Archive for Mai 2013

preambul la 1 iunie, fără spiriduși (dar ei vor veni mai încolo)

Mai 30, 2013

100_1443

Sâmbătă, 1 iunie, ora 14.00, la BOOKFEST, lansez romanul publicat anul acesta – Un singur cer deasupra lor. Atât.

Anunțuri

Polignano-fagure-cu grote

Mai 29, 2013

100_1450

100_1451

Grotele ca fagurii și țărmul franjurat-ascuțit. Piațetele, Il Duomo. Mirosul de mare, sufocant-răcoros, senzațiile mele de entitate mediteraneeană regăsită. Livezile de măslini puzderie și cireșele (aur roșu – așa sunt ele socotite aici). Vilele semi-imperiale ascunse printre măslini, cu simțământul antichității recalibrate. Umiditatea sărată, bisericile mici, smede, deși piatra de la poale e albă. Polignano.

100_1464

Aluvionar barez – o vignetă mediteraneeană

Mai 26, 2013

100_1933

Țărmul primitor, relaxat, sepiile mici, vii, în castroanele de plastic ale pescarilor, solzii uscați pe asfalt și dale. Clădirile stil Liberty ori cu iz futurist, biserica Sf. Nicolae cu puzderie de slavi cucernici, moaștele Sfintei Columba, acoperite cu un voal maroniu, de parcă pielea i-ar fi fost arsă. Străzile cu rufe la uscat în care mirosul de excremente și de detergent alcătuiesc o mireasmă. Pescarul care își țese plasa de parcă ar fluiera.

100_1969

100_1971

Curțile de trecere cu icoane populare înconjurate de flori de plastic și ofrande, pentru călătorii care ar avea nevoie de o rugăciune improvizată. Femeile și bătrânii zgomotoși stând la taclale. Bisericile închise și nefolosite. Nicola, Domenico, Sabino, Rita, Giacomo, Scolastica, Gesu. Cărămiziu și rozaliu din când în când. Clopotele bisericilor în bucurie. Lilith a lui Goll, iubită de Gio. Lady Lazarus a Sylviei, plus cartea ezoterică a lui Paon Zaharia. Castelul normando-șvab pe ruinele Sfintei Apolinaria. Curtea tihnită cu fântâna închisă, palmieri, lei de piatră și scări. Basoreliefurile în care cavalerii arată ca niște extratereștri. Gătim salată de legume și de fructe în vreme ce ascultăm corurile în cinstea Sfintei Rita. Casa cu spice și măști unde ascult cântece în limba loxiană a Enyei. Minunatele lasagne cu anghinare. Toboșarii întârziați în noapte ai Sfintei Rita. Poezie și moarte și viceversa. Plimbarea pe terasa deasupra mării cu Laodamia și Simina, o poveste între și cu trei femei de diferite vârste, în vreme ce fulgerele fără ploaie taie cerul, apa azurie și palmierii. Căderea nopții și raliul molcom cu Gio și Giu de-a lungul mării, simple valuri spărgându-se în întuneric. Bari.

100_2023

Obsesia fericită: Maestrul şi Margarita

Mai 16, 2013

01 pozabulgakov1

 

 

Povestea pasiunii mele pentru romanul Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov începe în 1981, pe când aveam optsprezece ani şi eram studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, secţia română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repede şi cu frenezie la colegii mei causeuri şi năstruşnici (destui dintre ei), citiţi şi raisonneuri, şi făcând schimb de impresii de lectură unii cu alţii (care ce a citit şi de ce) am ajuns astfel să aflu (eu eram doldora de literatura sud-americană şi de poezie europeană) despre un rus numit Bulgakov şi capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun dar iluminat şi a unei vrăjitoare mântuitoare. Ah, da, era cât pe ce să uit, romanul povestea şi despre o trupă de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse faţă de muritorii atei ai capitalei sovietice. Şi mai era vorba şi despre o evanghelie ciudată. Susţinătorul înfocat al acestui roman era unul din colegii mei de la spaniolă, Corin, cel care, peste trei ani avea, de altfel, să devină bărbatul şi partenerul meu de viaţă. Destul de înciudată că eu nu auzisem despre romanul cu pricina, l-am împrumutat (deşi nu imediat, ci mai târziu) chiar de la ultrafanul său bulgakovian şi am citit romanul nu pe nerăsuflate, ci cu o curiozitate şi voluptate pe îndelete, de devoratoare de poveşti şi de lumi magice. Dar Corin nu era singurul bulgakofil făţiş şi înminunat; unul din profesorii noştri extravaganţi (demn să facă parte tocmai din suita lui Woland – dar rolurile acestea le-am repartizat cu destul histrionism ceva mai târziu, după terminarea facultăţii) s-a dovedit el însuşi a fi un avocat al scriiturii bulgakoviene în general, chiar dacă proclama în Maestrul şi Margarita apogeul şi triumful literar al preţuitului şi iubitului nostru Mihail Afanasievici. Acest dascăl exotic în Literele clujevite era Ion Vartic (el însuşi un histrion reputat). Prietenia mea, a lui Corin şi a lui Ion Vartic (căruia multă vreme i-am tot scris numele, în dedicaţiile pe carte, ca fiind messirele Johannes Waartik!) s-a şi bizuit mulţi ani de zile, de altfel, tocmai pe pasiunea în trei pentru capodopera bulgakoviană! Nu eram singurii.

