Archive for aprilie 2013

Dare de seamă paranoică despre mustăciosul Salvador Dali (3)

aprilie 8, 2013

Prietenii săi pământeni vedeau în Salvador un ingenios hidalgo extraterestru. Alături de Buńuel, poreclit Alunecosul, Dali regiză un film cu nume de câine, în care, însă, nu juca nici un câine. Fascinat de mitomania halucinatorie a lui Salvador, poetul Lorca, poreclit Ţiganul Verde, cunoscut pentru extravaganţele sale de invertit, a tânjit să-l posede cu de-a sila, dar mustăciosul a desenat cât ai clipi un cerc magic din foc în care poetul nu a izbutit să intre. În Picasso, Salvador vedea un Papă chel şi, la vremea simpatiei sale extreme, îi ronţăi acestuia degetele mici de la mână, canibalizându-l parţial. Cu aceşti trei cavaleri ai fanteziei nesfârşite, Salvador Dali călători în metroul parizian care funcţiona în creierul său precum un paşnic vagon al misterelor de la Eleusis.

Şi-i mai plăceau teribil, lui Salvador, bastoanele şi sceptrele. Reveriile sale de rege anonim depindeau de un obiect de care să se sprijine. Aşa că inventă tot soiul de fantasmagorii: scaune cu aripi şi aripi cu bretele, unghii cu oglinjoare anamorfotice, urechi pentru levitaţie, gene false din pene de păun, telefoane transparente, cu vene. Amicii săi numeau aiureli şi isprăvi toate aceste trebuşoare. Pianele cu coadă erau nişte pântece sonore, în care se auzea muzica sferelor. Din când în când Salvador murmura măscări către îngeri, rostind, la sfârşit, faimoasa şi păsăreasca interjecţie kikiriki. Dar îngerii erau pentru el doar nişte umbrele de duzină. În viziunea sa întraripată, ar fi dorit ca femeile să mai aibă o pereche de sâni la spate, urme ale unor aripi rotunde şi catifelate. Păcat că nu fusese chiar el Dumnezeu, ca să creeze altfel femeia.

Descoperind tehnica paranoico-critică, foarfecele sale iraţionale au tăiat cu spume de exaltare veşmintele academicienilor preţioşi, momind delirul cu laptele născătoarelor isterice de la polul arctic şi antarctic. Din acel moment, organul de a percepe realitatea ireală deveni însăşi mustaţa. Salvador se lăuda întotdeauna cu mustaţa sa imperială şi mistico-spaniolă, deşi, în opinia celor care nu ţineau de meleagurile meridionale, această mustaţă părea să fie de husar sau chestor. Adevărat că mustaţa sa era subţiratică precum sfinţii lui El Greco, aducând, în acelaşi timp, cu nişte picioare de păianjen. Cu această mustaţă, Salvador râvnea să-l întreacă în rafinament pe Nietzsche, deoarece vârfurile organului păros se puneau în mişcare precum nişte sfredele care găureau. Mustaţa aceasta, cu partea ei stângă şi dreaptă, erau testicolele sale anamorfotice, acţionând ca o trompă de elefant sau ca un corn de rinocer.

În toată vremea copilăriei sale, Salvador a dorit să ucidă o fetiţă, oricare fetiţă i-ar fi ieşit în cale, dar nu în orice fel, ci aruncând-o în gol. Atunci când nu avea la îndemână o asemenea fantasmă, se folosea chiar pe sine, atât ca ucigaş, cât şi ca ucis, dedublându-se ingenios. De aceea, o iubi pe Gala cu întreaga-i nevroză de băieţel ucigaş, deoarece Gala a fost singura femeie care a acceptat să fie ucisă, cerându-i chiar ea să facă lucrul acesta, adică să fie sacrificată. Pentru graţia şi lealitatea ei faţă de moarte, Salvador o porecli Balerina golului, dar, prescurtându-i porecla şi amestecând-o cu numele Gala, ieşi la iveală o corcitură de genul Galarina. Nu atât amanţi, cât fraţi incestuoşi, Salvador şi Galarina păreau născuţi din ouă mediteraneene, precum Castor şi Polux. Amicii îi porecliseră astfel, deşi mutilându-le puţin numele: fie Castor şi Poluxa, fie Castora şi Polux.

