insomnie

În zori, pe la 4 dimineața, o insomnie sâcâitoare. Mă duc în odaia alăturată direct la bibliotecă și deschid mai multe cărți. Călătoria elefantului (Jose Saramago), Verbele auxiliare ale inimii (Peter Esterhazy), Grădina de ciment (Ian McEwan), Spuma zilelor (Boris Vian) și altele. Ba chiar și cărți de poezie contemporană. Toate mă sufocă, mă obosesc, deși îmi sunt dragi și deși le prețuiesc. Am ajuns la sațietate. Parcă aș fi citit TOT și nu aș mai avea ce. Eroare, evident. Cred că sunt obosită doar în ipostaza mea de cititor profesionist al unor anumitor cărți și pe anumite teme. Trebuie să trec la altceva.

Philip Roth vorbește întotdeauna pe dos față de restul oamenilor

Philip Roth vorbește întotdeauna pe dos față de restul oamenilor. Așa și acum – despre dragoste.

„Oamenii cred că îndrăgostindu-se se împlinesc pe sine? Uniunea platonică a sufletelor? Eu cred pe dos. Cred că ești întreg înainte de a începe. Iar iubirea te fracturează. Ești un întreg, apoi te deschizi.”

(Philip Roth – Animal pe moarte)

Cum s-ar spune, dragostea te rupe și te fărâmițează, te descuamează ori chiar te despică. Dar acestea sunt verbe finite și perisabile (ca toate verbele). Evident, se vor duce la naiba yin și yang, precum și jocul perfect de șah dintre ele.  Prin deschidere, Roth întrevede deșirarea, dezmembrarea și, deci, imperfecțiunea. Philip Roth trebuia să se facă măcelar. Spun lucrul acesta cu tandrețe, fiind o admiratoare a iscusințelor lui de prozator (în general, fiindcă, uneori, ratează chiar și el).

Chestiunea aceasta cu iubirea care te fracturează sună a secol defunct, dar își are rostul său în cadrul tabelului sinoptic dinăuntrul și dinafara căruia iubirea a ajuns astăzi să fie închipuită, percepută și practicată. Allons enfants!

nimic

M-am apucat să scriu despre nimic, după ce m-am dat cu bicicleta pe malul micului canal cu rațe sălbatice de lângă bloc. De obicei vorbesc cu ele una-alta, fiindcă sunt voioase foc și gureșe, mai ales rățoii cu guler verde strălucitor. Era cât pe ce să mă ciocnesc cu bicicleta de scorbura unui copac tăiat de la un metru un sus. M-am și lovit puțin cu fruntea de scoarță, cât să mă julesc. Și atunci m-a apucat chestiunea aceasta cu nimicul. Mi se lipiseră niște cărți de joc de degete, ca niște ierburi aromate. Niște cărți pentru pitici. Erau cât unghiile de mici, ca pentru păpuși. Nimicul devenise o draperie pentru pitici. Draperia nu acoperea nimic, nu ascundea pe nimeni. Totul era vizibil. Totul era la îndemână. Mâinile mele amestecau cărțile de joc mirositoare a ierburi aromate. Aveam poftă de ceai. Și de dulceață de nuci verzi, cu sîmburi de caise. Nici somnul de după-amiază, nici cel de noapte nu au alungat nimicul. Nici dimineața nu a mirosit a altceva. Nimicul era acolo, în sertar, cocoloșit ca un ghemotoc de ziar. La rubrica Mica Publicitate scria asa: Pentru Nimic În Lume.

Jupuiții lui Adrian Ghenie

Cam de vreo cinci ani de zile îl urmăresc, ca un gourmet de taină și de la distanță, pe pictorul Adrian Ghenie. La început m-a izbit vizual strict ca epigon de marcă al lui Francis Bacon; treptat, însă, portretele stâlcite ale lui Ghenie au devenit un omagiu adus lui Bacon și, în același timp, un ritual de a reingurgita istoria picturii în secolul XX, ca punte spre secolul XXI. Canon și prelungire cu tendință a canonului? Doar atât?!

Mărturisesc că latura mentalitară (socio-cultural-politic) a picturilor lui Adrian Ghenie m-a captivat mai puțin. Chipurile stâlcite, malformate, ale unor figuri faimoase, prin care este străbătută leitmotivic istoria violentă a lumii moderne și contemporane își are, cu siguranță, raisonneur-ii săi și fanii săi. Ceea ce m-a tulburat pe mine a fost altceva, anume: jupuirea ontică și cognitivă a portretelor realizate de Ghenie. Schizoidie și anamorfoză.

