Archive for Martie 2011

Galileea mon amour (?!)

Martie 31, 2011

Vestea călătoreață și literară este aceea că azi o pornesc spre Galileea, la Nazareth, mai exact într-un orășel care se numește Maghrar (și care se citește Mărar! – nici măcar nu există pe hartă, deci e tare mititel), la festivalul de poezie Nisan. Nu ajung la Ierusalim (rămâne pe altădată, întrucât Ierusalimul se cuvine călcat pe îndelete), dar măcar Galileea și tot vreau s-o adulmec așa cum se cuvine și s-o răscolesc atât cât îmi va sta în puteri. Vom fi cam 30 de poeți de toate soiurile. Poate ajung și la Haifa, să văd marea și să lipăi puțin pe țărm. Dacă nu, măcar lacul Tiberiada (Ghennesaret sau Marea Galileii, cum i se mai spune) să-l încerc (iată-l în imagine).

În altă ordine de idei, ce-am scris, ce mai scriu și ce mai zic, aici, mai jos – ca să nu postească nimeni în lipsa mea 🙂

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/martie2011.pdf

Holy Marienbad!

Martie 29, 2011

Pentru cine poftește un experiment straniu (poate, iritant de straniu), un cocteil Molotov filmic, din sutura a două faimoase pelicule de cinematecă, recomand unul după altul – Muntele Sfânt (1973, regizat de Alejandro Jodorowsky) și Anul trecut la Marienbad (1961, regizat de Alain Resnais). De încercat! Tocmai pentru că nu au nimic în comun. Și pentru că le-am revăzut de curând. De vizionat în această ordine prescrisă, cu tot ce înseamnă jodorowskyanismul și marienbadismul…

 

rochii și bonete

Martie 28, 2011

Iată două rochii zenobiatice sau zenobulonice – 🙂 – din spectacolul clujevit despre care am mai scris cu oarecare vreme în urmă. Danteloase, înmărgelate și împerlate, așa cum știau femeile să se respecte ca gust la începutul secolului 20. Mai că-mi vine să le fur pentru muzeul de blog sau să le deșir, de plăcere și poftă!  Și nu e vorba doar de rochii, ci și de bonetele dantelate! Din păcate, botinele nu se zăresc, dar mărturisesc cu aviditate că erau minunate, tot danteloase și ele!

orfismul sonorizat

Martie 28, 2011

Aproape că i-aș fi spus neo-orfism, dar până la urmă m-am abținut. Iată, însă, că există și așa ceva în mileniul trei, ca o stridență ce aduce aminte că tot cei din vechime știau exact cum stau lucrurile. Fără computere, internet, telefoane mobile și alte ingrediente (utile) ale timpurilor de acum. Am primit cadou chiar aici pe blogul mesmeic varianta trupei Arcade Fire cu My Body is a Cage, dar parcă prefer sută la sută varianta lui Peter Gabriel.

 

Noul Orfeu era, însă, Orfeu încă de la tinerețe (prima trupă Genesis), așa încât iată-l cu patruzeci de ani în urmă, în magia și strălucirea sa. Vocea a rămas aceeași.

 

m. i. octogenar

Martie 26, 2011

Poezia lui Mircea Ivănescu este circumscrisă unui carnaval al melancoliei: fiindcă este vorba de un carnaval, jocul este îngăduit și prelungit chiar până la sofism; dar pe lângă elementul ludic răsfirat există mai ales o melancolie suavă, delicată, eterală, deși catalizată de realitatea concretă, alienantă, asfixiantă. Personajele lui Mircea Ivănescu (întrucât poetul se multiplică pe sine în variate euri problematizante ontic) monologhează misterios ori dialoghează tainic, în secvențe aproape „socratice” (s-ar putea specula) dacă nu ar fi vorba despre niște texte în care narațiunea este încifrată, deși pornește întotdeauna de la un fapt banal: o ploaie care stimulează meditația, o plimbare prin orașul relativ pustiu (ca în Magritte ori de Chirico, deși nu lipsește o subtilă tentă proletară din acest spațiu urban ivănescian), une causerie într-un birt, o contemplare a unei femei admirate, observarea obstinată a unor pisici, moartea cuiva care a însemnat ceva măcar în sens obiectual, etc.

cei mai problematiza(n)ți ochi

Martie 25, 2011

Cei mai problematiza(n)ți ochi despre care s-a discutat de-a lungul timpului au fost ochii Emmei Bovary și aceia a lui Liz Taylor. Despre ochii personajului flaubertian am citit speculații puhoi în Papagalul lui Flaubert (romanul-eseu al lui Julian Barnes) – dar și un prieten firoscos al meu, iașiot și eseist, neștiind de Barnes, și-a pus o grămădă de chestiuni legate de acești ochi, ba chiar a și scris puțin despre ei!

