Entry for January 31, 2008

Iama prin bloguri

(II)

Am mai scotocit cîte ceva zilele acestea (tot vreo 100 de bloguri am luat la pieptănat şi depănat) şi am mai găsit bloguri captivante ori întrucîtva aiuritoare (am găsit şi oarecare înţelepciune pe dînsele, zic cu hîtroşenie respectuos-ironică!). Unele sînt cam programatic provocatoare, dar important este să fie scrise bine şi mai ales redactate cu plăcere. Exclusiv în româneşte, deocamdată (dar am găsit şi nişte bloguri străine destul de incitante pentru daydreamers, vorba lui David Lynch, dar şi pentru obişnuiţii nightdreamers – acestea rămîn, însă, pentru altădată). Ce-ar trebui să spun: poftă bună?

Iată-le:

http://www.igu.ro/latrecut

masa-pustie.blogspot.com

blog.jubjub.ro

ratonul-iscoditor.weblog.ro

memorii-bizantine.weblog.ro

P.S. 1:

Ca să fie limpede – nu cunosc identitatea niciunuia dintre cei care se ascund în şi după aceste bloguri (deci reclama pe care le-o fac este întru totul gratuită, iar indivizii cu pricina bănuiesc că nici nu au cum să afle vreodată de publicitatea în favoarea lor, întrucît funcţionăm în sisteme diferite de blogging).

P.S. 2:

Pe această cale anunţ mustăcind oarecum că mi-am deschis un al doilea blog (exclusiv grav şi eseistic, fără pic de literatură şi fără psihedelisme) la adresa

ruxandracesereanu.wordpress.com

Aici voi afişa fragmente din cărţile mele despre România (doar fragmente), respectiv texte muştruluitoare, pamfletare. Ori, dimpotrivă, cu miză etică. Deocamdată de-abia am început afişarea textelor, aşa că blogul cu pricina e cam golaş (are doar vreo 10 postări)!

Entry for January 29, 2008

Povestea unei pasiuni fatale

Povestea pasiunii mele fatale pentru romanul Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov începe în 1981, pe când aveam optsprezece ani şi eram studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, secţia română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repejor şi cu frenezie la colegii mei causeuri şi năstruşnici (destui dintre ei), citiţi şi raisonneuri, şi făcând schimb de impresii de lectură unii cu alţii (care ce a citit şi de ce) am ajuns astfel să aflu (eu eram doldora de literatură sud-americană şi de poezie europeană) despre un rus numit Bulgakov şi capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun dar iluminat şi a unei vrăjitoare mântuitoare. Ah, da, era cât pe ce să uit, romanul povestea şi despre o trupă de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse faţă de muritorii atei ai capitalei sovietice. Şi mai era vorba şi despre o evanghelie ciudată. Susţinătorul înfocat al acestui roman era unul din colegii mei de la spaniolă, Corin, cel care, peste câţiva ani avea, de altfel, să devină bărbatul şi partenerul meu de viaţă. Destul de înciudată că eu nu auzisem despre romanul cu pricina, l-am împrumutat, după oarecare vreme, chiar de la ultrafanul său bulgakovian şi am citit romanul nu pe nerăsuflate, ci cu o curiozitate şi voluptate pe îndelete, de devoratoare de poveşti şi de lumi magice. Dar Corin nu era singurul bulgakovfil făţiş şi înminunat; unul din dascălii noştri extravaganţi (demn să facă parte tocmai din suita lui Woland – rolurile acestea, însă, le-am repartizat cu destul histrionism ceva mai târziu, după terminarea facultăţii) s-a dovedit el însuşi a fi un avocat al scriiturii bulgakoviene în general, proclamând în Maestrul şi Margarita apogeul şi triumful literar al preţuitului şi iubitului nostru Mihail Afanasievici. Nu este greu de ghicit, cred, că acest dascăl exotic în Literele clujevite era Ion Vartic (el însuşi un histrion reputat).