Lectura mea empatică din studenţie a fost, însă, doar începutul. După terminarea facultăţii, căsătorită fiind deja, am luat repartiţia alături de Corin, într-o zonă obtuză şi birocratizată (din care, adevărat, nu lipseau cărturari şi intelectuali autentici) aflată în nordul ţării, în care nu prea aveai ce face, după regimul extenuant al orelor de română la gimnaziu şi liceu, decât să citeşti, să citeşti şi iar să citeşti. Televizor nu aveam (dar nici nu era ce să vizionezi, fiindcă trăiam în ultima etapă a ceauşismului), prieteni nu prea aveam, iar film sau teatru nu aveai unde să frecventezi decât ocazional; ascultam multă muzică simfonică şi muzică psihedelică, progresivă (şi aceasta doar fiindcă aveam o colecţie de discuri şi casete în maniera cu pricina). Aşa că în cei trei ani cât am fost profesori de română prin locurile acelea, am citit, cred, cât în zece, dublu ori chiar triplu faţă de facultate, pentru că nu aveam ce altceva să facem, ca să supravieţuim şi să nu ne blazăm ori chiar să ne pierdem minţile. Am citit enorm, deci, în acei trei ani (1985-1988), dar lectura mea ritualică şi preferată, singura care avea efect exorcizator şi iluminator a fost romanul Maestrul şi Margarita, care îmi devenise un soi de „biblie” adaptată mie, femeia, poeta şi prozatoarea (ba chiar şi chinuita profă de română care eram pe vremea aceea). Cred că am recitit în acei trei ani de zeci de ori capodopera lui Bulgakov (ce-i drept, era vorba despre ediţia cenzurată din BPT, doar la aceea aveam acces, neştiind ruseşte): reciteam sau tot sau anumite pasaje, astfel încât ajunsesem la un moment dat să dialoghez cu Corin în replici din roman. Nu are rost să bemolez în vreun fel admiraţia mea teribilă pentru acest roman, nu are rost să-mi cenzurez fascinaţia şi hipnoza pe care acest text a exercitat-o asupră-mi: în acei ani, Maestrul şi Margarita a fost romanul (singurul) care m-a ajutat să pot să trăiesc, să respir, să supravieţuiesc. Numai cine a trăit în comunism, intelectual fiind şi chinuit de tot soiul de cenzuri şi restricţii, poate pricepe acest lucru, cum de un astfel de roman poate avea efect mântuitor.

După revoluţia din decembrie 1989, pasiunea mea pentru capodopera bulgakoviană nu a pierit, dar a rămas într-un con de umbră. Am citit enorm din 1990 încoace, cărţi de tot felul; ştiam şi simţeam că Maestrul şi Margarita rămâne un text intrat în măruntaiele mele, încarnat acolo, aşa încât nu aveam cum să-l uit, fiindcă făcea parte fizică şi psihică din mine.

După terminarea facultăţii (1985), unul din consensurile teatrale stabilite între Corin, Ion Vartic şi mine a fost acela că toţi trei (prin felul nostru histrionic de a fi) am putea încarna, metaforic vorbind, nişte „ghiavoli” din capodopera bulgakoviană. Iar rolurile erau repartizate astfel: Ion Vartic era Messirele, Corin era Behemoth, iar eu eram Hella (sau Hellandra, întrucât îi hibridasem numele cu numele meu real). Celelalte roluri nu aveau încă acoperire. Mai târziu când am descoperit şi pasiunea Martei Petreu pentru acelaşi roman, am decretat-o Hella 2 made in Kolosvar, stabilind de comun acord că rolul Margaritei şi cel al Maestrului nu ar putea fi ocupate de nimeni din realitatea noastră. Eram, însă, nemulţumiţi de faptul că nu găsisem cine să ocupe rolurile lui Azazello şi Koroviev (alţi doi năstruşnici, care ne erau cât se poate de simpatici)!

