-mă cu voluptate pentru râvnita picătură chinezească, şi ascultam cât puteam de tare Comfortably Numb. Când nu eram eu posesoarea căştilor mântuitoare, bărbatul meu Corin asculta, la rându-i, cu nemiluita şi tot cu efect de exorcizare a realităţii, Van Der Graaf şi Peter Hammill.

Nu m-aş fi încumetat niciodată să scriu ceva despre Time sau Shine On You Crazy Diamond, pentru că sunt compoziţii nepământeşti. Dar Comfortably Numb, deşi la fel de minunată, este pământească. Şi, aşa cum am sugerat deja, terapeutică. Conţine traseul unei nevroze consistente care, dusă până la capăt, eliberează vertijul în cele din urmă. Magia benefic-maladivă s-a conservat perfect. Am ascultat adictă Comfortably Numb între 1985-1989, apoi, a doua rundă, între 1994-1995, când am scris Oceanul Schizoidian, singurul meu volum psihedelic şi cu efect dorit exorcizator, mai puţin pentru cititori, cât pentru mine însămi. Cine intră în Comfortably Numb nu poate ieşi pur şi simplu, ci este nevoit să se sălăşluiască o vreme prin abis şi să lupte cot la cot cu propria sa nevroză, să se ia la trântă cu ea, să nu o păcălească (ar fi o eroare), să şi-o lipească de trup, inimă şi creier (ca o meduză urzicătoare), o vreme, apoi să o lase să plece schilodită pentru totdeauna. Este compoziţia care conţine un întreg ospiciu Pink Floyd: or, fiecare purtăm un ospiciu în noi înşine pe care, din când în când, îl mai
şi decongestionăm. Ne debarasăm de el. Că bateria neagră se reîncarcă oricum de una singură, e altă poveste. Comfortably Numb este o iscusită canapea psihanalitică şi o cură terapeutică de care avem nevoie, uneori sau totdeauna, ca de apă şi aer.