Despre Liz Taylor cea cu presupuși ochi violeți (și nu doar acum la și după moartea ei) s-a vorbit enorm, în high-life și în lumea VIP-urilor: dacă erau în mod real violeți, sau era vorba despre un albastru neobișnuit, cu nuanță viorie doar dintr-o anumită perspectivă. Habar nu am care este adevărul: Liz Taylor era oricum foarte frumoasă, cu sau fără ochii ei violacei.

Cineva, intrigat de curând de toate speculațiile legate de acești ochi faimoși, mi-a scris un mesaj ciudat pe mail în care mi-a explicat că, și într-un caz, și în celălalt, avem de-a face strict cu niște anamorfoze!

Dacă mă gândesc bine, pot credita anamorfozele până la limita indicibilului…

P. S.

Liz Taylor a fost o actriță bună (dar nu foarte bună, nici excepțională). Nu frumusețea ei mi-a atras atenția asupră-i, ci cu totul altceva – cel mai inteligent și citit și neplictisitor partener al ei de viață, Richard Burton (actor excepțional, deși nu îndeajuns folosit de regizori spre a-i fi valorizat talentul).

contorsiunea

Martie 23, 2011

Oamenii au parte de contorsiuni: aproape oriunde mă uit în jur cam așa ceva vad. Contorsiuni, răsuceli, încolăceli. Dar undeva, totuși, descolăceala așteaptă să iasă la iveală și își dă ghes să nu mai stea pe ghimpi ori în răspăr.

povestea trandafirului pustiului

Martie 22, 2011

Mă gândisem, după ce scrisesem povestea deșertului uriaș, să rostesc și o poveste despre pădurea de trandafiri ai pustiului. Dar m-am înțelepțit și am priceput, sibilinic, că o întreagă pădure de astfel de trandafiri nu are niciun rost, întrucât trandafirul pustiului nu poate fi decât unul singur. Fiecare din noi are un singur trandafir al pustiului (dacă avem noroc – dat fiind că unii nu au niciunul!), iar acest trandafir este întotdeauna altfel pentru fiecare. Așa încât nu voi mai spune povestea a treia despre deșert, fiindcă nu este posibil: despre trandafirul meu din deșert doar eu am dreptul să aflu și să-l cunosc, așa cum despre trandafirul celorlalți, doar ei au dreptul să știe. Fiecare din noi vom cunoaște doar pe dinăuntru povestea trandafirului nostru.

povestea deșertului uriaș

Martie 21, 2011

pentru s la puterea a doua

De taina micului deșert, care a rămas astfel, au aflat, însă, marile deșerturi pustiitoare. Acestea s-au mâniat pe deșertul uriaș care îi dezvăluise micului deșert lumina sa de sine stătătoare, fără nevoia marilor suprafețe aride. De aceea, deșerturile pustiitoare au pus la cale pieirea deșertului uriaș. S-au hotărât să îl lovească ziua și noaptea, cu furtuni de nisip, cu arșiță și frig laolaltă, până când, de la atâta năpustire, s-a întâmplat ceva ciudat: deșertul uriaș s-a dezgolit și a aflat în străfundurile sale izvoare de apă, care l-au preschimbat, după oarecare timp, într-o oază, astfel încât să nu mai fie deșert. Chiar așa s-au petrecut lucrurile, iar deșertul uriaș a devenit altceva decât credea el că este. O vreme, uriașul deșert a fost mohorât, căci nu știa cum să fie oază și să se bucure, dar în cele din urmă el a priceput că nu suntem întotdeauna ceea ce suntem și ceea ce ni se întâmplă, ci mai ales ceea ce facem să ni se întâmple. Astfel încât el s-a împăcat cu noua sa stare de viață și a început să se bucure de oaza în care se preschimbase. Gurile bune spun că el a rămas până la capăt o oază și că nu s-a mai preschimbat niciodată în altceva. Gurile rele spun că, după mulți ani în care a fost oază primitoare, fostul deșert uriaș a devenit iar deșert. Alții spun, însă, că el ar fi devenit o pădure de trandafiri ai pustiului. Dar, oricare dintre povești va fi fiind cea adevărată, el nu s-a îndoit niciodată de sine.

(În imagine, un tufiș cu trandafiri ai deșertului. Aș fi vrut să o atașez aici pe minunata Lhasa de Sela cu melodia sa El Desierto, chiar dacă al ei cântec este despre un alt deșert decât cel scris de mine aici; Lhasa a mai fost auzită pe blogul mesmeic cu melodia Rising, atunci când această cântăreață cu har a pierit. Am ascultat pentru întâia dată muzica ei datorită lui Florin Lăzărescu, în avionul Paris-București, acum vreo trei ani, în special El Desierto . Zic – aș fi vrut să o atașez aici, mai jos, dar nici blogul meu, nici sistemul youtube nu îmi îngăduie – nu știu de ce!)

Desert Rose

Martie 20, 2011

Și bonus pentru duminică seara – Desert Rose (live), în varianta Sting – Cheb Mami (deși eu îl prefer pe Sting singur):