Entry for January 23, 2008


Mâna şi gamba
O poveste atroce de dragoste
biblioteca stranie (2)



Mai degrabă Fiind morţi sau Morţi fiind (Being Dead) este titlul real al romanului În clipa morţii (apărut la Editura Humanitas, în traducerea lui Radu Paraschivescu) de Jim Crace: o carte care descrie nemaivăzut detaliile agoniei concentrate de dinainte de moarte şi a primelor însemne ale putrefacţiei! Dar un poem mai degrabă, în niciun caz proză neorealistă, dizgraţioasă. Primele pagini sunt incredibile, de poem tare: o descriere cosmică aproape a mecanismelor de oprire a vieţii în trupuri, în ralenti. Dar şi un poem despre dragoste în moarte, mai exact despre cum dragostea poate fi detectată în poziţia unei mâini masculine care atinge o gambă feminină răsucită.

Celice şi Joseph sunt ucişi de un hoţ (marcat de furie existenţială şi înrudit, deşi foarte vag, cu Meursault din Străinul) doar pentru că viaţa înseamnă şi moarte. Celice şi Joseph sunt pe cale să facă dragoste între dunele de nisip, când, brusc, sunt ucişi de un infractor: victimele sunt intelectuali trecuţi de cincizeci şi cinci de ani – aceasta este doar premisa romanului lui Jim Crace. Infractorul nu intenţionase să-i ucidă pe cei doi, el comite însă crima cu violenţă, întrucât este provocat de goliciunea cuplului, de faptul că victimele, deşi au trecut îndeajuns de tinereţe, îndrăznesc să facă dragoste (nu degeaba autorul punctează astfel lucrurile: „Unde e sex, va fi şi moarte. Sunt cele două coordonate întunecate ale aceleiaşi linii drepte. Durerea e moartea erotizată. Iar sexul e numai scuturarea acestei carcase muritoare, înainte să fie propulsată în eternitatea postcoitală”).

Crima, cum spuneam, este pretextul pentru a crea o lume, un cosmos. Urmează povestea insectelor şi a crabilor, a tuturor micilor prădători (pescăruşii, de pildă) care vor atinge cadavrele, rămase vreme de şase zile expuse pe malul mării. De ce şase zile? Jim Crace nu dă nicio explicaţie: eu spun, însă, că e vorba de şase zile ale creaţiei morţii (o geneză inversă), întrucât în a şaptea zi, după cum ştim, Dumnezeu se odihneşte! Nu în zadar, din când în când este inserată teoria despre moartea umedă (poreclită Peşte, în folclorul practicat în zonă). Toată istoria trupurilor descompunându-se ucise între dunele de nisip este descrisă metodic, dar ca o Cântare a Cântărilor, cu frazare de verset înălţător. Este motivul principal care face din această carte un text în mod programatic straniu. Şi, paradoxal, aşa cum am spus deja, un text înălţător, în sensul de revelatoriu.

Joseph şi Celice nu au trăit o pasiune exemplară de-a lungul vieţii lor, dar moartea violentă i-a făcut să pară nişte amanţi pasionali, de neuitat. Detaliile crimei cu elemente de oroare şi abominabil îl vor exalta pe cititor, întrucât povestea trece dincolo de patologia şi fiziologia morţii, înspre un imn al iubirii aranjate ca într-o ikebana (chiar dacă hazardată!). Joseph şi Celice făcuseră, în urmă cu treizeci de ani de la uciderea lor, dragoste între dune. La maturitate, bărbatul din cuplu intenţionează să reînnoiască acel act sexual de odinioară, ca pe o chemare organică şi cosmică din adâncuri. Şi, încercând să facă dragoste după treizeci de ani de la prima lor atingere, cei doi vor fi asasinaţi. Este o poveste în forţă, dar narată cu o teribilă dulceaţă şi delicateţe. Femeia din cuplu este plictisită şi indiferentă la sexualitate; dar, după treizeci de ani, bărbatul nădăjduieşte să regenereze cuplul, printr-un gest magic, de fapt, prin refacerea unui act sexual arhetipal. Lucrurile nu vor sfârşi în eşec (impotenţă), ci în abominabil (crima propriu-zisă). Jim Crace are, însă, talentul grozav de a construi o carte alcătuită din superbe poeme în proză, în care narativitatea este minimul fir al Ariadnei care să decamufleze labirintul. Romanul Fiind morţi sau Morţi fiind este un pretext pentru a înfăţişa o cosmogonie a morţii; iar descompunerea ultimului gest tandru (şi doar apoi senzual) izbutit în timpul agoniei de partenerii din cuplul ucis este o lecţie de maiestate şi tristeţe: mâna lui aşezată mângâietor pe gamba ei, ca un legământ cast-pervers pentru totdeauna.

Şi acum, opţiunea mea pentru fraza cea mai frumoasă şi tulburătoare din carte (am ales cu greu din câteva zeci de paragrafe, într-atât de bine este scris acest roman!): „Chiar şi într-o lumină mult mai slabă, trupurile lor tot ar fi avut irizaţii de bijuterie, acolo unde rozul catifelat al vieţii şi cenuşiul pătat al morţii ar fi conspirat să scoată la iveală argintiul de răscruce.” Dixit.

19 răspunsuri to “Entry for January 23, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    astazi blogul mesmeeic implineste un an de zile. sarbatoresc virsta cu pricina alaturi de Jim Crace si Leonor Fini.

