Archive for Noiembrie 2012

Povestea lui Kasturmen cea din deşerturi (1)

Noiembrie 29, 2012

Mesmeea Cuttita

Povestea lui Kasturmen cea din deşerturi

(1)

 

– Pace vouă! preacinstiţi stăpâni ai mei, iată că a venit rândul să fie rostită acum istoria arăpoaicei Kasturmen din deşerturi, povestitoarea bătrână de la curtea regelui Kanmakan. Precum și povestea lui Mazran.

A trăit cândva un beduin stăpân peste multe triburi din pustiu, avut fiind el cu turme de cămile şi mulţi robi. Iar numele lui era Al-Kaven. Era atât de bogat încât în cortul lui uriaş, împodobit cu nestemate şi cusut numai cu fir de aur şi mătase, trăiau cele zece neveste ale sale şi copiii lor legiuiţi, zămisliţi cu preacinstitul beduin mai mare peste beduini. Iar dintre toţi cei născuţi din stirpea sa, Al-Kaven cel bogat cu osebire iubea ca pe ochii din cap pe una din copilele sale, numită fiind ea Kasturmen. Şi într-atât o iubea Al-Kaven pe Kasturmen încât o luă cu sine în peregrinările prin deşert, îndepărtând-o de haremul unde trăiau nevestele şi ceilalţi copii ai săi şi crescând-o ca pe un bărbat, astfel încât să o ferească de privirile piezişe şi deocheate ale altor beduini, cămilari ori chiar tâlhari ai deşertului. Şi o deprinse Al-Kaven pe Kasturmen să călărească şi să strunească animalele deşertului, cai şi cămile, apoi o învăţă să mânuiască sabia şi iataganul ca un războinic. Nu uită, însă, prevăzătorul Al-Kaven să o înveţe pe copila sa să citească fără cusur la lumina stelelor toate poveştile lumii adunate şi istorisite de zodieri şi tălmaci în cărţile de înţelepciune. Şi cu cât Kasturmen creştea şi era mai pricepută la lupte şi călărie, cu atât ea nu prididea să cunoască toate poveştile cu tâlc din cărţile dăruite de prevăzătorul ei părinte. Iar când ajunse Kasturmen la vremea însoţirii sale cu un bărbat pe potrivă, maimarele beduinilor înţelese că fiica sa se vădea a fi într-atât de învăţată şi dăruită încât nu ar fi putut fi zălogită nici chiar de emirul dreptcredincioşilor, dacă acesta ar fi poftit-o de aleasă. Căci avea Kasturmen pielea smeadă şi arămie, ca o zăpadă întunecată, şi ochii de tăciune încins, nu în zadar cinstitul şi iubitorul ei părinte o răsfăţa spunându-i Pasărea cu pene de cărbune. De o zărea cineva cu adevărat la lumina stelelor din deşert, îndată ar fi aşternut stihuri de mare laudă şi înminunare precum acestea:

Strălucitoare şi neagră e fecioara din pustiu,

Ospeţind frumuseţea-i biruitoare şi grea

Oricine-ar ieşi din iadul de scrum într-o oază de nea,

Dacă pe Kasturmen ar zări-o înzăuată pe-un bidiviu.

