Entry for February 28, 2008

Piaţa U şi reveriile mele hipiote

Miercuri am adăstat în levantina noastră capitală ca să lansez la apă cartea lui Alin M (Maverick pe numele său de blogger, găsibil şi între musafirii mesmeici) despre reeducarea de la Piteşti: spre satisfacţia mea, Alin a avut un succes grozav, şi nu doar la bătrânii deţinuţi politici care veniseră din plin, ci şi la amicii săi de generaţie, fie ei rockeri sau nu (ştiu de ce spun ce spun acum!). Iar eu am primit plocon prăjituri cu cocos (cele cu frişcă nu au ieşit) făcute de fostul meu student ajuns astăzi tânăr cercetător migălos, cerebral şi cât se poate de omenesc. Cu prilejul acesta am întâlnit şi reîntâlnit tot soiul de amici, prieteni (mai mult sau mai puţin celebri), m-am plimbat şi prin Cişmigiu (ieşiseră puhoi florile clasice de primăvară, care erau atât de neclasic aranjate şi atât de indisciplinate, încât mi-a tihnit), dar mai ales, daaaa, mai ales, am stat în locul meu preferat, singurul loc unde mă simt împlinită şi regenerată în Bucureşti, adică în Piaţa U, cum îi zic eu cu tandreţe, la Universitate (chiar dacă soarele de mult nu mai răsare pentru mine la B). Am stat la veşnica fântână secată, acolo unde minerii aruncau în iunie 1990 corpurile studenţilor ciomăgiţi ca vai şi-amar. Un câine de pripas rodea de zor, lângă mine, o cărţulie pompoasă intitulată Arbitrajul comerţului românesc, în timp ce un homeless îl tachina în fel şi chip. Am vorbit şi eu puţintel cu murdăriciul de câine, dar mai ales am privit în jur. Era puhoi de lume la vânătoare de mărţişoare (lucruşoarele acestea mie nu îmi mai spun nimic, sunt vide, poate doar dacă ne-am putea reîntoarce fără festivism la originea lor păgână, poate doar atunci aş mai putea avea o reacţie empatică). Apoi, ca întotdeauna, zgomotul a dispărut, iar eu am plonjat ca sub un clopot, fără să mai văd şi să mai aud nimic. Aşa mi se întâmplă întotdeauna în Piaţa U, din 1990 încoace.
Există pe lumea aceasta magia poveştilor (poate că este prima pe care o gustăm), există apoi, cum altfel, magia dragostei, există magia călătoriilor şi atâtea altele. În Piaţa U, însă, altfel de magii se manifestă pentru mine: magia curajului şi apoi magia ori mai exact reveria flower-power. Întotdeauna când se face gol în jurul meu şi lumea dispare în Piaţa U (oricâtă forfotă ar fi şi oricât ar glăsui cu foşnete şi în frondă studenţii plimbăreţi de la Universitate, pe care îi privesc de obicei mustăcind), întotdeauna mă gândesc la ce va fi fost acolo în 21 decembrie 1989 şi apoi la singura perioadă de graţie din postcomunismul românesc, sfârşit de aprilie până la jumătatea lunii mai 1990 (chiar dacă mitingul maraton nu s-a încheiat, forţat şi violent, decât în 13 iunie 1990). Piaţa U, kilometrul zero, Golania. Inima mea bate mult mai tare acolo, în Piaţa U, şi ştiu foarte bine de ce. Şi niciodată nu sunt tristă în chip vădit, chiar dacă o melancolie senină e cu mine şi-n mine. Vorbeam despre o magie a curajului. Ştiu foarte exact că totul a depins, pentru bucăţica de Levant cu damfuri şi amoralitate funciară care este România, de după-amiaza aceea de 21 decembrie 1989. Magia curajului funcţionează, însă, şi pentru Piaţa U în zilele ei de glorie. Dar este o Piaţă U, unde în mintea mea se suprapune destul de puternic o reverie hipiotă. Piaţa U a fost atunci un soi de mişcare flower-power întârziată, oarecum retardată şi avortată, adaptată a la roumaine. Sensul de Anti-Establishment era la fel de consistent precum în cazul canonic flower-power american, dar orientarea ideologică era întru totul opusă: hipioţii occidentali au flirtat decisiv cu marxismul, în Piaţa U unanim a fost anticomunismul. Altfel, însă, cum să fie de mirare că majoritatea populaţiei băştinaşe nu i-a înţeles pe pletoşii, bărboşii în blue-jeans, pe vorbitorii liberi la megafon care se credeau în agora la disputat idei şi soluţii, pe cântăreţii de folk care post-bob.dylan-izau, pe bisericoşii întru non-violenţă reluându-l pe Gandhi într-o formă autohtonă, ortodoxistă! Ironia, voioşia, atmosfera (paradoxală) de falanster, greviştii foamei, parodia secerei şi a ciocanului, Piaţa Tien An Men II. Graffitti-ul acesta a dispărut de mult de pe zidurile Facultăţii de Arhitectură şi, totuşi, eu tot acolo îl văd mereu, de câte ori ajung în Piaţa U. Şi mă mai văd şi pe mine, prin 1981, întorcându-mă de la ultimul festival de rock progresiv de la Costineşti (îngăduit de autorităţile comuniste): cu părul împletit în vreo 20 de codiţe, cu un şnur de piele cu centime franţuzeşti aranjate ţigăneşte în cea mai lungă şuviţă, cu brăţară dintr-o furculiţă de aluminiu la glezna stângă, cu blugii strâmtaţi foarte, cu un tricou cu înscrisuri şi cu o cămaşă bărbătească de-a tatălui meu, împrumutată de bună voie, o fată de 19 ani sărată ca naiba de la Marea Neagră (era cât pe ce să mă dea jos din tren o doamnă elegantă şi înţepată). Ascultând în draci Pink Floyd, Van der Graaf, dar fredonând şi Kiss ori AC-DC. Nu ştiu cum aş fi fost eu la Monterey sau la Woodstock, dar mă gândesc uneori la cum ar fi putut să fie, chiar dacă nu vreau să fiu altceva decât exact ce sunt acum.