Recitirea intregrală a romanului Maestrul şi Margarita am făcut-o după publicarea la Editura Univers a ediţiei necenzurate, dar nu imediat după tipărirea acestei ediţii, ci prin 2004. Deja cunoşteam foarte multe lucruri despre culisele romanului, eram fascinată de povestea de iubire şi prietenie dintre Mihail Afanasievici şi Elena Sergheevna (cea de-a treia soţie a scriitorului, prototipul Margaritei, muză, fan, secretară), apăruse şi cartea lui Ion Vartic (Bulgakov şi secretul lui Koroviev. Interpretare figurală la Maestrul şi Margarita, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2004) care discuta multe elemente oculte din faimosul roman. Corin însuşi publicase în 1996 al doilea roman din tetralogia sa Noctambulii, este vorba de Hidra, în care capitolul VI se numea „După-amiază în Patriarşie Prudî, întreruptă de un pitic spânzurat” (în acest capitol, personajele-cheie erau Anir Hectorovici Marlioz şi Adela Bezdomnîi Vlaia, care hibridau numele mai mult sau mai puţin stâlcite ale unor personaje din tocmai Maestrul şi Margarita, fiind rescris în manieră delirantă începutul celebrului roman). Apoi, în 2005, s-a născut, ca un triumf al obsesiei mele, proiectul Bulgakoviada, în urma anchetei literare pe care am propus-o în revista Steaua: „Care este romanul-capodoperă al secolului XX” (din literatura străină). Cunoşteam care va fi răspunsul meu, al lui Corin, al lui Ion Vartic şi al Martei. Dar nu ştiam care vor fi răspunsurile celorlalţi patruzeci de scriitori clujeni care au acceptat să onoreze ancheta propusă de mine. Mărturisesc că nu am bănuit ultraizbânda: când, numărând voturile, am descoperit că, uimitor sau nu, cel mai pomenit roman de către repondenţi este Un veac de singurătate (ei, da, iată un paradox al anchetei mele ardeleneşti), că autorul cel mai des invocat ca romancier este Thomas Mann, că romanul care a obţinut cel mai mare punctaj (fiind adesea menţionat pe locurile doi, trei şi patru) este În căutarea timpului pierdut, nu am avut de unde să ştiu că Bulgakov al meu va avea, totuşi, câştig de cauză. Dar apoi frenezia a fost nemăsurată descoperind că romanul care a fost cel mai des menţionat pe locul întâi este Maestrul şi Margarita (şapte voturi pentru locul întâi, din patruzeci şi patru).

Aşa s-a născut Bulgakoviada şi călătoria fabuloasă la Moscova, în iulie 2005, pe urmele personajelor din Maestrul şi Margarita (povestea cu pricina, jurnalele de bord, inclusiv fotografiile de la aşa-numitul apartament al Diavolului, toate se găsesc în Sadovaia 302 bis, carte publicată de bulgakofilii clujeviţi în 2005, în Biblioteca Apostrof).

Tot în 2005 am descoperit în Ovidiu Pecican (prieten echinoxist de-o viaţă, unul din cei care optaseră pentru romanul Maestrul şi Margarita ca fiind cel dintâi în secolul XX) un alt Behemoth, în Virgil Mihaiu, un Koroviev; Ion Vartic însuşi s-a dovedit a fi mai apropiat de ipostaza Koroviev, decât de aceea a Messirelui Woland. În rest ipostazele au rămas la fel: Corin – Behemoth, Marta şi cu mine – Helle; locul Margaritei şi al Maestrului, dar şi al lui Azazello, au rămas încă vacante, iar Woland, se pare, aşteaptă şi el un ocupant adecvat. Eram oameni mari (cum se spune), dar ne jucam pe rupte, omagiindu-l astfel pe scriitorul nostru favorit. Mi-aduc aminte bucuria şi exclamaţiile noastre când am descoperit la Moscova, în cimitirul Novodevicie, după oarecare căutare în gol, mormintele lui Mihail Afanasievici şi al Elenei Sergheevna! Mi-aduc aminte de felul în care am dat cu nasul şi am ratat, la o primă întâlnire, aşa-zisul apartament al Diavolului preschimbat în Muzeu Bulgakov. Sau cum am căutat cu ironie nespusă clădirea Massolitului (casa Griboedov), deşi ştiam că aceasta nu mai avea cum să mai existe. Am locuit în metropolă, pe lângă studiourile Mosfilm, exact în perioada când se încheiase de filmat, după multe peripeţii, serialul Maestrul şi Margarita, care a rulat şi în România în 2006, apoi în 2008 din nou (în paranteză fie spus, una din utopiile lui Andrei Tarkovski fusese să regizeze, pe lângă Idiotul, Doctor Faustus, Crimă şi pedeapsă, Hamlet, fusese să regizeze tocmai Maestrul şi Margarita!).

Lucrurile nu s-au sfârşit aici. În 2006 a apărut la Editura Polirom Jurnalul şi corespondenţa lui Bulgakov, care au pus pe tapet o serie de chestiuni legate de naşterea romanului Maestrul şi Margarita (Romanul despre diavol, cum îl numea autorul în 1930, când începe să lucreze la el, abandonat mai apoi şi reluat, scris masiv şi din greu în 1938, chiar dacă titlul se va schimba până în 1940, când romanul este încheiat şi Bulgakov însuşi moare).

Apoi, în 2007, tot în cinstea romanului meu favorit mi-am intitulat jucăuş rubrica din Suplimentul de cultură, care apare la Iaşi, Verba Woland! Rubrica mea nu îi este consacrată lui Bulgakov, chiar dacă numele ei constituie o formă de omagiu.

Aceasta este, până acum, minunata poveste a pasiunii mele pentru romanul Maestrul şi Margarita şi pentru autorul ei gogolian şi molieresc, amator de şarade şi auto-bufon (nu suporta să se plictisească), mucalit, unic şi, fireşte, genial.

11 pozabulgakov11

Iași, Golia, Trei Ierarhi

Mai 13, 2013

În noaptea asta plec la Iași, n-am mai fost acolo de mai bine de douăzeci de ani. Nici nu mai știu cum miroase Bahluiul. Știu doar că odată, cândva, pe când aveam 20 de ani, am încercat, metaforic, să mă cațăr pe zidurile bisericii Trei Ierarhi. Mai știu că am rătăcit prin oraș hai-hui și valvârtej, că am dat o raită vagaboandă și golănească prin Copou, că am zăcut pe o terasă și am discutat, parcă, despre Kant (sau Schopenhauer?) și tot așa. Amintiri fărâmițate, ciuntite.

Iar acum am un gust de madlenă proustiană și mi se resfiră printre degete un citat lung din Javier Marias (Mâine în bătălie să te gândești la mine): „Mirosul morţilor se păstrează când nimic nu mai rămâne din ei. Durează cât timp mai rămân corpurile lor şi după aceea un timp după ce corpurile lor au fost duse şi îngropate. Rămâne în casa lor, atâta timp cât nu se aeriseşte, şi în veşmintele lor pe care nu le mai spală nimeni, pentru că nu le mai murdăreşte nimeni şi devin recipientele mirosului; rămâne într-un halat de baie, într-un şal, în cearşafuri, în hainele care atârnă pe umeraşele lor nemişcate şi nebăgate în seamă zile, săptămâni sau luni şi ani uneori, aşteptând zadarnic să fie din nou date jos de pe umeraşe, să intre iar în contact cu singura piele umană pe care au cunoscut-o, atât de credincioase.”

Ce ți-e cu orașele uitate, pe care nu le-ai mai vizitat de zeci de ani (deși sunt relativ aproape de tine), ce ți-e cu morții și nostalgia după ei. Proustianizez cu lentoare mică de gărgăriță.