Nu arareori la ceasurile de noapte, iscusita copilă îi rostea părintelui ei poveşti din cele citite în cărţile minunate, până când deja vârstnicul beduin adormea mulţumit. Apoi fecioara se retrăgea într-un cort ca un iatac, apropiat de sălaşul părintelui ei, fiind ea deprinsă deja de mulţi ani cu veşmintele aspre şi cu purtarea bărbătească. Uneori, noaptea, Kasturmen obişnuia să se plimbe printre corturi şi să asculte şi alte poveşti decât cele din cărţi, căci era mult dornică de astfel de rostiri şi tâlcuiri, fie că acestea se sălăşluiau în scrierile cărturarilor, fie că erau spuse de gurile simple şi sărăcăcioase ale cămilarilor şi neguţătorilor trecători dinspre o oază spre alta, străbătând ei deşertul. Într-o astfel de noapte plimbându-se ea, nu mare îi fu mirarea auzind vocea minunată a unui beduin tânăr care ştia să rostească poveşti ca nimeni altul până atunci. Era un călător şi negustor de mătăsuri, pe numele său Mazran, care străbătea deşertul împreună cu cinci slujitori vrednici şi închinători lui ca fiind singurul moştenitor al casei sale. Şi era Mazran arămiu la boi precum Kasturmen, cu dinţii albi ca de fildeş, cu trupul de curmal frumos încât până şi bătrânele slujitoare din pustiu nu pridideau să îi ureze, strigându-i: „Fericită femeia care va adormi la pieptul tău şi vrednică să fie ea!” Iar Mazran zâmbea la aceste vorbe cu dichis, ştiind că încă nu îşi găsise o aleasă pe potrivă. Deci în acea noapte sortită, Kasturmen rătăcind ascunsă printre corturi îl auzi povestind cu nesaţ pe Mazran şi nu doar că pentru întâia oară abia îşi stăpâni înfiorarea şi răsuflarea i se schimbă şi ochii i se înmuiară, dar mai cu seamă rămase mirată de poveştile neobişnuite pe care Mazran cel arămiu le rostea. Căci nu erau acestea poveşti sfinte, deşi aveau mult tâlc, ci poveşti cu oameni rătăcitori ori cu închipuiri fără seamăn. Şi simţind ea, fecioara, că arde de dorinţă tot ascultându-l pe Mazran, nu se sfii să îl oprească dintr-una din aceste poveşti, cercetându-l asupra adevărului rostit de el. Iar Mazran, mirat şi el de limba dulce a acelui tânăr beduin care-l iscodea şi în care el ghici de bună seamă o fecioară, răspunse simplu:

– Mai degrabă mi-ar creşte păr pe limbă decât să nu fie adevăr în toate cele rostite de mine.

Cât de aromitoare e frăgezimea cuvintelor lui, îşi spuse Kasturmen în gând, acum când noaptea aşterne asupra capetelor noastre mantia ei largă. Deci fecioara rămase ca vrăjită în apropierea lui Mazran şi ascultă atunci destule ceasuri cele mai vrednice poveşti ale lui, între care zece erau de seamă, drept care se cuvine să le înşirăm aici: Povestea mâncătorului de haşiş, Povestea beduinului care s-a preschimbat în cămilă, Povestea oazei fermecate şi a străjerului mut, Povestea celor trei gemeni beduini cu un singur ochi, Povestea scarabeului cu picioare de om, Povestea nisipului din deşert care ştia să cânte, Povestea frumoşilor adormiţi în oaza de cristal, Povestea regelui Ardaşir cuceritorul de lumi, Povestea sclavei deşertului şi Povestea şeicului frate cu măgarii.

Întunecimile

Noiembrie 22, 2012

Lian a fost una din vedetele festivalului Arca Literară 2012, din Armenia. Un chinez atipic, cu păr lung pe umeri și ochi de jumătate mongol!

Lian Yang

(China)

 

 

Întunecimile

(fragment)

Dar întunecimea nu spune cǎ între întuneric şi întuneric

este doar aceastǎ primǎvarǎ;

oasele zmeului de hârtie atârnǎ în vârful copacului,

coaja strǎluceşte, îndrǎgostiţii sǎrutându-se trec pe sub el.

Polenul, în plǎmâni, bate toba anilor.

Un caraghios în roşu strǎlucitor poate întotdeauna sǎ-i facǎ pe copii sǎ fugǎ nebuneşte.

Dinţii care mestecǎ pe meseriaşii mǎrunţi sunt din ce în ce mai verzi,

noul teren al vechiului ziar este dat foarfecelui de flǎcǎri.

Aprilie, pornind de la scurgerea rîului, naşte umbra iluziei.

Râul, acea culoare uitatǎ, pornind de la noi, naşte umbra iluziei.

Porumbelul sunǎtor[1] dupǎ ce arde e pulbere de stele.

Când confruntarea dintre copii se încheie, se intrǎ dupǎ o ușǎ zǎbrelitǎ.

În întuneric întotdeauna este un corp care nu poate pluti înapoi pe tǎrâmul visului.

Chiar şi ceea ce ne sperie, sperie doar frica proprie.

Întunericul nu spune nimic. Pe stradǎ, fiecare pieton

începe sǎ îngâne un „na, na, na”

Întunericul ascultǎ negrul şi roşul aprins de pe buzele vopsite.

O şcoalǎ a primǎverii ne lasǎ întotdeauna fǎrǎ cunoaştere.

O amintire – cine trǎieşte în aceasta este un duh.

Bolile dau înfǎţişǎrii nuanţǎ strǎvezie.

Când aduci oglinda înainte-ţi, marea dispare transformându-se în coada unui peşte mort.

Se vomitǎ trǎncǎnealǎ.