Entry for February 26, 2008

iertările

ucigaşii pot fi frumoşi ori curaţi

la fel ca îngerii masacraţi de o idee greşită

la fel ca asceţii leneşi ori degeraţi

şi-atunci de la cine să-ţi ceri iertare şi de ce

în faţa cui să cazi ras în cap ori cu părul până la tălpi despicat

şi pentru cine să te vindeci

aş vrea să dansez câteva zile şi nopţi la rând

până mi se umflă picioarele

până mi se-nvineţesc unghiile

până-mi pleznesc venele

până voi fi sânge ghemuit

drept care întreb

mai este cineva de iubit sau de neiubit pe lumea aceasta?

Entry for February 23, 2008

Ciocolata esenţială

biblioteca stranie (7)

Invers decât evanghelistul Ioan, Amélie Nothumb, care are programatic apucături de apostoliţă-scriitoare (sau anti-apostoliţă, vezi şi Antichrista) îşi începe microromanul Metafizica tuburilor (publicat de Editura Polirom, în traducerea lui Giuliano Sfichi) cu o prolegomenă despre nimic (în loc de cuvânt) şi despre divinitate: dar este vorba despre un dumnezeu aproape demolat ca imagine: cu ochi ficşi, ca un ou tare (şi nu moale), care nu trăieşte, ci doar există. Începutul este, însă, amăgitor: această divinitate împietrită este de fapt un bebeluş autoporeclit astfel şi autoproiectat ca un tub ori furtun omenesc (ale cărui ocupaţii sunt deglutiţia, digestia şi excreţia, după cum ni se explică). Un nou-născut ca o materie amorfă (nu plânge, nu foşneşte, este întru totul apatic), poreclit de către părinţii săi a fi „Planta” (stârnind compasiunea şi în acelaşi timp indignarea familiei decisă să îl aţâţe cumva la viaţă). Dar nou-născutul nu are nici instinct de supravieţuire, nici poftă de viaţă (fără să se ştie de ce), este inert şi larvar, dar, totuşi, frumos. Paradoxal.