P.S.: Textul de faţă este un fragment dintr-un text mai amplu. Şi mai este, de fapt, o încercare de publicitate obstinată pentru serialul Maestrul şi Margarita care rulează din nou, de data aceasta pe TVR Cultural, în fiecare luni de la ora 23.00!

Entry for January 27, 2008

Hotelul alb şi peştele-sabie

biblioteca stranie ( 3)

Cazurile Anna O. şi Dora sunt faimoase pentru psihanalişti şi pentru amatorii (degustătorii) de psihanaliză: cele două femei au fost pacientele esenţiale şi pilduitoare (datorită inteligenţei şi sensibilităţii lor aparte, dar şi datorită bolii lor, isteria) cu ajutorul cărora Sigmund Freud (într-unul din cazuri, în colaborare cu Josef Breuer) a fost apt că lanseze pe piaţa culturală de idei şi să impună ştiinţa şi, în acelaşi timp, arta psihanalizei. Romanul lui Donald Michael Thomas (mai cunoscut ca D. M. Thomas), Hotelul alb (publicat de Editura Humanitas şi transpus în româneşte de poetul Mircea Ivănescu), are ca premisă tocmai aceste cazuri (deşi mai degrabă Dora este, cred, materia principală pe care se bazează, imaginar, romancierul britanic, fascinat de personalitatea lui Freud şi în alte proze ale sale), care îi îngăduie autorului să concretizeze fantasmări ritualice în construcţia sa epică.

Această carte nu ar face neapărat figuraţie în cadrul unei rubrici precum cea intitulată „Biblioteca stranie” doar pentru că porneşte de la personalitatea eclatantă a bărbosului Freud şi de la pacientele acestuia, scormonite în mintea şi în sufletul lor; există ceva aparte care individualizează romanul lui D. M. Thomas, iar acest aparte constă în epicizarea în trombă a fantasmelor. Hotelul alb narează şi concentrează viaţa unei femei bolnave de isterie, cu toate urcuşurile şi coborâşurile ei, ca un bildungsroman al unei maladii explicitate pe îndelete. Din acest punct de vedere, construcţia este tipică. Nu aş pleda, însă, pentru această carte în totalitatea ei, ci doar pentru două dintre capitolele sale, unice ca realizare şi scriitură: Don Giovanni şi Jurnalul de la Gastein. Don Giovanni este transpunerea într-un lung poem delirant a fantasmelor sexuale concentrate ale Lisei Erdman (personajul-cheie din Hotelul alb): este curajos faptul că D. M. Thomas încearcă o asemenea breşă în arhitectura sa epică, cu toate riscurile pe care lirismul le-ar putea aduce, mai cu seamă în deschiderea cărţii sale. Poemul este întru totul ieşit din ţâţâni, pentru că este o spovedanie în scop psihanalitic, prin urmare încalcă destule tabu-uri (dacă nu cumva pe toate) legate de sexualitatea feminină şi de raportarea acesteia la cea masculină. Poemul este, însă, programatic adresat lui Freud, tocmai spre a fi deconstruit şi priceput cu toată simbolistica sa periculoasă. Este o fişă lăuntrică de lucru, care pregăteşte terenul pentru incredibilul capitol următor, cel mai spectaculos al cărţii: Jurnalul de la Gastein.

Incendii, avalanşe, înecuri, sexualitate debordantă şi frenetică (plus cutumele încălcate cu voluptate, adică sex oral, anal, sex cu sânge, lactaţie mamară sexuală), toate aceste elemente pigmentează mareea delirantă a jurnalului ţinut de mintea bolnavă a Lisei Erdman, la hotelul alb. Magistrul Freud va decamufla imediat delirul ca trofeu al pacientei sale (vorei e non vorei, pare să spună provocatoarea Lisa, jucându-se cu propria ei minte, dar şi cu mintea celebrului psihanalist): hotelul alb este pântecul mamei (dar poate fi şi pântecul oricărei femei care problematizează sexualitatea neliniştitoare!). Nimic trivial, însă, în transcrierea (inconştient insolentă a) halucinaţiilor Lisei Erdman, ci doar teribile pagini de proză sută la sută, scrise cu îndemânare aproape genială (psihologic şi stilistic) de D. M. Thomas. Singurul meu regret este acela că nu tot romanul este redactat astfel, ci doar o treime din el!