Întunericul e prea mult, de aceea viaţa nu ajunge nici o datǎ la el.

Dacǎ primǎvara plecǎ de la noi, primǎvara e în sfârşit liniştitǎ!

Traducere din limba chineză de Dumitru Bojovschi


[1] Porumbelul sunǎtor: 鸽哨 (geshao – porumbelul fluierǎtor) sau 鸽铃 (geling – porumbelul sunǎtor) este un obiect devenit tradiţional fiind un fel de ocarinǎ care imitǎ gurluitul porumbelului, însǎ materialele principale din care este realizatǎ sunt: bambusul, stuful şi tigva, şi nu lutul.

Boo-man

Noiembrie 19, 2012

Filip Van Zandycke

(Belgia)

Bau-bau

Aşa începe povestea.

Cu mult, mult timp în urmă,  nu erau copii nicăieri pe lumea aceasta. Înainte să existe părinţii, înainte să adie prima boare de vânt, înaintea așa-numitului „AN FĂRĂ COPII”, trăia pe pământ groaznicul Bau-bau.

Peste tot în lume, înfricoşătorul Bau-bau apărea şi fura copii. La început, nimeni nu şi-a dat seama ce se întâmplă. Nici chiar dascălii nu au luat în seamă lipsa lor, ceea ce era şi mai ciudat. Aşa se face că în cele din urmă, toţi copiii au dispărut, chiar dacă credeţi sau nu, e adevărat, nu mai rămăsese niciunul. Nici în Belgia, nici în Bagdad, nici în Belarus, nici în Belfast, nici în Bethleem, nici în Beijing, nici în Berlin, nici în Bogota, nici în Bologna, niciunde pe lumea aceasta nu se mai găsea vreun copilaș.

Bau-bau era de o urâţenie teribilă cu burta lui umflată şi cu cei 39 ochi şi 26 urechi. Cu toate că avea atâția ochi, nu vedea mai nimic. Da, Bau-bau era complet orb. Cum a reuşit să-i caute şi să-i găsească pe copii, nimeni nu ştie. Cu toate că avea atâtea urechi, nu auzea niciun sunet. Cum putea să-i audă pe copii, nimeni nu ştie. Cum arăta nasul lui? Era borcănat ca un coş de burlan. Şi pentru că uneori trebuia să îşi mai ardă părul care tot creştea şi creştea, din el ieşea foarte mult fum. Oricum, asta nu l-a ajutat prea mult, tot nu putea respira.

Teribilul Bau-bau se înfăţişa ca o bestie hidoasă, de culoare brună. Şi aşa cum ştim cu toţii, o bestie nu cunoaşte darul vorbirii. Aşa că tot ce auzeai de la Bau-bau era: BBBBBBBBBB.

De fiecare dată când copiii se jucau în parcuri, sau alergau pe străzi, sau se simţeau în largul lor pe plajă, Bau-bau apărea de nicăieri, îi răpea şi îi ducea departe de locurile acelea. Când toţi copiii lumii dormeau în patul lor, Bau-bau venea după ei şi, fără să-i trezească, îi făcea să dispară. Unde îi ducea? Cum? Nimeni nu ştie.

Tot ce se ştie este că Pământul era pustiit de copii. Dar oare au dispărut cu toţii? Nu chiar, pentru că undeva mai era o tărişoară, unde Bau-bau nu a călcat niciodată. Un loc în care copiii trăiau dintotdeauna o viaţă normală,  unde se jucau fericiţi, mâncau iaurturi delicioase şi făceau o mie de alte lucruri copilăreşti. Mă întrebaţi care e numele ţărişoarei? HAYASTAN era numele ei.

În fiecare dimineaţă, la micul dejun, Bau-bau mânca 39 hamburgeri şi îşi potolea setea cu 26 ceşti de ceai de gândac. În fiecare zi, la prânz, mânca 39 farfurii cu plăcintă belgiană de vită şi bea 26 boluri de supă de gândac. La cină servea întotdeauna 39 porţii de caviar Beluga cu fasole şi consuma 26 căni de cafea tigru-bengaleză. Între mese, mânca o mulţime de albine. Iar seara târziu, înainte să se culce, se auzeau râgâieli zgomotoase.

Dar bineînţeles, aşa cum ştiţi deja cu toţii până acum, aceasta nu este o poveste adevărată. Să nu credeţi un cuvânt din ce v-am spus. E un simplu basm, doar o altă poveste imaginară.

De ce? Pentru că Bau-bau nu există. El nu a trăit niciodată şi nu va exista vreodată. Aşa că nu trebuie să vă temeţi de nimic.

