Dare de seamă paranoică despre mustăciosul Salvador Dali (4)

Polimorfismul lui Salvador venea din alte zăcăminte lăuntrice. Ca individ în carne şi oase, Dali era unic, dar ca făptură cu creier, suflet şi inimă, el era atât Salvador, fratele său mai mare care murise cu trei ani înainte să se nască vizionarul ceasurilor morbide, cât şi Salvador al doilea, el însuşi, rinocerul, paranoicul, căpcăunul, ucigaşul. În adâncul său, fratele mort trăia ca un suav vampir invizibil şi, cu siguranţă, că de aici ţâşnea dorinţa necunoscută a băieţelului, de a le arunca în gol pe fetiţe. Doar atunci când Galarina tânji chiar ea să fie ucisă astfel, doar atunci Salvador izbuti să-l înmormânteze mental pe fratele-incub care îl tutelase ca un guru până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani.

Nu pot să sfârşesc această scurtă dare de seamă paranoică despre ţâcnitul meu preferat între spanioli, fără să nu aştern în scris primul şi ultimul meu vis cu Salvador Dali. Ceasul din turn bătu ora cinci după-amiaza, când m-am deşteptat în toracele aurit al mamei mele. Dormeam în minunatele oceane mute, când am auzit un murmur ce rostea în limbă păsărească deja pomenitul kikiriki. Recunoscând ciudata interjecţie a lui Salvador, am privit în toate părţile şi, într-adevăr, am zărit într-un alt torace pe adoratul meu rinocer mustăcios. Solitar şi aducând cu un bătrân flamingo, Salvador bolborosea monoton kikirikiul său, ca un orfan abandonat la azil. Confuză, dar, în acelaşi timp, zglobie să-l întâlnesc în carne şi oase, i-am spus: probabil că vă aflaţi într-un paradis chihlimbariu, seńor Salvador? Ay, nu, în numele lui Dumnezeu, răspunse mustăciosul, nu mă aflu aici în toracele mamei mele după ce mi-am trăit viaţa, ci în acel loc din care niciodată nu am ieşit! Cel de-al doilea Salvador care s-a născut nu am fost eu, ci fratele meu reînviat. Străinul a continuat să-şi murmure al său kikiriki ca pe-un cântec de leagăn, înveşmântându-se în mustaţa-i precum într-o mantie. Am îndrăznit, atunci, să-i spun din nou: dar, seńor Salvador, nu sunteţi domnia voastră acel pictor sucit al căpăţânilor luminate ale lui Lenin, al lui Adolf Hitler în piele efeminată, al madonelor cubice şi al Hristosului zburător? Nu domnia voastră a fantazat acele peisaje galbene topite la soare, unde timpul devine o licoare a uitării? Da, mi se răspunse, eu sunt, dar nu m-am născut niciodată, pentru că am trăit toată viaţa aici, în oul din torace, şi am pictat în străfundurile mamei mele. Întrucât, continuă cel mai faimos specimen al familiei Dali, nu trebuie să mă nasc ca să trăiesc, ca să devor şi să mor. Ay, i-am spus eu atunci cu amărăciune, dar în felul acesta domnia voastră nu se va întâlni niciodată cu Galarina! Cine e Galarina? mă chestionă curios peste poate Salvador. Este dragostea domniei voastre şi suprafemeia, l-am lămurit eu. Ce este dragostea? mă chestionă el din nou, precizându-mi că nu cunoaşte decât viaţa şi moartea. M-am gândit să-i dau un răspuns aparte şi am spus: dragostea este viaţamoarte. Am rămas amândoi multă vreme în tăcere, apoi, cu voce şmecherească, Salvador îmi spuse: prea bine, atunci am să mă nasc, în aşa fel încât să o cunosc pe Galarina şi viaţamoarte, dar nimic mai mult. În sfârşit, zis şi făcut, căci, în faţa ochilor mei, Salvador sparse oul din torace şi ieşi la lumină, născându-se la douăzeci şi cinci de ani ca fetus bătrân. Aşa a sfârşit visul meu şi tot astfel sfârşesc eu însămi darea de seamă paranoică. Kikiriki.

 

(povestire din volumul Nebulon, Editura Polirom, 2005)