Ca de obicei, închei prin a indica fraza cea mai frumoasă. Aş fi putut cita mai cu seamă propoziţii simple, întrucât D. M. Thomas nu mizează pe nuanţe ample, învăluitoare, ci pe concizie. Dar voi face altceva, o voi lăsa pe Lisa Erdman să vorbească într-un fragment din aluvionarul poem Don Giovanni (redat, însă, aici în proză, nu în versuri, precum în roman). S-o ascultăm, prin urmare, pe Lisa: „Când am adormit în sfârşit, eram o Magdalenă, un chip cioplit la prova unui vas croindu-şi drum prin ceaţă, şi cu un peşte-sabie înfipt în mine pluteam semeaţă în vânt, sorbind furtuna boreală, pândindu-i licărirea tulbure, domoală, în gheaţa moale acum balenele parcă plângeau şi ácele subţiri ale corsetului mi se-nmuiau şi nu mai desluşeam vântul din zbaterea înceată a câte unui trup de balenă legănându-se ca beată în şirul infinit de spinări albe”. Dixit.

Entry for January 26, 2008

Iama prin bloguri!
(I)

În afară de lucrările de examen pe care le am de corectat la literatură comparată şi de eseurile despre filme şi despre Shakespeare, plăcerile mele rămîn, în aceste zile, cititul pentru Biblioteca stranie (în curînd pe ecranele mesmeice, tocmai am executat-o cu gingăşie, cred, pe Amelie Nothumb), dar şi cititul pe bloguri (cînd obosesc de atîta corectat). Căci există destule aproape cărţulii indirecte expuse şi pe bloguri. Am dat iama zilele acestea prin vreo 100 de bloguri (altele decît cele legate de blogul Mesmeeii, pe acestea le consult la fiecare împrospătare), din care am reţinut cîteva adrese cu oarecare sare şi piper, pe care le înşir mai jos (ce-i drept, chiar şi pe unele din cele care mi-au plăcut tot am mai găsit poezie catastrofală şi remarci infantile, uneori, dar am făcut abstracţie de ele). Cine are poftă de hoinăreală, o poate face spre şi prin:

mintea-de-ceai.blogspot.com
fantezieinmiminor.blogspot.com
blog.friendlyfrog.ro
ilisim.blogspot.com
lulutza.blogspot.com
pilulele.blogspot.com
scrintin.wordpress.com
spasmeurbane.blogspot.com
optzecea.blogspot.com
aprilsea.weblog.ro
http://www.andressa.ro

Pe măsură ce voi mai scotoci şi voi mai găsi, voi da iar de veste (fireşte)! Cînd va fi timpul.
Cît despre chipul surîzător şi automutilat din imaginea afişată, l-am găsit pe Internet şi m-am minunat şi eu de cîte ciudăţenii există pre lumea aceasta.