Laura Covaci – spaime și angoase

Mai 9, 2013

laura 10_n

Laura Covaci (născută în 1964) este, cu siguranță, pictorița pe care o cunosc de la începuturile ei, cu toate etapele sale creatoare – de la personajele diforme din foarte tinerețea ei, la făpturile postumane și la păpușile recreate mult mai târziu, la maturitate. Ceea ce m-a fascinat mereu în pictura Laurei Covaci a fost patologia lăuntrică a artei sale, prin niște personaje care au reprezentat, pentru mine, aproape întotdeauna, un stadiu al omului ca neființă-în-viață. Ceva a înrudit-o (dar de foarte-foarte departe) cu Delvaux și Magritte; dacă teatralitatea angoasantă a acestora a fost și este una maximă, teatralitatea picturală a Laurei Covaci este una minimă, aprofundată, însă, în straturi foarte subtile.

laura 4image008

laura 1image006

Deși personajele Laurei Covaci sunt sau par statice și pasive, viața pulsează în ele exclusiv prin neliniști, frici acute, spaime. Toate aceste personaje sunt, de fapt, lăuntrul lor, de aici și faptul că majoritatea sunt relativ ori vag îmbrăcate, de obicei, dezgolite (fără să ajungă totuși la o despuiere evidentă). Aceste frici, spaime, neliniști, angoase sunt rafinat scoase afară și livrate ochiului spectator. Diformitatea personajelor este una lăuntrică și nu una exterioară, vădind atât o postumanitate cât și o pre-umanitate concentrate în creier, inimă și de-abia în ultimul rând în trup.

laura  8967_1_22

laura 68_30

Fricile și spaimele, angoasele și neliniștile nu pot fi numite și identificate cu exactitate, ci se păstrează între granițe inefabile. Tocmai în acest inefabil stă talentul de excepție al Laurei Covaci. Ea sugerează fricile grave din noi și refuză să le numească sau le conturează tocmai prin inexprimabil. Inexprimarea fățișă a acestor neliniști este tocmai forma de la le scoate din ascunziș și de a le expune subtil, dezvăluindu-le doar intuitiv. Angoasele și spaimele sunt bănuite, dar nu sunt rostite și numite, refuzul formulării lor făcând parte din strategia pictoriței. Neexprimând aceste angoase, Laura Covaci ne face să ne apropiem singuri și să le cunoaștem pe cont propriu, pictorița fiind un soi de medium sau de punte. Inexprimabilul este sau devine, în acest caz, o metodă de autocunoaștere.

laura 494234_783452

Pentru alte lucrări ale pictoriței poate fi consultat și site-ul: http://www.phantasma.ro

laura 6dec-2011-134

Hipnotizații lui Ștefan Câlția

Mai 3, 2013

Stefan-Caltia-Clovnul-Doamna-si-Scamatorul

câlția sc

Personaje stranii, aproape statuete, cu ochii ficși, hipnotizate de ceva nevăzut, necunoscut. Un soi de oameni-păpuși paralizați de ceva nepriceput. Misterul nu se găsește neapărat pe chipurile acestor făpturi, ci pe distanța dintre privirea lor și locul unde privesc ele. Atunci când este vorba de oameni.

caltia-restauratie

Caltia - Cazanul de fier_10050919

Fiindcă uneori e vorba de animale hibride, confuze, intenționat neclare, amestecate. Bestiole ieșite dintr-un cotlon sau dintr-o subterană, care nu fac un mare neajuns, dar care neliniștesc, provoacă angoasă ori repulsie.

câlția personaj_cu_floare_si_pasari

câlția 1427_stc

Ștefan Câlția este obsedat să redea enigma din făpturile paralizate care suntem. Și construiește niște marcaje. Făpturi paralizate de neînțelegere ori de frici mai mari și mai mici. Fixitatea privirii este captivantă în acest sens. Acel dincolo spre care se îndreaptă privirea conține o dimensiune meduzeică. Nimeni nu știe până unde poate călători privirea și ce anume o obstrucționează. Și de ce enigma împietrește cumva obrajii, gura, ochii.

caltia1

Talentul e mai erotic atunci când e irosit?!

Mai 2, 2013

Cum, mărturisesc rușinos, nu am citit până acum nimic semnat de Don DeLillo, la incitarea făcută de un româno-american m-am apucat de Cosmopolis (în traducerea iscusită a Veronicăi D. Niculescu). Ce-i drept, romanul curge binișor, are fluență și multă vlagă cotidiană, fără să fie lipsit complet de metaforă. Nu cred că e o capodoperă, dar nici de lepădat nu este defel. E pur și simplu un roman bun și vivace. La un moment dat am nimerit peste o frază care m-a încuiat: Talentul e mai erotic atunci când e irosit. Cred că m-am gândit vreo oră, bând tot soiul de ceaiuri de vară :). Până la urmă, într-un stil para-dadaist adaptat, am conchis că erotismul e lingua franca în vremurile noastre, pentru că, oriunde și oricum te învârți, mereu te ciocnești de el, ca de o mătură fără făraș.