Ce sunt jupuiții lui Ghenie? De ce jupuiala chipului lor are impact? Dacă ar fi vorba doar despre o jupuire simbolică, mizând pe malformările și ororile îngăduite de și în secolul XX, ar fi prea puțin. Oricât de spectaculoase ar fi aceste portrete la nivel mentalitar, grila lor psihoistorică riscă să fie limitată. De aceea, în mod evident, tulburătoare cu adevărat e jupuiala chipurilor pricepută în grilă ontică. Mai este apoi ceva: jupuiții lui Ghenie au și o dimensiune anamorfotică. În aceste portrete deformate demonstrativ și pocite (relativ suav, însă), denaturarea are efect ontic trimițând la niște alienați lucizi în propria lor alienare din care au îndrăzneala să facă un studiu de caz. Înstrăinarea este una asumată și este livrată public, iar anamorfoza îl trimite pe privitor la ce ar putea fi el însuși cândva ori chiar la ceea ce este el acum (fără să recunoască). Jupuiala devine astfel o oglindă reflectorizantă. Jupuiții lui Adrian Ghenie nu sunt mutanți, nici suboameni; sunt oameni anamorfotici și auto-cobai. Pe suprafața vălurită și cromatizată mișcător a chipurilor lor se găsește ruptura fiecărei vieți în particular, dar și a lumii în general. Suntem niște deformați (sau auto-deformați) cu tendință. Suntem niște chipuri scâlciate, de parcă ar fi trecut peste noi un fier de călcat sau o lepră publică. Acesta este noul om sau vechiul om?!

Alice in Wonderhand

 

Palimpsestul-artefact este una din metehnele ironice și ludice ale lui Ion Barbu în ipostaza sa de bricoleur. Hâtru, autorul nu se limitează la postmodernitate, ci vizează o post-post-postmodernitate (după cum mi-a mărturisit – sau ceea ce ar trebui să fie aceasta, cândva, cumva, nu se știe când!), manipulând demonstrativ și șugubăț epoci, etape, -isme. Așa stau lucrurile în cartea-obiect de acum, unde „Alice” (nume generic pentru ideea concretă de ficționalizare și chiar de bravadă a ficționalizării) e trecută prin toate stadiile de manageriere artistică și negociere a corpului, până la a propune un trup-imago explorat cu nesaț de aventurier și stilist.

Hobbitul și îngerii

Emil Brumaru este unul din puținii scriitori care au șarm epic și candoare. Ar putea fi ascultat zile și nopți în șir, dacă ar fi să-și povestească saga vieții, a literaturii și a prieteniilor sale. Este și unul dintre puținii seniori de la noi care au blog și pagină de Facebook, întreținute cu râvnă și empatie umane. Participă la o puzderie de lansări și târguri de carte, ca un globetrotter. Arată ca un hobbit, dar unul rătăcitor și, firește, poznaș ori chiar pișicher. Se și autointitulează Hobbit, măcar pentru faptul că e un trăitor în tot felul de scorburi adaptate la realitatea cotidiană de la noi.

Poezia lui Emil Brumaru este clasiciziată pe nuanțe care merg de la un onirism ludic, la o dimensiune villonescă și la tihna ori răsfățul de trubadur. Din punctul acesta de vedere, ca stil și manieră, Rezervația de îngeri (Humanitas, 2013) este o carte care se citește cu plăcere și cu surâs satisfăcut de voyeurist și gurmet. Voi lămuri imediat de ce „rezervația” lui Brumaru este doar, la nivel tematic, una relativ canonic-angelică, în realitate fiind o rezervație erotică. Brumaru este un entertainer și un histrion. Îngerii lui sunt punți și forme de tranziție între trup și suflet, între lascivitate și puritate, lascivitatea depășind, însă, procentual și fățiș castitatea. Cât despre îngerii canonici ai lui Rilke, raportarea la ei din perspectiva lui Emil Brumaru este una plină de haz à la roumaine, întrucât îngerii rilkeeni nu ar mai putea exista și funcționa în stare pură, ci exclusiv filtrați prin poiana moromețiană a lui Iocan, după cum precizează șugubăț autorul într-unul din textele sale.