Entry for January 24, 2008

Lynchiada mea
– daydreamers –

Nu ştiu alţii cum sînt, dar în 1990, când am ales să văd un film cu titlu poetic, anume Catifea Albastră, făcut de un tip pe nume David Lynch, ei, bine, aşa a fost să fie, am avut parte de un coup de foudre cu bătaie lungă, care şi astăzi mă ţine cu hăţurile lui. Catifeaua Albastră a fost doar un preludiu pentru ramificaţiile delirante ale lui Lynch manieristul, pasionat programatic de coerenţa inconştientului! Pe vremea aceea nu ştiam nici de pictura şi personajele topite şi amorfe ale lui Francis Bacon, care l-au inspirat, în general, pe Lynch. Comparat în mod inadecvat cu Salvador Dali, Lynch este, însă, aşa cum a şi fost numit, un ţar al bizarului, care cultivă stranietatea în chip voyeuristic aproape, prin ceea ce el însuşi numeşte daydreams. Atmosfera face aproape tot în filmele sale, migălind el la scotocirea părţii întunecate a existenţei umane, prin intermediul sexului, violenţei şi nebuniei. Viziunile labirintice sînt la Lynch nişte lotuşi negri sau lebede negre. Secretele şi misterele alcătuiesc un coridor minunat prin care poţi pluti, declară Lynch. Coridorul se sparge şi multe lucruri grozave pot avea loc. Aşa cred şi eu. Mi-am cultivat într-adins gustul lynchian în anii nouăzeci ai secolului trecut de-a lungul difuzării la TVR a serialului Twin Peaks, din care, am învăţat, la un moment dat, tocmai cum să fac coerent inconştientul: izbutisem inclusiv să profeţesc (hmmm, s-ar cuveni, totuşi, să pun ghilimele) ceea ce se va întîmpla în logica obscură a filmului, ce vor face personaje cvasi-onirice precum Uriaşul şi Piticul, ceea ce îi cam speria pe unii dintre amicii mei din acea perioadă. Nu puteam să ghicesc ce se va întîmpla în logica realităţii, dar în cea a irealităţii ajunsesem aproape specialistă, iar materia mea favorită erau delirurile (deraierile) din Twin Peaks. Acelaşi lucru s-a întîmplat la începutul mileniului trei, cînd a ieşit pe piaţă Mulholland Drive. Mană cerească, nu altceva! Pentru o improvizată şi adaptată dreamcatcher, cum eram eu, filmul lui Lynch era un corn al abundenţei. Da, între timp s-au scris puhoi de teze de doctorat despre filmul acesta, există şi un site uriaş dedicat lui. Iar eu, de trei ani încoace, la masterul Istoria imaginilor – Istoria ideilor, unde lucrez pe filmele de cinematecă, analizînd cîţiva regizori de marcă (Bergman, Fellini, Tarkovsky, Paradjanov, Jodorowski, Wenders, Kurosawa, Trier, Greenaway), nu m-am putut răbda în a-l propune ca o recidivistă pătimaşă şi pe Mr. Lynch. Recidivistă sau stahanovistă? Well, în acest caz mi se va îngădui! De trei ani încoace de cînd îl zemuiesc pe Lynch cu Mulholland Drive, de fiecare dată mă duc la cursul de la Master într-o viteză nebună şi flămîndă, de-abia aşteptînd să înceapă dialogul şi consternarea, uimirea, şocul studenţilor. Fireşte, discut cu ei despre o grămadă de lucruri, dar de fiecare dată pun şi întrebarea mea preferată: ce caută călăuzele şi stimulii delirului în acest film? Cine sînt şi ce vor ei? Agenţii cărei funcţii neştiute a creierului? Cine este Sălbaticul (vezi şi imaginea care însoţeşte acest text) şi care este misiunea lui? Dar Vecina Paranoică, dar Clarvăzătoarea, dar Piticul Paralitic? E vorba despre nişte deliruri intersectate, pe care Lynch nu intenţionează să le descurce neapărat? Cînd am văzut întîia dată la cinematograf Mulholland Drive, la jumătatea filmului am ştiu că el se va încheia în sala roşie de teatru şi am ştiut şi care va fi ultimul cuvînt rostit în film şi de cine. Aşa că, deodată cu personajul cu pricina, am rostit şi eu: Silencio! Iar lumea din jurul meu (erau doar vreo cincisprezece spectatori în sala de cinematograf) m-a privit ciudat. Dar eu ştiam ce ştiam.

Entry for January 23, 2008

Mâna şi gamba
O poveste atroce de dragoste
biblioteca stranie (2)

Mai degrabă Fiind morţi sau Morţi fiind (Being Dead) este titlul real al romanului În clipa morţii (apărut la Editura Humanitas, în traducerea lui Radu Paraschivescu) de Jim Crace: o carte care descrie nemaivăzut detaliile agoniei concentrate de dinainte de moarte şi a primelor însemne ale putrefacţiei! Dar un poem mai degrabă, în niciun caz proză neorealistă, dizgraţioasă. Primele pagini sunt incredibile, de poem tare: o descriere cosmică aproape a mecanismelor de oprire a vieţii în trupuri, în ralenti. Dar şi un poem despre dragoste în moarte, mai exact despre cum dragostea poate fi detectată în poziţia unei mâini masculine care atinge o gambă feminină răsucită.