  2. Artemis Says:

    Ah, felicitari, felicitari!! Si eu sarbatoresc azi 24 de ani 3 LUNI, chiar m-am gandit azi-dimineata la asta nu stiu de ce…

    Ma urmaresc imaginile mortii: doua vise cu moarte si morti in ultimele 10 zile, vise care m-au trezit din somn, vise ale caror imagini nu au disparut inca…, vise care nu erau deloc romane si nici despre dragoste nu erau, de aceea daca dau de acest roman, il voi citi ca pe exorcizare…

  3. Mesmeea Says:

    oniromantii din spatiul rustic spun ca visele cu morti sint aducatoare de noroc, asa ca, daca e sa ne luam dupa voroavele sfatosilor si cvasi-inteleptilor, nu e rau cind visam morti, ci e chiar bine! va fi fiind asa sau nu…
    romanul lui Jim Crace merita citit, insa, nu fiindca este, sa spunem, „thanatofil”, ci fiindca e foarte bine scris, chiar ciudat de performant stilistic. cu exorcizarea ramine de vazut!

  4. Artemis Says:

    Hm!

  5. Artemis Says:

    A, mortile din visele mele se DESFASURAU, chiar daca ultrarapid, sub ochii mei… VEDEAM trecerea din fiinta in nefiinta… Ah, sa speram ca aduc noroc!

  6. Mesmeea Says:

    narez cea mai ravasitoare scena din Being Dead (poate ajuta la ceva, nu stiu inca la ce) – aceea in care, dupa 6 zile de coabitare amoroasa nemaivazuta, mina barbatului si gamba femeii sint despartite de politistii care investigheaza asasinatul si evacueaza in sfirsit cadavrele intrate in descompunere (dupa ce acestea au fost identificate). ay, e chiar o scena de dragoste in toata legea! cum spuneam deja, sfisietoare.

  7. Alpha Dracon Says:

    Cred ca acest roman ar putea fi chiar pe gustul meu…mi-ar placea sa-l citesc dar am vazut deja ca nu a fost tradus in italiana… :-(…!! ce fain tabloul asta al Leonorei Fini, atmosfera cu culorile estompate este sugestiva si onirica, are dreptate Yves Bonnefoy cand spune despre ea ca arta ei ar fi la limita lumii si putin alchemica pentru figurile misterioase care totusi purifica privirei… de fapt simt puternic ceva catartic in pictura ei… mersi mult pentru ca datorita tie am descoperit-o.

  8. Artemis Says:

    Doamne Dumnizăule, la prima privire, am nceput să citesc ‘mina bărbatului’, n loc de ‘mna bărbatului’… Trebuie, trebuie să mă obişnuiesc să citesc din nou aşa cum am nvăţat de la nceputuri!

  9. Mesmeea Says:

    ma veselesc de empatia lui Alpha D cu Leonor (nufar de cocor – nu stiu de ce imi vine sa ii spun asa! ca sa rimeze aiurea, probabil), e o pictorita la fel de puternica precum Frida Kahlo (spiritual cred ca o si intrece).
    cit despre „mina” si „mana” – se cuvine sa fac o precizare – in textele publicate sau publicabile scriu cu diacriticele academice, in textele de comentariu pot sa scriu insa asa cum este pe gustul meu…

  10. Alpha Dracon Says:

    Frida Kahlo… o alta pasiune pictorica de ale mele… tocmai la Cluj am vazut filmul excelent despre ea „Frida”, viata ei a fost cutremuratoare… Eu nu cunosc destul Lenor Fini, ca datorita tie am descoperit-o, deci inca nu pot sa spun… totusi din cel ce am vazut in blogul tau arta lui Kahlo mi se pare mai stridenta si feroce, mai ales din punctul de vedere cromatic, in timp ce Leonor are atmosfere mai invaluite…larvare… ei da… nufar de cocon..!

  11. Artemis Says:

    Fireste!

  12. Mesmeea Says:

    Frida Kahlo este intr-adevar o faptura a maruntaielor, a carnii sfirtecate si macerate, a trupului bolnav. Leonor Fini este o dantelareasa a unei alienari mentale diafane. Una munceste in pictura pentru a scormoni trupul pina la capat (cu toate durerile lui stridente), cealalta munceste pentru a scormoni un fantasmon ramificat (termenul ii apartine lui Goya, dar mi-a placut enorm, fantasmonul fiind o fantasma ori strigoi mustos, urias, suculent, consistent, coplesitor!).

  13. DeScribor Says:

    Dar ce vorbarie era pe aici, si noi nu stiam! Cine știe, poate se naste cartea secreta, din spatele bibliotecii stranii!

  14. Mesmeea Says:

    Un Zohar cu fantasmoni?

  15. Alpha Dracon Says:

    Ce frumos vorbesti despre Frida si Leonor, sa stii ca astazi am si avut timp sa ma uit un pic la site-ul dedicat operei Leonorei Fini si am putut pretui si admira si alte picturi ale ei, acuma pot sa spun ca imi place mult… dar sincer inca nu stiu cine sa aleg dintre ea si Frida…

  16. DeScribor Says:

    Hm, Zohar… Cartea stralucirii… dar si a umbrelor stralucirii!

  17. Mesmeea Says:

    nu trebuie ales intre cele doua – ele sint inrudite si diferite, in acelasi timp.

  18. Alpha Dracon Says:

    Atunci este din acest motiv ca eu nu stiu pe cine sa aleg… pentru ca le „simt” in mine pe amindoua, ele tocmai reflecta doua parti diferite din mine.

  19. Mesmeea Says:

    exact. asa cum s-ar putea spune la fel de bine ca un pic din Lynch exista in noi toti (chiar daca nu vrem sa recunoastem).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: