Ținutul Celălalt (neliniștile)

 

Provocarea și neliniștile celor doi autori ai Ținutului Celălalt au fost legate nu doar de transgresarea limitelor limbajului poetic, ci și de găsirea unei soluții pentru a reda o gândire de tip Down, prin mintea unor prichindei. Cuvintele, limbajul erau una, gândirea era, însă, ceva chiar mai greu de izbutit. Cum puteam să redăm așa ceva, să sugerăm rupturile de sens în mintea unor copilași? Ce fel de proiecții urma să construim? Acestea au fost neliniștile noastre esențiale și de aici a și venit provocarea majoră. Firește, am avut la îndemână câteva mostre de texte reale (deși foarte puține) ale unor astfel de copilași, astfel încât să încercăm să pricepem, lingvistic și stilistic vorbind, măcar un minim mecanism al felului în care noi înșine să producem poemul ca atare.

Poemul-pilot (de 30 de pagini) a fost scris într-o lună. Ambii autori am crezut că aici se încheie experimentul nostru. Dar după trei luni de pauză (de nescris adică) ne-am dat seama că lumea lui Spuki și Lolo are ramificații mult mai multe și poate continua în cercuri concentrice variate, cu alte și alte nuanțe. Într-un an de zile am izbutit un manuscris de 250 de pagini. La revizia finala am redus manuscrisul, eliminând un amplu fragment livresc, astfel încât manuscrisul a rămas la 220 de pagini.

Pentru cine vrea să afle, măcar panoramic, subiectul manuscrisului, iată mai jos o parte din subtitlul cărții Ținutul Celălalt:

în care e vorba despre spuki şi lolo, doi copilaşi aflaţi la orfelinat, despre o tanti şi un baubau, despre doamne-doamne pe care cei doi copilaşi îl caută şi prin care zboară cu un avion de hârtie, despre o călătorie dus-întors prin frigider în care se iveşte un poştaş care aduce scrisori de nicăieri, despre îngerii cu părul negru, despre cum prichindeii visează încrucişat, despre alisa de o sută de ani care va fi vindecată, despre cum spuki prefăcut în baubau o închide pe lolo în pivniţă şi despre cum orfelinatul arde, apoi despre doamne-doamne care e schizo-schizo, despre varicelă şi apolodor, despre scamatorul nivaec-ţineva, despre o vrăjitorie voodoo și un cal gri, despre aripi și polonice, despre cum copilașii ajung la creatorii lor și îi ceartă, despre cum spuki și lolo sunt judecați de tribunalul de acadele …

(to be continued)

Ținutul Celălalt (originea)

În sfârșit, a venit vremea să anunț apariția concretă a cărții (un poem alcătuit din cercuri concentrice, de 220 de pagini) Ținutul Celălalt, scrisă de mine și Marius Conkan. Ca să ajung la felul în care această carte a fost scrisă și ce este ea, trebuie să încep cu o altă carte, mai întâi. Și cu o întreagă poveste ramificată.