Celice şi Joseph sunt ucişi de un hoţ (marcat de furie existenţială şi înrudit, deşi foarte vag, cu Meursault din Străinul) doar pentru că viaţa înseamnă şi moarte. Celice şi Joseph sunt pe cale să facă dragoste între dunele de nisip, când, brusc, sunt ucişi de un infractor: victimele sunt intelectuali trecuţi de cincizeci şi cinci de ani – aceasta este doar premisa romanului lui Jim Crace. Infractorul nu intenţionase să-i ucidă pe cei doi, el comite însă crima cu violenţă, întrucât este provocat de goliciunea cuplului, de faptul că victimele, deşi au trecut îndeajuns de tinereţe, îndrăznesc să facă dragoste (nu degeaba autorul punctează astfel lucrurile: „Unde e sex, va fi şi moarte. Sunt cele două coordonate întunecate ale aceleiaşi linii drepte. Durerea e moartea erotizată. Iar sexul e numai scuturarea acestei carcase muritoare, înainte să fie propulsată în eternitatea postcoitală”).

Crima, cum spuneam, este pretextul pentru a crea o lume, un cosmos. Urmează povestea insectelor şi a crabilor, a tuturor micilor prădători (pescăruşii, de pildă) care vor atinge cadavrele, rămase vreme de şase zile expuse pe malul mării. De ce şase zile? Jim Crace nu dă nicio explicaţie: eu spun, însă, că e vorba de şase zile ale creaţiei morţii (o geneză inversă), întrucât în a şaptea zi, după cum ştim, Dumnezeu se odihneşte! Nu în zadar, din când în când este inserată teoria despre moartea umedă (poreclită Peşte, în folclorul practicat în zonă). Toată istoria trupurilor descompunându-se ucise între dunele de nisip este descrisă metodic, dar ca o Cântare a Cântărilor, cu frazare de verset înălţător. Este motivul principal care face din această carte un text în mod programatic straniu. Şi, paradoxal, aşa cum am spus deja, un text înălţător, în sensul de revelatoriu.

Joseph şi Celice nu au trăit o pasiune exemplară de-a lungul vieţii lor, dar moartea violentă i-a făcut să pară nişte amanţi pasionali, de neuitat. Detaliile crimei cu elemente de oroare şi abominabil îl vor exalta pe cititor, întrucât povestea trece dincolo de patologia şi fiziologia morţii, înspre un imn al iubirii aranjate ca într-o ikebana (chiar dacă hazardată!). Joseph şi Celice făcuseră, în urmă cu treizeci de ani de la uciderea lor, dragoste între dune. La maturitate, bărbatul din cuplu intenţionează să reînnoiască acel act sexual de odinioară, ca pe o chemare organică şi cosmică din adâncuri. Şi, încercând să facă dragoste după treizeci de ani de la prima lor atingere, cei doi vor fi asasinaţi. Este o poveste în forţă, dar narată cu o teribilă dulceaţă şi delicateţe. Femeia din cuplu este plictisită şi indiferentă la sexualitate; dar, după treizeci de ani, bărbatul nădăjduieşte să regenereze cuplul, printr-un gest magic, de fapt, prin refacerea unui act sexual arhetipal. Lucrurile nu vor sfârşi în eşec (impotenţă), ci în abominabil (crima propriu-zisă). Jim Crace are, însă, talentul grozav de a construi o carte alcătuită din superbe poeme în proză, în care narativitatea este minimul fir al Ariadnei care să decamufleze labirintul. Romanul Fiind morţi sau Morţi fiind este un pretext pentru a înfăţişa o cosmogonie a morţii; iar descompunerea ultimului gest tandru (şi doar apoi senzual) izbutit în timpul agoniei de partenerii din cuplul ucis este o lecţie de maiestate şi tristeţe: mâna lui aşezată mângâietor pe gamba ei, ca un legământ cast-pervers pentru totdeauna.

Şi acum, opţiunea mea pentru fraza cea mai frumoasă şi tulburătoare din carte (am ales cu greu din câteva zeci de paragrafe, într-atât de bine este scris acest roman!): „Chiar şi într-o lumină mult mai slabă, trupurile lor tot ar fi avut irizaţii de bijuterie, acolo unde rozul catifelat al vieţii şi cenuşiul pătat al morţii ar fi conspirat să scoată la iveală argintiul de răscruce.” Dixit.

Entry for January 21, 2008

kyrie eleison

scriu acum despre necredincioşii şi credincioşii vremurilor din urmă, adolescenţi vernil plonjaţi în vid şi cărunţi timpurii cu pielea macerată de erudiţie, bărbaţi ca nişte trenuri singuratice prin pustă şi femei rujate isteric pînă la urechi, făpturi pierdute în mări de păr decolorat şi-n pustiuri pergamentoase, toţi cei care din turnurile craniului lor flutură steaguri de văduvie, cei ce au înghiţit haşişurile cărţilor înălţătoare şi scoborîtoare, rătăcitori prin locuri de perdiţie cu firme de diamant, prin biblioteci înecate pe fundul oceanelor, scafandri încununaţi cu lauri uscaţi, mercenari ai trupului nu doar prin nesfînta evropă, ci pînă departe în deşerturile americane şi-n gheaţa fierbinte a polului nord.

scriu acum despre intoxicaţii cu extaze, despre cei ce întotdeauna rîd sau plîng, despre vorbitori cu limba despicată şi tăcuţi telepaţi cu ciocănituri dureroase în creier, despre efebi şomînd la porţile simţurilor, despre tot ceea ce mănîncă, moare, scrîşneşte, respiră, ucide, o, măcelărie interioară a credinţei mele şi babel al regatelor de sus şi de jos ale capului, şi tu, aburoasă lumină de proiector asupra hiacintului pietrificat în mările craniene, kyrie eleison !

Entry for January 19, 2008

Un tată, o broască, un cal şi doi fraţi

biblioteca stranie (1)

Doi fraţi minori îl descoperă într-o zi pe tatăl lor mort, sinucis, drept care lumea se încheie şi în acelaşi timp începe pentru cei doi adolescenţi care testează moartea tatălui în fel şi chip: fizic, psihic, metafizic, parapsihologic. Acesta este subiectul prescurtat al deliciosului roman Fetiţa care iubea prea mult chibriturile, de Gaétan Souci (apărut la Editura Polirom, în traducerea Anei Andreescu). Am catalogat dintr-un foc romanul a fi delicios, deşi el este în chip extravagant delicios, după cum se va vedea. Personajele minorilor sunt de la început neliniştitoare: unul din băieţi este întrucâtva retardat, iar celălalt este făţiş-precoce, fiind crescut cu etica lui Spinoza şi memoriile lui Saint-Simon, drept care, din astfel de pricini, cel de-al doilea raţionează ca un intelectual de elită. Jucăria lor predilectă este una singură: o broască vie, ţinută într-un borcan. Martorul mut al adolescenţei lor este tot unul singur: un cal bătrân, mai degrabă câine!

Figura tatălui apare schiţată şi concentrată ca fiind a unui „căpcăun” dictatorial şi „canibal”. Dar, în tinereţea lui, acest tată fusese un preot frumos, fascinat de poveşti cu sfinţi, mucenici şi asceţi. Ce a dus la metamorfoza lui malefică vom afla, când şi când, pe parcursul romanului. Până la clipa revelaţiei finale a cititorului, însă, cei doi adolescenţi nu şi-au limpezit cum şi unde să-l înmormânteze pe tatăl saturnian. Cadavrul tatălui devine, la rându-i, o jucărie extravagantă, percepută ironic inclusiv din punct de vedere sexual. Acesta este momentul în care aflăm că fratele mai mare a fost castrat, cândva, de către tată, din motive confuze; şi tot acesta este momentul în care aflăm că s-ar putea să existe, camuflată insidios (nu se ştie unde şi de ce) chiar şi o soră a celor doi adolescenţi. Prin intermediul morţii tatălui (trebuind să-i găsească sicriu pe măsură în împrejurimi), cel mai mare dintre fraţi învaţă alfabetul vieţii şi descoperă (sceptic şi cinic, iar nu paradisiac) cum se desfăşoară relaţiile dintre oameni. Percepţia lui este malformată din pricina alienării: femeile, de pildă, nu pot fi decât „sfinte fecioare” ori „curve”. A doua surpriză a cărţii este pusă doar acum pe tapet: vocea narativă, a fratelui mai mare, este de fapt a unei adolescente, a unei fete (Alice), pe care decedatul tată a ţinut morţiş să o decreteze a fi băiat şi să o crească spartan, ca atare.