În ciuda faptului că bătuse în lung şi-n lat bordelele pariziene, Salvador a susţinut că era virgin atunci când a cunoscut-o pe Gala, comparându-se cu Fecioara Maria, dar de sex masculin. În viziunea-i delirantă, Fecioara era mai adâncă decât Hristos, deoarece era o femeie dincolo de feminitate. În misticismul său halucinatoriu, Salvador o încarna pe Fecioară plutind şi călărind o lebădă, apoi îşi închipuia potirul Sfântului Graal ca pe un cub şi-l fantaza pe Hristos ca pe un vultur, aşa cum o făcuse, odinioară, tocmai Sfântul Ioan al Crucii. În deplină maturitate, Salvador se lovi la cap de o stâncă de pe malul mării şi de atunci începu să vadă totul cu bulbuci şi balonaşe: madone, sfinţi, bestii, obiecte, toate era dematerializate sau împrejmuite de corpusculi şi bule.

Dare de seamă paranoică despre mustăciosul Salvador Dali (2)

aprilie 7, 2013

La şapte ani, părinţii îi îngăduiră lui Salvador să trăiască într-o mansardă unde se scălda cât era ziua de lungă într-un butoi. Apoi, la vremea crepusculului, urca pe acoperiş, travestit în rege de carnaval. Aici, îi plăcea să se lase să cadă în gol şi chiar îşi lua avânt, dar nu într-atât încât să moară. Avea contuzii, sângele-i curgea, dar craniul nu îi era sfărâmat nici un pic, iar coloana vertebrală nu i se frânsese. În acelaşi timp, avea, însă, gusturi perverse şi ucigaşe, căci îi plăcea să arunce în gol fetiţele pe care le adora şi care aduceau cu nişte sinucigaşe precoce, deşi în realitate erau ucise fantasmatic de salvadorianul sadism creator.

De copil a descoperit plăcerea de a scormoni prin cutii şi geamantane. Capul său părea să fie, de altfel, chiar un cufăr. O peşteră, ar fi spus Sigmund F. Atingerea mentală a acestui bătrân bărbos l-a predispus pe Salvador să-şi deschidă cu încetinitorul sertarele inconştientului, în ciuda faptului că aceste sertare ar fi putut să fie goale sau pline de lucruri acoperite cu pânză de păianjen. În orice caz, astfel şi-a amintit că, în copilărie, Dumnezeu era unghia degetului său mic de la piciorul stâng, unghie pe care o tăia doar o dată pe an.

Tare ce-i mai plăceau femeile bătrâne lui Salvador, întrucât vedea în ele nişte dantele zumzăitoare. El însuşi ar fi dorit să ajungă o bătrână, pentru a putea molfăi mâncarea în neştire. Îi plăceau, apoi, fesele albe şi moi ale femeilor, pentru că vedea în aceste cărnuri nişte sâni imenşi. Până şi Adolf Hitler era pentru el o muieruşcă ispititoare sau o iepşoară al cărei dos călăuzea spre centrul lumii. Uneori, Salvador avea fantasme cu un marchiz franţuz care sodomiza fetiţe şi, într-adevăr, Sade se dovedi a fi unul din îngerii săi păzitori. Rafael i-a fost cel de-al doilea înger păzitor, dar Salvador renunţă la favorurile acestuia din candoare perversă: era o dovadă de adevărată creaţie să tulburi aşa un înger păzitor şi să-i refuzi protecţia. Rafaello da Urbino mirosea a trandafiri şi această aromă îl excita pe Salvador. Dar doica de la care a supt lapte cu vin a fost un periculos zeu grec, nici bărbat, nici femeie, numit Dionysos. În tinereţea sa, Salvador a râvnit să fie mesagerul unui zeu proaspăt, dar, la treizeci de ani, el izbuti să ajungă tocmai campionul morţii lui Dumnezeu.

Râsul lui Salvador era abisal şi aşa s-a născut acel exterminator din el care hohotea tocmai fiindcă era scuturat de spaime. Extermina idei pentru a putea supravieţui. La urma urmei, Salvador extermina lumea tocmai pentru că aceasta era un anus. Iar anusul era o poartă a percepţiilor sau, mai bine zis, un binoclu. Înainte de a adormi, Salvador nu citea Biblia, ci textele sale favorite asupra fenomenului flatulenţei, cunoscută pe latineşte drept crepitus ventris. Vremurile cretine pe care le trăia nu puteau fi învinse decât printr-un cretinism creator. Prin anus se putea ajunge dincolo, în ţinutul minotaurilor, al elefanţilor corciţi cu păianjeni, al leilor subterani, al rinocerilor angelicali şi al altor jivine care anunţau apocalipsa. Însă, spre deosebire de cea clasică, aceasta era o apocalipsă excitantă. Căci Salvador nu inventase încă rinocerontologia, adică naşterea lumii dintr-un rinocer, mai exact din cornul său unic pe post de coloană de catedrală.

