ca doi bătrânei de anțărț

Nu am scotocit decât puțin prin Paris, a fost mult citit la bibliotecă (o să ajung scribă de-a binelea, hah), câteva castele zărite mai mult cu coada ochiului (dar ce simțământ sănătos estetic au dăruit ele!), câteva zaceri pe malul Senei, printre picnicari boemi (sau pe canalul Saint Martin), dar mereu a stat la răspântie Pont Neuf și clădirea Samaritaine (cred că Leos Carax a sughițat de-atâta pomelnic mesmeic). Am ratat filmul corect-borisvianian făcut după Spuma zilelor (deși am amușinat leonește pe urmele-i) de Michel Gondry, dar măcar am reîntâlnit o altă leoaică și am avut vreme în tihnă de povești. Am ajuns și la un domn Cyclop, am urcat sus pe Tour E (ca tot turistul alpinist și stahanovist), mi s-a cam făcut rău de înălțime. M-am bucurat de giganții și liliputanii lui Ron Mueck exportat la Paris o vreme. Am stat la gândit poezie pe îndelete. Am răsfoit Bonnefoy, Houellebecq, Gaspar Lorand, pic-pic din robinet. Și, în general, m-am reîmprietenit cu orașul pe care îl văzusem întâia dată la 17 ani, apoi îl repudiasem (în favoarea Veneției și a Romei), apoi iar îl redescoperisem friguros și tacit, apoi iar îl uitasem. Iar acum cred că m-am reîmprietenit cu el: suntem ca doi bătrânei de anțărț. Mi-a plăcut în amurg în zona La Defense (parcă era un New York răzleț, cu muștiucul strălucitor). Mi-a plăcut și printre gisanții de la Saint Denis, era un aer înțelepțesc pre acolo…

Cam așa, cam atât.

Mai vreau.