Povestea acestui bebeluş o spune autoarea ca pe un anti-basm postmodern, în flash-uri cvasi-eseistice, pe ici, pe colo. Mai întâi, copilul nu doreşte o relaţie cu sânul, ci doar cu biberonul (fiindcă tub la tub se relaţionează!). Apoi creşte în solitudine şi letargie, nu vorbeşte, nu umblă, şi în general reacţia sa este negativ-apatică la tot ce îl înconjoară. Şi, totuşi, nu este bolnav sau handicapat ori retardat. Finalmente, după doi ani de etapă legumicolă (bebeluşul este un personaj post-beckettian înrudit cu Winnie din O, ce zile frumoase!, îndeajuns de rubedenie cu „viermii umani” ai lui Samuel Beckett), copilul începe să ţipe, să se agite şi, în sfârşit, îşi manifestă furia asupra lumii. De ce? Care este mânia lui? Aceea că se află, corporal, în stadiul de bebeluş, deşi este deja om matur, ca inteligenţă. Fosta „Plantă” riscă să fie percepută acum ca aproape monstruoasă, dar ea va fi îmblânzită, în mod imprevizibil, de ciocolata albă (belgiană) pe care i-o livrează strategic o bunică inteligentă (în acest punct al microromanului, mărturisesc că m-am întrerupt şi am plecat să îmi cumpăr ciocolată!, ca să pot citi empatic mai departe). Astfel este descoperită voluptatea şi astfel îşi dobândeşte identitatea de făptură umană micul personaj – prin ceva esenţial: prin memorie. Urmează mai apoi revelaţia mersului şi a vorbitului ori prietenia cu un aspirator (singura maşinărie care, la începuturi, satisface relativ cognitiv bebeluşul). Se desluşeşte treptat inclusiv sexul nou-născutului: este o fetiţă precoce, care ar fi capabilă să ţină discursuri mini-filozofice, dar care se preface a fi normală, pentru a nu-şi panica părinţii. Prima lecţie majoră de viaţă este legată de vorbire: aceasta este creatoare şi ucigătoare în acelaşi timp. Cât despre cuvântul pe care îl înţelege cel mai bine copila, acesta este moarte (din starea ei de odinioară, aceea de „plantă”, deprinsese tocmai sensul concret al dispariţiei şi al împietririi).

Crescută în Japonia, din părinţi belgieni, fetiţa precoce alege să fie japoneză, agreând divinizarea sa de copil sacru. Îşi refulează şi reneagă identitatea franceză şi decide să vorbească în presupusa sa limbă maternă doar după ce scapă dintr-un înec iniţiatic. Peripeţiile continuă: mutată la mansardă (ca să nu-şi mai supravegheze părinţii), investighează microcosmosul odăii, dar e pe cale să cadă de la etaj (va fi mutată, prin urmare, cu sora ei mai mare). Treptat, cu îngrijorare, fetiţa descoperă distincţia între sexe şi supremaţia elementului masculin (pe care o refuză). Apoi cu tot fostul ei înec, manifestă predilecţie pentru ape: mare, lac, ploaie, cascadă. Paradisul nipon (percepţia splendorii prin Natură) va fi părăsit, însă, cândva (tatăl eroinei este diplomat de carieră), aşa încât fetiţa înţelege cu de-a sila legea dură a supravieţuirii: „ce ţi s-a dat ţi se va lua înapoi”. În vederea obstrucţionării acestui dezastru, ea descoperă funcţia miraculoasă a amintirii. Dar descoperă şi dezgustul prin intermediul a trei crapi casnici (botezaţi ironic de către ea – Iosif, Maria şi Iisus), pe care îi primeşte în dar: intră în contact, astfel, cu ce înseamnă scârba tactilă, fantasmele şi halucinaţiile. Ultima ei descoperire capitală este aceea că singura vârstă perfectă rămâne să fie până la trei ani, după care tot ceea ce urmează nu poate fi decât imperfecţiune şi apocalipsă. De aceea, încearcă să se sinucidă, pentru a-şi prezerva paradisul concentrat. Va fi salvată, odată cu pierderea pentru totdeauna a paradisului. De-aici începe viaţa obişnuită.