Spre deosebire de împăratul Domiţian, Salvador găsea prietenoase muştele, căci îi plăcea să fie atins de ele, de parcă ar fi fost mort, mai cu seamă după-amiaza. Se ungea cu miere şi ulei, aşteptând să fie tropăit de sutele de picioruşe zumzăitoare. Era, de fapt, o atingere erotică. Prin aripioarele muştelor, Salvador zărea un curcubeu compus din albăstrimi şi vineţiuri. Halucina adesea în timpul caniculei şi toate vedeniile sale conţineau o rază aurită de tandreţe. Îşi închipuia paradisul chihlimbariu ca un licurici rozându-i ochii. Visurile sale erau dantelate în lumina lui Vermeer şi pline de rinoceri mistici. Salvador simţea întotdeauna emoţiile cu această bucată ciuntită de trup, numită cot, alcătuitoare a unui genunchi mai mic. Simţea arşiţa soarelui şi răceala lunii cu trupul său de rinocer, doar prin mănunchiul de oscioare al cotului. Dormea ca într-un orgasm de înger chircit, cu creştetul la picioare şi zgâriat de aripi.

Dare de seamă paranoică despre mustăciosul Salvador Dali (1)

aprilie 5, 2013

 

          De-abia s-a născut Salvador Dali că pământul s-a scufundat într-un cutremur aiuritor, umbrelele din toată lumea s-au deschis, protezele tuturor făpturilor s-au sfărâmat, pălăriile de pe toate capetele au căzut. A fost un semn de simpatie din partea Dumnezeului nostru mucalit care hohotea la naşterea ultimului bărbat din stirpea Dali. Pe când era bebeluş, Salvador s-a dovedit a fi un graţios coprofag, dar acest lucru nu a făcut decât să anunţe gloria şi norocul căzute asupra lui mai târziu, deşi la maturitate avea să facă o adevărată pasiune pentru excremente, aşijderi pântecosului hidalgo Ubu al lui Jarry. Totuşi, patima sa excremenţială urma să fie aceea a unui căutător de aur şi a unui alchimist şugubăţ.

Pe când avea patru ani, Salvador a găsit pe plajă o scoică imensă în care a stat ascuns timp de trei zile, fără să se mişte sau să mănânce. Mai târziu, i-a mărturisit tatălui său notar că a dorit să simtă cum s-au petrecut lucrurile în burta mamei sale, atunci când el se afla acolo, singur de moarte. Fireşte că tatăl notar s-a înfuriat, dar Salvador nu făcuse altceva decât să prevestească moartea mamei sale peste treisprezece ani. Pe vremea aceea, el folosea cuvintele doar la feminin, ca şi cum, născându-se din pântece femeiesc, deşi de stripe bărbătească, ar fi păstrat în el, înăuntru, corpul născătoarei. Într-adevăr, credea că ar fi putut el însuşi să-şi nască mama, închipuindu-şi burta ca pe un vulcan acvatic. Şi toate lucrurile i se păreau a fi ouă: cu siguranţă acestea erau amintiri intrauterine care îl devastau, zilnic, vreme îndelungată. Chiar capul său era un ou, astfel încât, pe la vreo douăzeci şi cinci de ani, Salvador s-a ras complet pe creştet doar pentru a simţi burta mamei preschimbată în propriul său cap. Mai târziu, avea să inventeze ovocipedul, adică oul locomotor, cu care râvnea să se întoarcă în pântecul matern, călătorind până la gara naşterii sale. Iar uterului îi spunea găoacea.

Cea dintâi dorinţă a sa, pe când era copil, a fost să devină bucătar doar pentru a putea trăi între despletitele leoaice unsuroase şi transpirate care pregăteau mâncarea, acestea fiind, de bună seamă, bucătăresele. Mai târziu avea să-l obsedeze într-atât mîncarea, încât râvnea să fie mâncat, la rândul său, dar nu de o singură gură, ci de toate gurile puhave-buzoase (sau nu) ale lumii. Prin această tânjire se asemăna, de fapt, cu Hristos. Bucătăria era pentru Salvador o încăpere a simţurilor: vedea, auzea, pipăia, gusta şi mirosea cu perversitate. Iar simţurile sale explodau în mod sublim şi abject. Ca bărbat matur, de altfel, i-a fost dat să ajungă un hipertrofiat bucal: saliva ca o felină, forfeca în mod voluptuous, clefăia şi ronţăia în chip perfid. Limba-i era un falus scormonitor în sexul femeiesc al propriei guri. Avea maxilare de Cronos şi două şiruri de dinţi.