Entitățile angelice au trei ipostaze în rezervația lui Brumaru: e iubita (angelică) și răsfățată ca muză oficială; apoi sunt îngerii propriu-ziși, dar care au tot felul de nuanțe ironice ori ironizate (deși, în același timp, își conservă charisma de îngeri păzitori); apoi e autorul și trubadurul însuși, un înger la senectute și un trickster apt de isprăvi și  jocuri. Cea dintâi, muza, e „frumoasă ca scriptura”, dar și afrodisiacă într-un chip stimulator („Miroși a scoică desfăcută umed/ Pe plajele de la-nceput de lume./ Mă-mbii lunecătoare între spume/ Pe care să le sorb abia mă-ncumet.”), autorul fantasmând jucăuș și tandru, pentru a dubla angelitatea iubitei de o lascivitate acută. Angelitatea muzei și voluptatea ei erotică se întrețes datorită perspectivei romantic-trubadurești, dar și datorită dimensiunii ludic-ironice a poetului-cântăreț. Muza este una despuiată cu migală (am redescoperit cu deliciu verbul a despuia tocmai datorită lui Brumaru!), desfoliată din și în intimitatea ei (carne, piele, trup, păr), studiată, admirată, adorată, dar și tachinată. Este o muză tocmai potrivită pentru această poezie care își dublează adorația și romantismul, de o ironie ludică (așa cum am precizat deja). Organismul afrodisiac al muzei (pieptul, coapsele și fesele, în mod special) este simultan venerat și tachinat poznaș, erotismul devenind o supremă joacă. Bărbatul matur se joacă  buclucaș cu trupul senzual și apetisant al muzei sale pe care, însă, nu uită aproape niciodată să o și necăjească glumeț, ca un trickster. Rezervația de îngeri se dovedește, de aceea, a fi mai degrabă populată cu angeli doriți și doritori, marcați de libido. În cele din urmă, cartea lui Emil Brumaru are și un substrat oarecum picaresc: poetul este un rătăcitor și căutător hazliu al îngerilor mai cu seamă carnali (care se adăpostesc în muza sa), trupelnicia acestora fiind cea care îl catalizează să scrie ca un aproape trubadur, și nu neapărat dimensiunea lor spirituală.

Cum eu însămi sunt autoarea unui roman despre îngeri, este limpede de ce nu aș fi putut rămâne indiferentă la rezervația luminoasă (dar nu neapărat numinoasă) a „hobbitului” Emil Brumaru: lectura mea a fost simpatetică, tematic vorbind, dar și întrucât personajele angelice ale poetului ieșean au depășit limitele senzualității îngăduite în cer (sic!), erotismul lor tandru și blând făcând din rezervația „Hobbitului” mai degrabă o carte despre trup și oameni în carne și oase, decât una despre suflet și îngeri. Ceea ce nu este defel un neajuns: observația mea finală este strict una de „angelolog” cu lornion…

Dalvador de Dalva Zazuet

Dalvador de Dalva Zazuet s-a născut dintr-o greșeală, așa cum se nasc, uneori, personajele efemere, din pricina unei litere greșite, a unei silabe eronate ori, în general, a unui sunet ori cuvânt perceput stâlcit într-o șaradă. Numai că se întâmplă adesea că tocmai stâlcelile, în loc să fie musai malformatoare și mutilante, pot să aducă prospețime și voioșie (nu este o lege, desigur). Așa s-a întâmplat și în acest caz.

Dalvador de Dalva Zazuet avea baston de sticlă de prin anii 20 ai defunctului secol tot 20, apoi avea o pălărie de vânătoare (cu pană de fazan), mai avea cizme de arcaș, mănuși de chirurg (doar pentru a se feri de muște) și alte ustensile ori obiecte la îndemână, deși oarecum ciudate în contextul realității de azi. Dalvador întrevedea totul în sepia, nu percepea culorile. În buzunarul de la piept purta un exemplar din Alisa în Țara Minunilor pe foiță de biblie, exemplar fircălit cu desene și limericks-uri pe margine, astfel încât să nu se plictisească nicio bibliotecă dacă exemplarul cu pricina ar fi fost pierdut.

Dalvador de Dalva Zazuet era șomer, de aici timpul lui care era liber de admonestări, întâlniri fixe și ședințe. Între două stradele uitate ale unei metropole cunoscute din Blogusland, Dalvador își construise o scorbură suspendată, tapetată cu celofan și staniol. Scorbura adăpostea o mașină de scris (de pe vremuri), un monoclu tocit și un angel din paie aurite legat de un cui uriaș la fel de aurit, primit odinioară de un strămoș al lui Dalvador de la un conductor de tren din New Orleans.

Mai multe nu se știa despre Dalvador, decât că mama lui, Dalva, fusese o culegătoare de nuferi, iar tatăl lui, Zazuet, fusese un teolog răspopit din pricină că îl citise pe Urmuz.

un al doilea personaj eșuat, tot un eschimos(ss)

Un al doilea personaj eșuat, la care am renunțat tot acum vreo șase ani, a fost un soi de geamăn al lui Cruz Eschimos – pe nume Eschimosss Hipopotam. Habar nu am de ce i-am dat acest nume. Dar știu că era anarhist. Iată mai jos câteva din frazele lui de duh (sic!):

Dumnezeu il intreaba pe Eschimosss: tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Iar Eschimosss ii raspunde: eu sunt deja mare! Dumnezeu il intreaba iar: dar ce vrei tu de la viata si oameni? Vreau pe dracu, raspunde Eschimosss. Nu vreau mare lucru, mai exact vreau putin si aproape deloc. Mai exact, precizeaza Dumnezeu: ce vrei? Vreau nimic, raspunde Eschimosss. Esti nihilist? il intreaba Dumnezeu. Sunt ceea ce sunt, ii raspunde Eschimosss. Asta-i definitia si raspunsul meu, zambeste Dumnezeu, privindu-l crucis pe Eschimosss. Atunci Eschimos il lasa in plata domnului pe Dumnezeu si se duce sa fumeze o tigara.

Eschimosss vorbeste cu Inteleptul. Cum as putea sa nu fiu ceea ce sunt? Fii exact ceea ce esti, ii raspunde Inteleptul. Dar nu pot sa fiu ceea ce sunt. Atunci nu fi si nu mai incerca sa fii nicicum. Ce inseamna nicicum, intreaba Eschimosss? Inseamna ceva foarte putin, raspunde Inteleptul. Hai sictir, isi spune Eschimosss in gand.

Eschimosss ar vrea sa danseze si sa inoate cu lupii albi. Sint animale tamaduitoare, care aduc noroc. Iar Eschimosss are nevoie de noroc. Eschimosss s-a saturat de nenoroc. Iar Dumnezeu nu face nimic, ci doar ii tine prelegeri in gol. De ce sa se mire lumea ca Eschimosss a ajuns anarhist? Sa nu se mai mire.

vorbele lui Cruz Eschimos (un personaj eșuat)

Acum șase ani am inventat un personaj numit Cruz Eschimos. Era din start un personaj absurd, care bolborosea ca atare (deși se găsea și destulă luciditate în vorbele lui). Chipul nu i l-am vizualizat niciodată (la nivel fictiv), întrucât nu m-a interesat. Era un personaj care vorbea și atât. Mi-am adus aminte de el zilele acestea, fiindcă i-am regăsit câteva fraze într-un fisier la rubrica Diverse de pe computerul meu. Fără diacritice, intenționat fără diacritice. Iată-i câteva bolboroseli mai jos:

1.

eu elucubrez des (in gind), dar e bine asa, fiindca-i cu folos oarecare. ei elucubreaza rar, si e rau asa, fiindca e in zadar. cine elucubreaza mai bine? cam toata lumea elucubreaza, dar se face ca NU si ca lucrurile merg bine. cam toti isi vomeaza mintile pe la colturi si prin nise ascunse.

2.

unii zic ca totul trebuie facut sa devina real. altii zic ca totul ar trebui sa ramina ireal. nici unii, nici altii nu privesc insa in jos ca sa vada primejdia – iar primejdia asta e realitatea ratata si irealitatea asijderea. pisicile negre nu-s de gasit pe toate gardurile. iar pisicile albe-s monotone. fiind eschimos, nu sint in niciun caz pisica. poate foca sau pinguin. ce-i asta? elucubratie? vrajitoarele ce-ar spune? ele tac.

3.

zero fiinta. as putea sa monologhez mult si bine, dar mi-e lehamite. de toti si de toate. oare vrajitoarele au nevoie de un vrajitor? banuiesc ca nu. zero fiinta. bleah. ce-i de facut? nimic. nimeni. cineva. ceva. m-am dus.  dar ma voi intoarce. e un fel de a amina lehamitea sau de a stagna cu ea intr-un coridor de multa vreme neaerisit.  mai mult sau mai putin de atit si cu asta basta.

4.

ar trebui sa imi pun pe fata un biftec tartar ca sa-mi treaca sastiseala. nu o voi face. dar voi bea exact 13 cafele. ca sa nu mai dorm vreo saptamina. apoi am sa o iau de la capat.