Greu de spus şi de ghicit pe cine ar satisface microromanul lui Amélie Nothumb: cărţulia aceasta de purtat în buzunarul de la palton sau într-o geacă de blugi (în buzunarul de pe inimă) nu este decât pentru degustători adulţi foarte speciali, cărora să le placă istoriile narate din mintea copiilor (să adore, să spunem, Alisa în Ţara Minunilor), dar şi o scriitură foarte ironică şi cu tâlc nu doar epic, ci şi eseistic, să zicem oarecum de genul Michel Houellebecq. Până una alta, însă (până când cititorii se vor alege prin sita propunerii mele de lectură), voi reproduce mai jos fragmentul cel mai tulburător din carte (a fost cam dificil să îmi finalizez o opţiune): „moartea era tavanul. Când cunoşti tavanul mai bine decât pe tine însuţi, asta se cheamă moarte. Tavanul e ceea ce împiedică privirea să se ridice şi gândirea să se înalţe. Cine zice tavan, zice cavou: tavanul este capacul creierului. Când vine moartea un capac uriaş ţi se aşază pe cratiţa craniană.” Dixit.

Entry for February 21, 2008

O mie şi una de nopţi şi de zile

Sâmbătă, 23 februarie, de la ora 11.00, lansez la Facultatea de Litere primul volum experimental de proză realizat cu studenţii mei, în 2006, în cadrul unui atelier aleatoriu de scriere creatoare (nu am avut decât o singură întâlnire în care am fixat tema de lucru şi un deadline, negociind apoi stilurile posibile de naraţiune; povestirile mi-au fost trimise prin mail, iar eu am făcut selecţia; am respins definitiv câteva, pe altele le-am returnat spre a fi rescrise, dar majoritatea au fost izbutite, drept care le-am păstrat). Volumul se numeşte Anunţuri mortuare în Re major şi porneşte de la convenţia unui ferpar, urmat mai apoi, în fiecare povestire, de relatarea vieţii celui decedat. A ieşit un volum simpatic şi parţial sărit de pe fix (mai nou văd că utilizez tot felul de formule admirative din copilăria mea), în care tema morţii este tratată mai degrabă ludic şi absurd, decât grav.
După lansare, însă, voi iniţia cel mai ambiţios proiect în cadrul atelierelor Phantasma de scriere creatoare: după cele două pe poezie delirionistă (în 2003 şi în 2006) şi apoi după cel pe muzică psihedelică (în 2007), după tabăra turn-babelică de scriere creatoare de la Ipoteşti, în septembrie 2007, iată că deschid acum atelierul pe proză, cu o miză tare: preluarea unor ramificaţii din O mie şi una de nopţi şi continuarea lor în povestiri care să conţină personaje şi atmosfera din celebra suită de poveşti. Atunci când mi-a venit ideea m-am gândit la un atelier care să dureze un an de zile, dar Andrei Codrescu, animat de proiectul acesta nebunesc, mi-a dat ideea ca experimentul să dureze exact o mie şi una de nopţi şi de zile (chiar dacă, fireşte, nu vom scrie în fiecare zi şi noapte din cele 1001; semestrul acesta, adică din februarie până în iunie, vom scrie ziua, dar în semestrul I din viitorul an universitar, din octombrie până în decembrie, s-ar putea ca atelierul să se desfăşoare seara!, mai departe încă nu ştiu ce şi cum; în tot cazul, o mie şi una de nopţi şi de zile înseamnă că atelierul va dura aproape trei ani!, prin urmare vor putea participa la experiment mai multe serii de studenţi). Andrei Codrescu a promis că povestirea ultimă, povestirea-capac, pentru închiderea cărţii de povestiri simili-1001 nopţi care ar ieşi de aici, o va scrie el (a şi găsit personajul despre care va fi povestirea cu pricina).
Fireşte că am emoţii. Dar sunt şi cât se poate de entuziasmată. Vom vedea ce va ieşi.