Deşi căpcăun, Salvador se temea de insectele săltăreţe numite lăcuste. Se spunea despre el că, într-o zi, un nor uriaş de lăcuste se năpusti asupra lui, pentru a-l devora. Lăcustele erau atrase de pielea vâscoasă şi de somnu-i aburit. Lui Salvador îi era scârbă de lăcuste aşa cum altor copii le era scârbă de şobolani. Lui, însă, şobolanii îi erau indiferenţi. În fanteziile sale masochiste era convins că, dacă ar fi voit cu adevărat, lăcustele ar fi ajuns până în burta mamei sale, pentru a-l ronţăi. Mandibulele lor semănau cu cele ale lui Tyranosaurus Rex. Acest lucru nu îl împiedică să-i mărturisească tatălui său notar că, în miezul zilei, ar fi călărit pe o lăcustă-gigant. De această minciună gogonată nu se va vindeca decât mai târziu, pictând Marele Masturbator, unde acea lăcustă-mastodont chiar există cu adevărat.

de câte ori sunt sătulă de ploaie, ascult o muzichie pe care o lălăi ca-n copilărie (the point)

aprilie 4, 2013

 

Are you sleeping? 🙂

Harfista și ciocanul pneumatic (snoavă urmuziană)

aprilie 2, 2013

GEDSC DIGITAL CAMERA

Harfista locuia într-o odaie în formă triunghiulară ce avea în mijloc o canapea ca un melc răsucit. Acolo se așeza Harfista atunci când începea să cânte la corzile din fir de pescuit, după ce își punea mănușile din macrame prinse cu butoni de umeri.  Pe degetele sale cu rizomi, Harfista nu purta niciodată vreun inel. Pereții din odaie erau tapetați cu stele de mare și frunze uscate culese direct din Cabinetul Curiozităților. Iar la întâlnirea dintre doi pereți cocârjați se găsea, într-un acvariu suspendat și fără pic de apă, un știutor ciocan pneumatic. Acesta vibra întotdeauna atunci când Harfista mângâia firele de pescuit ale intrumentului său, bucuros că ascultă sunetul parasferelor ieșit din brațele înmănușate în macrame. De fapt, ciocanul pneumatic se prefăcea mai dihai ca un cerșetor, fiindcă era paralizat la șira spinării din copilărie, fiind sătul peste poate de parasferele Harfistei, de care, însă, nu se putea lipsi, fiindcă altfel ar fi murit de plictiseală. Până într-o zi când știutorul ciocan pneumatic suferi un mic accident cerebral, nu fatal, dar nici de lepădat în uitare, dincolo de vreo știință a tămăduirii. Dar din pricina accidentului cerebral, șira spinării i se repară la comandă, ca prin minune. Așa că mai întâi el, ciocanul pneumatic (care nu avea nume de familie și nici vreo poreclă), sări din acvariu sau, mai exact, fu catapultat din acvariu direct în mijlocul canapelei-melc, pe care o răni amarnic, sfârtecându-i până la unul din picioare superbul acoperământ. Apoi ciocanul pneumatic începu să scuipe bucăți din odaie, de pe unde apuca, la nimereală. Pe când Harfista îl privea hipnotizată, domnul (sau mai degrabă domnișorul ciocan) se repezi la grațiosul instrument pe care îl făcu harcea-parcea, cu un fast de criminal profesionist. De Harfistă, oricât ar fi fost de accidentat cerebral, ciocanul pneumatic nu se atinse, fiindcă nu voia să fie criminal obsedat. Dar făcu altceva: îi ținu Harfistei un discurs despre muzică. Nu mai era nevoie de sunete prelucrate și sofisticate, nici de vreo muzicalitate intensă, nu, nu, pe barba tuturor muzicienilor băștinași că nu. Domnișorul ciocan pneumatic rosti cât se poate de limpede: de-acum înainte vreau țiuituri, chiuituri, scrâșnituri. Ana are mere. Mda, aș fi putut relata cum ciocanul pneumatic a ajuns din nou în acvariul său fără pic de apă, agățat între pereți, sau cum Harfista s-a apucat să cânte fără vreun alt instrument decât propriul ei glas, dar mă opresc, brusc, aici și nu făgăduiesc nicio continuare. În ruptul capului.