În 2006 am scris împreună cu Andrei Codrescu, într-o lună de zile, prin mail, poemul Submarinul iertat (80 de pagini), pe care mai apoi l-am publicat în 2007. A fost o experiență inedită pentru mine și revelatorie, la două mâini, din care am căpătat gustul experimentalismelor extreme. Nu aveam de unde să știu în 2006 ori 2007 că tentația mea spre scrisul la două mâini era departe de a se încheia, dar presimțeam totuși că voi mai comite ceva în acest sens și tot de anvergură. Astfel încât, la atelierul de scriere creatoare pe poezie din 2007 (ținut în cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului), la final, le-am propus participanților (vreo zece studenți, majoritatea de la secția Literatură Comparată) să scriem laolaltă un poem de tip cadavre exquis, iar acest poem s-a numit Copilul cu sindromul Down. Nu a ieșit prea grozav, deși avea destule fragmente interesante. Nemulțumită de faptul că respectivul cadavre exquis n-a izbutit, i-am propus celui mai bun finalist al atelierului de poezie, Marius Conkan, să scriem împreună un poem pe aceeași temă – și așa am obținut poemul Ieșirea. Pe muzică de fanfară și acordeon, un text destul de izbutit (ambele experimente au fost postate pe blogul Mesmeea de pe yahoo 360). Tot în aceeași perioadă am mai scris un poem la două mâini cu Andrei Codrescu (Ospățul alchimic, publicat și el pe blog), poem de vreo patru pagini, parțial înrudit cu Submarinul iertat. Era o perioadă în care eu însămi voiam să ies dintr-un anumit stil de poezie în care mă plasasem, ca să experimentez cât mai mult. Și îmi devenise tot mai limpede că vreau să scriu un poem la două mâini (de amploare) cu un alt poet: dacă Submarinul iertat fusese scris cu un poet mai în vârstă decât mine (și având practica exemplară a poeziei americane), acum intenționam să scriu un poem cu un poet mult mai tânăr decât mine, care să nu fie plasat din start într-un canon poetic. Nu era vorba doar despre asta, ci și despre altceva: Submarinul iertat ieșise ca un text polemic chiar despre poezie (între cele două personaje, pianista și beatnikul), dovedindu-se a fi o bătălie între tipuri radical diferite de a scrie poezie (chiar dacă, la final, personajele ajunseseră la o remiză). Or, acum voiam altceva: mă interesa un poem care să încalce, să transgreseze granițele poeziei, ca limbaj. Și râvneam un scenariu cu o alternanță paradis-infern. În primăvara lui 2008 (cu o lună înainte să inițiez, împreună cu Marius Conkan, poemul Ținutul Celălalt), am scris împreună cu Cosmin Perța (fost participant la primul meu atelier de poezie, din 2002 și, mai apoi, prieten apropiat) două poeme scurte (de câte două pagini fiecare) care au fost reușite (pe unul din ele l-am postat pe blog, cândva – de altfel, ele vor fi publicate într-o carte, deși nu știu când). Între timp, începusem atelierul de scriere creatoare în proză (ținut tot în cadrul Phantasma), era deja anul 2008, și începusem să discut cu Marius Conkan, după atelier, despre posibilitatea unui nou poem lung scris la două mâini, dar pe o temă anume: copilăria. Marius Conkan fusese cel mai bun finalist al atelierului meu de poezie și scria el însuși o poezie (de sine stătătoare) pe care o creditam valoric, prin urmare la el mă gândisem pentru ceea ce avea să devină cel de-al doilea experiment-limită. Aveam și titlul: Ținutul Celălalt. Așa că pornind de la titlul Ținutul Celălalt (care, evident, trimitea și la tărâmul celălalt, din basme, dar care era mai mult decât atât și altceva), i-am vorbit lui Marius despre posibila poveste a doi prichindei, o fetiță și un băiețel (autiști sau bolnavi de sindromul Down) și aflați într-un spațiu anume, un orfelinat. Provocarea noastră specială era să redăm într-un limbaj „bolnav”, „stâlcit”, toată istoria copilașilor, încălcând limitele limbajului poetic. Fiecare din noi urma să aibă unul din rolurile prichindeilor, iar călătoria din poem avea să se concentreze atât pe paradisul (fericirile), cât și pe infernul (spaimele) copilăriei. În după-amiaza dinainte să începem poemul-pilot, aceasta a fost provocarea care ne-a stimulat pe amândoi: oare vom fi în stare să scriem cu (din, în, prin) mintea și cu (din, în, prin) limba (stâlcită) a unor copilași bolnavi de sindromul Down? Putem face poezie din așa ceva? Putem să construim o lume coerentă tocmai în/prin incoerența și boala ei? Cum vor arăta lumile compensatorii și închipuirile celor două personaje? Fiecare din noi am propus numele celor doi prichindei: eu, pe Lolo, Marius, pe Spuki. Simbolic vorbind, Ținutul Celălalt se dovedea a fi, de fapt, și un proiect umanitar. Așa s-a născut poemul-pilot (de 30 de pagini) din Ținutul Celălalt, poem scris într-o lună. Firește, povestea scrierii acestei cărți, pe care o consider un experiment poetic maxim pentru mine și pentru Marius Conkan (drept care, prin proiectul ȚC cu tot ce cuprinde el, eu, cel puțin, am încheiat experimentele la două mâini!) nu se oprește aici. Deocamdată am relatat doar originea cărții, urmând ca în postările viitoare să povestesc istoria scrierii poemului-pilot și a celorlalte părți.