P.S. 1:
Volumul Anunţuri mortuare în Re major poate fi comandat la Mircea Petean (directorul editurii) pe adresa
edituralimes@ yahoo.com

P.S. 2:
Pentru că mai primesc, uneori, pe mail (am mai citit şi pe câteva bloguri) întrebarea legată de posibilitatea de a obţine volumul Submarinul iertat (comis de subsemnata şi Andrei Codrescu), respectivul romanţ în versuri poate fi cerut prin ramburs la adresa
comenzicarte@brumar.ro

Entry for February 19, 2008

Iama prin bloguri
(III)

Cred că este ultima iamă pentru următoarele luni, întrucât nu voi mai avea timp de aşa ceva (am mult de citit şi de scris). De data aceasta am scotocit prin bloguri suprarealiste şi am căutat cadavre delicioase (de lux), adică poeme şi texte după tipic suprarealist sau post-suprarealist, fie ele sucite, pocite sau tăbăcite. Nu am găsit lucruri foarte percutante, ci relative, dar a fost bine chiar şi aşa: la fel de mult m-a interesat statul la taclale în sens fost sau actual suprarealist, ca să văd cum mai sporovăie lumea despre chestiunea cu pricina (miza era să găsesc undeva vreo înrudire cu delirionismul teoretizat şi materializat de mine, vreo ramificaţie, bifurcaţie, răspântie!).

Aşa că iată câteva adrese:

labelletenebreuse.blogspot.com

http://www.londonsurrealistgroup.net

http://www.icecrawler.blogspot.com

theunexpectedsound.blogspot.com

midlope.blogspot.com

Acestea sunt toate adrese străine. Dar pe wordpress am găsit un băştinaş bizar (un sceptic sau chiar cinic), un blog de-a dreptul suprarealist (în ghilimele), cu maxime şi reflecţii despre erotism, plictis şi alienare, deşi fără nicio legătură de facto cu suprarealismul. L-am citit pe nerăsuflate. Adresa bizarului este:

http://www.maximcrocer.wordpress.com

Entry for February 16, 2008

Săritura de pe fix

biblioteca stranie (6)

Există cărţi care par că sar de pe o trambulină de la mare înălţime într-un gol complicat, fără să mai ajungă vreodată la capăt, să se zdrobească. Dar cititorul are tot timpul senzaţia că respectivele cărţi îşi vor frânge gâtul în aer, în timpul căderii lor spectaculoase, care cădere este, de fapt, o reuşită nemaivăzută, dezvăluită tocmai prin rotunjime şi circularitate (acest lucru nu este perceput, însă, decât la final, la începuturi pare să fie vorba despre un avorton şi rebut – deh, aparenţa noastră cea de toate zilele!). Astfel de cărţi sunt întru totul sărite de pe fix, ca să zic aşa, folosind eu acum în mod intenţionat o expresie neacademică, dar foarte specifică în copilăria mea, pe când eram şcolăriţă cu uniformă şi cordeluţă. O astfel de carte adorabilă este Lamentaţia lui Portnoy de Philip Roth (sau, eventual, Plângerea lui Portnoy, titlul în original fiind Portnoy’s Complaint), tradusă în limba română, însă, sub titlul Complexul lui Portnoy (şi apărută acum zece ani la Editura Univers, în traducerea profesionistă a lui George Volceanov). Probabil unul din romanele cele mai adecvate şi sofisticate pentru biblioteca mea stranie (dar despre autorul acesta complicat şi bizar voi mai scrie şi cu altă ocazie, fiindcă a mai comis şi alte scrieri atipice, pe gustul meu)!

Titlul vine tocmai de la numele personajului titular, Alexander Portnoy. Cititorii fără umor şi fără aplecare spre ironie vor percepe destul de repede romanul acesta al lui Roth ca fiind spovedania unui pervers; cititorii cu simţul umorului şi cu aplecare spre fineţurile inclusiv (auto)parodice ale psihanalizei, au, însă, la dispoziţie un regal şi un corn al abundenţei: romanul este spovedania unui mucalit genial! Cartea este o recapitulare a vieţii (pe teme: mama, tatăl, sexul insuficient ori, dimpotrivă, debordant, chestiunea evreiască) de către un matur suprainteligent, dar cu oarecari cusururi şi vicii de intelectual excesiv axat pe o atitudine de selfindulging, de autocompătimire. Iar acest lamento este hiperbolizat şi reluat contrapunctic, dar cu o miză intenţionat ironică, problema esenţială fiind fantasmele corporale, id est incestul, componenta oedipiană, nesăţiosul sexual faţă de dimensiunea feminină (ne)ofertantă. Toate acestea combinate cu aşa-zisele imperfecţiuni fiziologice ale lui Alex Portnoy (nasul borcănat, corpolenţa, priapismul instinctual) obţin în eprubetă un soi de satiricon anti-burghez, anti-establishment, anti-pudoare, anti-mironoseală, anti-tot. Romanul acesta scutură destule tabu-uri şi zgâlţâie destule piei de şarpe şi cuirase, astfel încât acestea să fie lepădate sau măcar persiflate. Iar cititorului avizat nu-i rămâne decât să se zguduie de râs la deliciile narative şi stilistice propuse de Mr. Philip Roth acum mai bine de patruzeci de ani (pentru că aceasta este vârsta romanului Portnoy’s Complaint – în altă ordine de idei, ştiu că miza Bibliotecii stranii este mai cu seamă să vorbească despre romane proaspete, actuale, dar această scriere a lui Roth este febleţea mea de buzunar ascuns, psihanalitic şi psihanalizabil!). Aşezat pe canapeaua doftorului său de suflet şi creier (bolnave ambele entităţi, se presupune, după prestaţia personajului auto-incriminatoriu), Alex Portnoy îşi dezbate la nesfârşit declamata imperfecţiune de bărbat şi făptură care este, în ciuda inteligenţei sale speciale. Problema sa este nonconformismul şi lăcomia: Portnoy este un nesăţios mai ales în ce priveşte sexualitatea, iar viespăria dorinţei sale de investigaţie pe propria-i piele îl duce adesea la experienţe ratate, castratoare simbolic şi inhibitorii (din adolescenţă până la maturitate). Care este leacul pentru un bărbat îngrozitor de deştept, dar cu marcaje fantasmale simili-patologice (construite într-un crescendo libidinal care duce adesea la paroxism)? Personajul îşi întreabă specialistul în suflet şi creier, dar de fapt se întreabă pe sine: cum să facă să alieze senzualitatea neostoită cu dragostea (fiindcă nu sunt totuna, o graniţă nu doar conceptuală le desparte – iar lucrul acesta îl ştim de când lumea)? Mr. Roth o spune, însă, mai specializat şi mai adaptat la secolul XX: „Să se fi lovit alegerea mea obiectuală de o restricţie chiar atât de jalnică? E adevărat că sentimentul senzual se poate manifesta liber numai dacă obiectul sexual îndeplineşte condiţia degradării mele?” Portnoy dezbate la nesfârşit, pentru că este redundant şi narcisiac, dar şi pentru că mai crede (sau se preface doar?) în ideea şi practica tămăduirii. La liman, însă, nu va ieşi: oare spectacolul său de circ psihanalitic performant ar putea să conţină tocmai exorcizarea, dar eroul nu pare să priceapă acest lucru? Well, dear Alex (iată o adresare abruptă de la cetitoriu către personagiu!), regret eşecul cu pricina, dar lamentaţia ta fenomenală a dat roade într-un roman cu totul ieşit din ţâţâni.

Şi acum fraza mea preferată (cum altfel, decât aleasă pe sprânceană, adică ironică, în acest caz): „Tiranul ăsta, supraeul meu, ar trebui strunit, nemernicul ăsta ar trebui spânzurat de bocancii lui de front, să crape naibii!” Dixit.

