Prezentul vechi

Andrzej Stasiuk are o formulă care mi se potrivește (și poate li se potrivește și altora). Prezentul vechi. Prezentul care tocmai s-a preschimbat în trecut, ca punct de fugă, individual, dar și al tuturor celorlalți. Prezentul prefirat în noi toți, fără să fie păstrat în vreo cutie sau în vreun alt adăpost, întrucât trece chiar acum și e același cu al altora, a devenit loc comun. Prezentul vechi. Când călătoresc ori când îmi amintesc cu intensitate discretă mă aflu chiar în miezul prezentului vechi.

(artefacte licornice de Damien Hirst din expoziția Treasures from the Wreck of the Unbelievable – Comori din epava de-necrezutului, la Veneția)

Scara din grădină

(fotografie de Jean-Philippe Charbonier)

Uneori mă văd fetiță urcând scara de piatră a unei case, într-o grădină. Eu nu am avut o astfel de grădină decât la bunicii materni, dar scară nu exista defel, căci grădina nu era terasată, ci plată, fără nicio pantă, fără vreo denivelare amplă. Cred că grădina din reveriile mele se suprapune cu grădina lui Ernesto Sabato, pe care am văzut-o cu ochii mei, în 2006, în împrejurimile metropolei Buenos Aires, în cartierul Santo Lugares. Aceasta era, într-adevăr, o grădină a creierului și a psihicului, învârtejită, jungloidă, misterioasă. În orice caz, suprapun fetița din fotografia pașnică în care se zărește un colț de grădină și o scară pe care fetița se joacă, hmmm, peste grădina lui Sabato cel abisal și astfel obțin alchimic propria mea diagramă mentală, chiar dacă obținută printr-un artefact. Ce straniu să mă regăsesc astfel, prin suprapunerea a două lucruri diferite, dar tocmai prin întrepătrunderea lor, dincolo de timp și spațiu, de fapt.

 

(în imagine, grădina lui Sabato, pe care am filmat-o, fascinată, în 2006)