Iată linkul la site-ul editurii Cartea Românească, unde cartea Ținutul Celălalt este prezentată, în cazul în care există posibili cititori pofticioși (sau măcar semi-pofticioși):

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/tinutul-celalalt–271/

Robert Browning către Elizabeth Barrett (adorația)

Firește, nu am uitat de serialul scrisorilor de dragoste înlănțuite aici pe blogul mesmeic. Am mai vorbit despre R. B. și E. B., acest cuplu celebru de scriitori din epoca victoriană, amândoi poeți, în primul rând. Ea mai în vârstă decât el cu șase ani (foarte admirată de Poe) și, în plus, invalidă. Scrisoarea anterioară postată de mine pe blog era dinspre femeie spre bărbat și era întru totul dăruitoare. Or, iată-l acum pe Robert Browning scriindu-i lui Ba (așa o alinta el pe Elizabeth; Ba de la Barrett) o foarte simplă scrisoare, dar de adorație. Scrisoarea datează din 1846. Bărbatul își explică simțămintele prin intermediul unui singur cuvânt: perfecțiunea. Și se simte „încoronat” datorită perfecțiunii de a iubi și de a fi iubit. În imagine, Robert și Elizabeth (în portrete independente) la ceasul când nu mai erau foarte tineri (adică la multă vreme după epistolarul lor).

You will only expect a few words – what will those be? When the heart is full it may run over, but the real fulness stays within.

You asked me yesterday ‘if I should repent’? Yes – my own Ba, – I could wish all the past were to do over again, that in it I might somewhat more, – never so little more, conform in the outward homage to the inward feeling. What I have professed … (for I have performed nothing) seems to fall short of what my first love requiered even – and when I think of this moment’s love … I could repent, as I say.

Words can never tell you, however, – form them, transform them anyway, – how perfectly dear you are to me – perfectly dear to my heart and soul.

I look back, and in every point, every word and gesture, every letter, every silence – you have been entirely perfect to me – I would not change one word, one look.

My hope and aim are to preserve this love, not to fall from it – for which I trust to God who procured it for me, and doubtlessly can preserve it.

Enough now, my dearest, own Ba! You have given me the highest, completest proof of love that ever one human being gave another. I am all gratitude – and all pride (under the proper feeling which ascribes pride to the right source) all pride that my life has been so crowned by you.

God bless you prays your very own R.

…

Iustin (teologii private și neconvenționale)

…

Cât de mult ne pasă unora de alții, mi-este tot mai clar: ajung câțiva stropi de ploaie și preotul se grăbește să termine (să gate – cum se spune în Ardeal) slujba de înmormântare, cimitirul se golește grabnic, zoriți și zgribuliți oamenii se risipesc în adăpostul caselor lor, flămânzi, salivând deja cu gândul la tocana care-i așteaptă la prânz, la coliva și colacul căpătate, pentru care tot ei au spus într-o doară: Dumnezeu să-l ierte. Nu mai există nicăieri o iubire ca o înviere din morți. Dumnezeu poate că iartă orice (păcat); dar tocmai în aceasta constă foarte marea Lui pedeapsă – pedeapsa supremă. Câți oare își termină astfel o zi, spunând (oricât de fericită sau nefericită ar fi fost ea): Mulțumesc Doamne pentru această zi bună!

Ce deznădejde și ce măsură a alienării: să nu mai găsești pe nimeni în același loc!

Dar și să mori de moarte bună, ca un fitecine, ca un oarecare (și aceasta e dorința ascunsă a multora) – ce altă deznădejde! Morții noștri sunt voinici, energici, plini de o viață stupidă (până-n ultima clipă) și morți. Înspre nimicnicie, și de acolo mai departe…

Îl implorăm (cum spune acela?) fără să ne dăm seama, dar ca într-o imprecație, pe Dumnezeu să ne scape de Dumnezeu.

…

(din Cealaltă obișnuință, postume, 2002)

Despre moarte ca revedere

Domnul Echt a postat (cu oarecare vreme în urmă), minunatul poem al lui Mircea Ivănescu, pe care îl reiau și eu cu nesaț (fiindcă e poemul meu favorit din MI). Dacă tot l-am pomenit cu melancolie pe Iustin și deceniul său de absență, să-l pomenim și pe domnul Ivănescu, maestrul lui Iustin, în anul în care discretul domn MI a pierit, iar Iustin a împlinit, în felul său tainic, zece ani…

 

Mircea Ivănescu

 

Despre moarte ca revedere

 

1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
– dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.

Legile lui Iustin

Când îngerul ți se retrage din preajmă lasă în urma lui, în locul lui, un gol care este păcatul sau moartea, sau păcatul de moarte.

…

Nici adevărul nu este o instituție, și nici iubirea.

…

A-l iubi pe Dumnezeu (numai) pentru darurile sale pentru noi înseamnă a-L trata ca pe o târfă.