Singurul lucru pe care o să vi-l amintiţi de acum sau oricum lucrul pe care niciunul dintre voi nu-l veţi putea uita vreodată e că în alfabetul meu există litera B. O literă tare frumoasă care se află undeva la începutul lui. E chiar a doua. Aşadar, de acum încolo nu trebuie să vă mai îngrijoraţi, fiţi doar fericiţi. Pentru că singurul lucru pe care copiii ar trebui să-l facă e să râdă din toată inima, cât mai des. Fiţi veseli şi jucaţi-vă până când vacile se întorc de la păscut. Distraţi-vă aşa cum o fac porcii-zburători. Pentru că da, ăsta e adevărul: porcii zboară!

Dar asta e deja o altă mâncare de peşte, o altă poveste. E istoria poveştii literii P, şi nu B. Iar pentru a v-o putea istorisi va trebui să mă întorc înapoi în așa-numitul „AN AL PORCILOR ZBURĂTORI”. Între timp, tot ceea ce trebuie să faceţi e să urmăriţi luna de pe cer. Şi eu sunt convins că într-o noapte veţi vedea porci zburători undeva acolo, în lumina lunii.

Da, sunt convins că aşa se va întâmpla şi că o să vi se pară minunat.

O povestioară scrisă în 20 octombrie 2012, la Dilijan, Armenia

 (Dedicată copiilor din satul Tumanyan)

 

 

În românește de Lavinia Rogojină

P.S.

Pe Filip l-am cunoscut în Armenia, la festivalul The Literary Ark 2012: ingenios, simpatic, isteț foc, hâtru, mozaicar al cuvintelor.

Arizona (poeme șamanice)

Noiembrie 15, 2012

Arizona

la fereastră se găsesc pantofi desperecheați și un pahar înalt cu praf strălucitor

vreau o liniște strânsă într-o batistă cu inițiala numelui

toracele meu se umflă de parcă ar avea mingi înăuntru

în timp ce adorm într-un hamac cu model de cactus

și deodată ajung în arizona unde o fetiță desenează deșertul

despărțindu-l de nisipul roșu cu sfori atârnate în găuri de șarpe

e ca o pojghiță de celofan pe o fotografie care se sparge fiindcă e solidă

e ca un câine credincios ce adună deșertul într-un giulgi

deasupra mea plutește un zmeu creponat cu franjuri ca barba unui străbunic

câtă făină fierbinte presărată pe iarba ta arizona

pe colinele cărămizii din care cresc conserve umplute cu pietre

prin somn pășesc pe catalige și mă îngrop în hamac

iar din rucsac scot pene crestate de lipit pe piept

miroase a zahăr ars odaia mea cu pantofi desperecheați

în varul din pereți există ceva însorit care nu se mai poate pierde.

(publicat în suita Poeme șamanice, din revista Tiuk)

acquarium

Noiembrie 8, 2012

 

 

acquarium

 

Pentru Radu Vancu

 

stăteam ca doi pești în niște acvarii lipite

apoi sticla s-a spart și apa a năvălit dinspre plămâni

era altfel decât de obicei fiindcă plămânii nu mai erau spongioși

lângă noi se afla un coș de gunoi plin de cotoare de flori

atunci am început să vorbesc despre lănțișorul de-argint care stă între

ce se spune că-i viața și ce nu se spune că-i moartea

eram smeriți și aproape că ne era rușine să vorbim

ne țineam mâinile în poală ca niște văduve

deși la fel de bine s-ar fi putut să fim niște oameni însemnați pe frunte

cu o pată gălbuie de recunoaștere

erai un cunoscător al granițelor și puteam să-ți vorbesc

despre partea de-aici și partea celalaltă

despre cum stau eu la graniță iar cumințenia mea nu provoacă niciun răspuns

glasul tău era de om împăcat venit de departe din bolgii

și atunci aproape am simțit cum nebunia e ceva foarte pașnic și răcoros

un obiect delicat și la îndemână de pus în buzunarul de la piept

iar tu ești un păstor al păsărilor

și dacă stai lângă mine pe-o bancă-n oraș lângă un coș de gunoi

știi că sunt încercată de daimon

iar cumințenia mea e o pană care tocmai cade plutind peste creștetul tău

când deodată un blitz o culege și o pune într-un sicriu de carte poștală

pentru școlarii care mai cred în îngerei

și pentru gospodinele care s-au săturat să fie îngeroaice.