5.

am mai vorbit despre elucubratie. astazi vorbesc din nou. elucubratia e un pansament pe rana, fiindca te salveaza de la plictis, dar si de la idiotie. cu elucubratia poti sa dormi si sa maninci, poti chiar si sa respiri. si nu e rau. fiindca elucubratia te lasa sa faci aproape orice.

Dare de seamă paranoică despre mustăciosul Salvador Dali (4)

Polimorfismul lui Salvador venea din alte zăcăminte lăuntrice. Ca individ în carne şi oase, Dali era unic, dar ca făptură cu creier, suflet şi inimă, el era atât Salvador, fratele său mai mare care murise cu trei ani înainte să se nască vizionarul ceasurilor morbide, cât şi Salvador al doilea, el însuşi, rinocerul, paranoicul, căpcăunul, ucigaşul. În adâncul său, fratele mort trăia ca un suav vampir invizibil şi, cu siguranţă, că de aici ţâşnea dorinţa necunoscută a băieţelului, de a le arunca în gol pe fetiţe. Doar atunci când Galarina tânji chiar ea să fie ucisă astfel, doar atunci Salvador izbuti să-l înmormânteze mental pe fratele-incub care îl tutelase ca un guru până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani.

Nu pot să sfârşesc această scurtă dare de seamă paranoică despre ţâcnitul meu preferat între spanioli, fără să nu aştern în scris primul şi ultimul meu vis cu Salvador Dali. Ceasul din turn bătu ora cinci după-amiaza, când m-am deşteptat în toracele aurit al mamei mele. Dormeam în minunatele oceane mute, când am auzit un murmur ce rostea în limbă păsărească deja pomenitul kikiriki. Recunoscând ciudata interjecţie a lui Salvador, am privit în toate părţile şi, într-adevăr, am zărit într-un alt torace pe adoratul meu rinocer mustăcios. Solitar şi aducând cu un bătrân flamingo, Salvador bolborosea monoton kikirikiul său, ca un orfan abandonat la azil. Confuză, dar, în acelaşi timp, zglobie să-l întâlnesc în carne şi oase, i-am spus: probabil că vă aflaţi într-un paradis chihlimbariu, seńor Salvador? Ay, nu, în numele lui Dumnezeu, răspunse mustăciosul, nu mă aflu aici în toracele mamei mele după ce mi-am trăit viaţa, ci în acel loc din care niciodată nu am ieşit! Cel de-al doilea Salvador care s-a născut nu am fost eu, ci fratele meu reînviat. Străinul a continuat să-şi murmure al său kikiriki ca pe-un cântec de leagăn, înveşmântându-se în mustaţa-i precum într-o mantie. Am îndrăznit, atunci, să-i spun din nou: dar, seńor Salvador, nu sunteţi domnia voastră acel pictor sucit al căpăţânilor luminate ale lui Lenin, al lui Adolf Hitler în piele efeminată, al madonelor cubice şi al Hristosului zburător? Nu domnia voastră a fantazat acele peisaje galbene topite la soare, unde timpul devine o licoare a uitării? Da, mi se răspunse, eu sunt, dar nu m-am născut niciodată, pentru că am trăit toată viaţa aici, în oul din torace, şi am pictat în străfundurile mamei mele. Întrucât, continuă cel mai faimos specimen al familiei Dali, nu trebuie să mă nasc ca să trăiesc, ca să devor şi să mor. Ay, i-am spus eu atunci cu amărăciune, dar în felul acesta domnia voastră nu se va întâlni niciodată cu Galarina! Cine e Galarina? mă chestionă curios peste poate Salvador. Este dragostea domniei voastre şi suprafemeia, l-am lămurit eu. Ce este dragostea? mă chestionă el din nou, precizându-mi că nu cunoaşte decât viaţa şi moartea. M-am gândit să-i dau un răspuns aparte şi am spus: dragostea este viaţamoarte. Am rămas amândoi multă vreme în tăcere, apoi, cu voce şmecherească, Salvador îmi spuse: prea bine, atunci am să mă nasc, în aşa fel încât să o cunosc pe Galarina şi viaţamoarte, dar nimic mai mult. În sfârşit, zis şi făcut, căci, în faţa ochilor mei, Salvador sparse oul din torace şi ieşi la lumină, născându-se la douăzeci şi cinci de ani ca fetus bătrân. Aşa a sfârşit visul meu şi tot astfel sfârşesc eu însămi darea de seamă paranoică. Kikiriki.

 

(povestire din volumul Nebulon, Editura Polirom, 2005)