…

Îmi este foarte dor uneori de un nebun. Să stau așa, lângă el – nebunia lui mă va excita în măsura în care mă va odihni.

…

Doar diavolul este un zeu (rău) care dispune de lume așa cum dispune persoana iubită de cel care iubește. Și totuși în multe rele se ascund cele mai mari putințe ale binelui. Numai că ele rareori izbândesc în afară și rămân acolo, închise în coaja lor, afurisite.

…

Negreșit, poesia este o necivilitate, o barbarie a spiritului.

(din Cealaltă obișnuință, postume, 2002)

Iustin (Încerc să scriu o poesie)

Încerc să scriu o poesie (V)

 

Pe tot ce punea el mâna țâșnea sânge:

a pus mâna pe un om

din acel om a țâșnit sânge,

a pus mâna pe o carte

din carte a țâșnit sânge

a pus mâna pe iubita lui

din iubita lui a țâșnit sânge.

El s-a înfricoșat și s-a blestemat,

își spunea: Ceea ce noi credem a fi iubire

nu este decât un raport de forță între doi oameni,

între noi și ceilalți.

Mi-a spus: Disperarea de a fi tu însuți – o cunoașteți?,

acea disperare care te face imobil

și-ți devine respingător, contagios, infam

tot ceea ce atingi –

și nu poți da în schimb decât răutatea ta.

Apoi el a descoperit că s-a tăiat la deget.

Și de aceea tot ce atingea se umplea de sânge.

Nu era nici vreun mare magician, nici cine știe ce criminal.

Există o deosebire între o pictură

și o suprafață pe care au căzut câțiva stropi de sânge –

chiar dacă și sângele este colorat – i-am spus.

Asemenea unor băltoace de apă stătută și mlăștinoasă

pe care marea le uită în urmă când se retrage,

un ungher inundat,

tot așa o bucurie poate rămâne în urma unei întâmplări neplăcute

sau a unei fapte generoase, poate, la prima vedere, confuze,

de fapt ocrotitoare, binevoitoare.

Poți fi câteodată fericit

nu în ciuda sau împotriva tristeții,

ci datorită tristeții, i-am mai spus.

Melancolia mângâietoare a faptelor tale

străluminează cu o căldură grațioasă, gingașă,

totul în jur, chiar și plutoanele de execuție în masă.

Și am continuat: astfel, datorită și melancoliei,

totul e îngăduit cu cinism.

Aici el a tresărit – firește, neliniștit.

Pansându-i degetul i-am spus:

să nu uiți, dar niciodată să nu uiți

forma aceea care a rămas în zăpadă

în urma acelor tineri fericiți care s-au hârjonit și s-au sărutat acolo

și nici pata aceea roșie, de pe cearceaful apretat.

(din Cealaltă obișnuință, postume, 2002)

Iustin (Stări)

Stări

 

Este foarte adevărat că o stare de-a fi, pe care nu o simțim când suntem singuri, să fie în noi când suntem împreună și să ne domine. Dar de la acea stare nu învățăm nimic. Absența unei ființe ne învață mai mult decât însăși ființa.

Va trebui să comunic cu ea întorcându-i spatele – dar asta nu în sens vulgar ci din dorința de-a ne înțelege. Ea nu va putea sta decât cu fața spre mine (asta în închipuire, căci iată că în viața de aici, reală, lucrurile se petrec tocmai pe dos – adică eu o caut și-mi întorc spre ea fața iar ea mi-a întors spatele, a plecat). Ea îndrăgește tot ceea ce se desfășoară în fața ei, tot ce hălăduiește pe acolo. Eu fac parte dintre cei care nu o privesc niciodată în față (din timiditate), ea dintre aceia care ignoră o jumătate de lume – din spatele lor. Eu, retras aici, în parcul din jurul clădirii, (unele insecte au în ultimele lor clipe de viață numai aripi, stomac deloc) o pândesc, o urmăresc întotdeauna din lumea care pentru ea nu există… Un singur pas dacă aș face, trecându-i în față, m-ar îndrăgi cu ortodoxă credință. Dar n-am curajul să-l fac. Aș avea curajul s-o pun în lanțuri grele ca s-o mângâi.