Romanul este scris parţial ininteligibil (dar, fireşte, este o ininteligibilitate sensibilă şi foarte rafinată), pentru că vocea narativă îi aparţine, s-a înţeles deja, unui copil sălbatic, unei fete care nu ştie că este fată şi nici nu vrea să fie fată, crezând că este băiat doar fiindcă aşa a dorit şi a legiuit tatăl ei. Sălbăticia ei este inclusiv sexuală: ce scenă teribilă şi profundă, atunci când ea linge chipul unui bărbat de care se îndrăgosteşte, doar fiindcă aşa poate fi conceput un sărut în gestica ei primitivă! Povestea este ininteligibil-inteligibilă şi întrucât ea este scrisă de o adolescentă (Alice) care a învăţat să vorbească numai din mormanele de cărţi citite şi impuse (pe care le consideră a fi exclusiv dicţionare !). Este vorba, de fapt, despre o sminteală sfântă asemenea celei a lui Don Quijote, care înnebunise citind romane cavalereşti şi ajunsese să fantasmeze în sensul acestora.

În cele din urmă, finalul romanului lămureşte destule lucruri abominabile: moartea de odinioară a mamei într-un incendiu provocat de geamăna povestitoarei Alice (numită Ariane), mumifierea mamei arse şi păstrate în hambar (ca talisman, icoană şi totem), încătuşarea sorei gemene reduse la stadiul subuman de trup fără chip şi glas; dar şi violul incestuos comis de fratele mai mic asupra lui Alice. Povestea este mult mai încâlcită decât o spun eu acum, simplificând, dar frumuseţea ei este tulburătoare nu atât datorită temelor tratate cu o cruzime oarecum barbară, cât fineţii scriiturii dantelărite precum într-un suflu astral.

Am decis ca fiecare astfel de prezentare de carte din cadrul rubricii „Biblioteca stranie” să se încheie cu citarea celei mai frumoase, exotice ori tulburătoare fraze din textul luat în vizor. În cazul romanului Fetiţa care nu iubea chibriturile, iată opţiunea mea: „Corpul este o gaură, totul este noapte neagră pe dinăuntru.” Dixit.

Entry for January 17, 2008

AUTO-PUBLICITATE

Cine pofteşte să o vadă pe Mesmeea în ipostazele ei histrionice (plus scene de pe scara cu graffiti de la apartamentul diavolului din Moscova şi fărâme din întâlnirea cu Ernesto Sabato, la Buenos Aires) o poate face vineri, 18 ianuarie, de la ora 16.30, pe TVR Cultural.

P.S. Fotografia mea făcută după o imagine din televizor, în timpul emisiunii cu pricina, ar fi sănătos să fie recepţionată ca o formă de autoironie (întrucât a înlocuit imaginea postată iniţial, cea a clovnului)!

Entry for January 13, 2008

muţeniile

aştept în noapte ca o grădină stoarsă

am piele

am şi carne

am unghii păr şi oase

iar între coaste o inimă umflată

de trei ori fericito

ţie ţi se cuvine

şi limba mi-aş tăia-o

(am mai spus-o)

decât să pierd amarnic

în faţa nimănui

tai păr tai unghii

carnea însă nu pot s-o tai

ea stă cuminte şi aşteaptă în zadar

pe nu se ştie cine.