 

(din Lucruri simple sau echilibrul instabil, 1992)

Iustin (Ferparul)

Ferparul

Ce înseamnă să fii om mare? Câțiva milimetri în plus la perimetrul ferparului. Mai sunt câteva momente până la culcare, mâine el va sosi cu trenul de dimineață, ne întâlnim în sala de așteptare clasa II, am aprins vezioza, am stins lumina mare și am început să mă spăl pe dinți. Sub lumina palidă a veiozei, în timp ce simțeam gustul mentolat al pastei de dinți, am început să mă gândesc mai întâi la ea, era o femeie foarte frumoasă pe vremea aceea, și era vremea femeilor frumoase, o pândeam în fiecare după-amiază în capătul străzii și de acolo începeam urmărirea. Într-o zi am urmat-o până la cimitir; s-a oprit în dreptul unei cruci, pe mine nu trebuia să mă zărească, așa că m-am oprit câțiva metri mai în spate, pe altă alee, în dreptul altei cruci, simulând reculegere, un îndurerat oarecare; de fapt privind-o insistent cu coada ochiului. Plângea, monumentul funerar din față îi provoca durere sinceră; pentru mine, crucea din dreptul meu nu semnifica decât un ascunziș ca oricare altul, ca un copac de pildă, sau un colț de clîădire după care mă puteam adăposti fără teamă. Sigur că citisem numele celui înmormântat la picioarele mele, citisem anul nașteriii și cel al morții, am făcut scăderea, socotind că murise tânăr. Nu simțeam nimic pentru el, privirea îmi aluneca înspre ea, având grijă, în același timp, să fiu acoperit cât mai bine de crucea albă din față.

În timp ce spălatul pe dinți din seara aceea era pe sfârșite, aplecându-mă spre chiuvetă, cu un gest neîndemânatic, am atins cablul veiozei, steckerul a ieșit din priză și am rămas în întuneric. Atunci a trebuit să aprind lumina mare, nu aș fi putut nicicum nimeri altfel priza, mâna mea s-a ridicat în dreptul capului și am apăsat întrerupătorul.

Sub lumina puternică a unui bec de o sută de wați, atârnat de tavan, concomitent cu pocnetul sec al întrerupătorului, un alt gând mi-a răsărit în minte și mi-am spus că multe dintre păcatele celui înmormântat acolo, sub crucea după care m-am ascuns, au fost trecute, în ziua aceea, în seama mea.

(din Lucruri simple sau echilibrul instabil, 1992)

Iustin (1964-2001)

În 29 septembrie 2011 s-au împlinit zece ani de la moartea lui Iustin. Mi-am amintit de el, bântuitor, doar în octombrie, drept care, iată, simt nevoia să postez fragmente din poemele lui. Astăzi, niște fărâme din Epilog (Obiecte mișcate, 1991), poem pe care l-am desfăcut cândva și l-am vorbit cu Iustin.

Ce-ai face dacă ai fi vrăjitor? l-a întrebat bătrânul pe copilul ce-și trăgea de sfoară, pe trotuar, mașinuța fără o roată. Se opriseră în fața mea, tocmai urma să-i depășesc, am încetinit mersul ca să ascult răspunsul puștiului: el a întrebat, Dar tu, nene, ce ai putea face dacă ai fi vrăjitor? Chiar așa, ce am putea face? Vaza din sticlă albă ar rămâne la locul ei, la fel bomboniera, așezată în colțul bufetului, pipa în scrumieră, – dar eșarfa vișinie? Eșarfa este acum la gâtul ei, ea stă într-un colț al camerei și așteaptă, am zărit-o din stradă trecând o dată prin dreptul ferestrei luminate, am apăsat clanța ușii, era deschisă, am intrat. Ușa ar fi trebuit, trăgând-o în urma mea, să se închidă peste tonurile de peisaj ploios de afară, să despartă interiorul casei de restul lumii, dar nu s-a întâmplat asta; închizându-se ușa, prin fanta din ce în ce mai îngustă – pe măsura închiderii ei – dispăreau curtea, cei doi copaci din grădină, grămada de nisip și leagănul, apoi am auzit pocnetul sec, ce a marcat închiderea yalei; numai că în fața mea peisajul era identic cu cel pe care-l părăsisem, stăteam, la fel ca înainte, în mijlocul curții, în stânga leagănului și a grămezii de nisip. Trecând pragul, lumea de afară s-a deplasat înăuntru. Așa cum ai fi mișcat bomboniera din colțul bufetului, și acolo, pe vechiul ei loc, praful încă nu s-a depus iar un obișnuit al casei spune, Aici a fost bomboniera; el chiar o vede acolo, o deschide și se servește cu bomboane de mentă.

[…]