Entry for February 13, 2008

dolce far niente

purpurie lâncezesc pe blănuri

carnea ta e foarte departe

nici cu vreo cange nu te-aş putea apuca de pieliţe

inima ta e mai aproape

dar ea bate doar laolaltă cu surioara moarte

mereu purpurie mă gândesc la tine

ca la un animal jupuit

nu te-aş atinge decât cu pene de păun crescute în unghii

nu te-aş atinge decât cu mănuşi uleioase şi tropicale

întotdeauna purpurie am să doresc să fii blana mea

un osuar simplu de jaguar

doar cât să nu doară dragostea

sau dimpotrivă ea să doară până la sfâşiere şi dezastru.

Entry for February 10, 2008

Am murit în 2005!
Ceasornicăria (6)

Am stat la taclale nu cu multă vreme în urmă cu cea mai bună prietenă din vremea facultăţii: spre norocul nostru suntem la fel ca odinioară (de douăzeci şi cinci de ani suntem aşa) şi prietenia noastră continuă să funcţioneze, deşi ne întâlnim rar. Ea mi-a relatat ceva ciudat în ce mă priveşte: mi-a spus că unul din băieţii ei, care circulă pe internet în sistemul unui joc de strategie şi cultură generală (vezi www.conQUIZtador.ro) a primit la un moment dat următoarele întrebări: când s-a născut Ruxandra Cesereanu şi când a murit. Răspunsurile „corecte” (greşite) erau următoarele: 1957, respectiv 2005. Că m-am născut cu şapte ani mai devreme decât m-am născut de fapt, deh, asta este, strategii jocului cu pricina mi-au pus nişte ani în cârcă; dar că am murit în 2005, asta-i ceva mai greu de explicat! M-am gândit atunci la cât de manipulabilă este realitatea inclusiv prin cifrele naşterii şi morţii, şi am jonglat puţintel în mintea mea cu termeni precum metarealitate, pararealitate, ortorealitate (venindu-mi mie jonglatul acesta în cap de la un minidialog pe blog cu două fete, Carmen şi Aubergine). Căci ceea ce pretindeam eu de la cei ce greşiseră datele mele de naştere şi de moarte era un soi de orto-realitate! O realitate corectă şi impecabilă. Gândindu-mă la toate acestea cu varii ocazii, am înţeles cât de incontrolabil variază proiecţia celorlalţi asupra noastră, în cazul de faţă asupra mea. Şi am făcut o recapitulare. Când am publicat volumul de poeme Oceanul Schizoidian, mi s-a spus că ar fi trebuit să stau câteva luni într-un ospiciu ca să fi putut scrie o asemenea carte. De ce, am întrebat eu încă perplexă pe vremea aceea – nu avem destui dintre noi oricum un ospiciu pe dinăuntru? Când am publicat volumul de proză Purgatoriile, mi s-a spus, privitor la ultima bucată de text, microromanul Ucenica, o chestie stupefiantă: că ar fi trebuit să fiu călugăriţă şi să trăiesc într-o mănăstire ca să am dreptul să scriu aşa ceva! Când am publicat Tricephalos, întrebările au fost puhoi, care mai de care mai smintite: 1. dacă am întâlnit într-adevăr minotaurul în Creta (romanul era scris la persoana I, dar, pentru Dumnezeu, cum de se face cu atâta nonşalanţă suprapunerea între viaţă şi literatură, habar nu am!); 2. dacă peep-showurile pariziene din prima parte a cărţii sunt reale sau nu? (erau inventate toate şi eram mândră de asta); 3. dacă Muzeul Sexului, descris în prima parte, are o adresă şi unde poate fi vizitat (întrebarea aceasta mi-au pus-o doi scriitori consacraţi, pe care i-am dezamăgit cumplit spunându-le că respectivul Muzeu al Sexului se găseşte la Amsterdam şi nu la Paris – şi că, oricum, am inventat destul în roman). Când am publicat volumul de poeme Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane mi s-a spus că nu aş fi avut dreptul să scriu despre curtezane, atâta timp cât nu am fost eu însămi aşa ceva şi nu am trăit în secolul 18, despre care scriu acolo! Finalmente, după ce am publicat volumul de proză Naşterea dorinţelor lichide, care în a doua parte conţine portretele (fictive, fiindcă vorbim de literatură) a 108 bărbaţi, am aflat cu stupoare că circulă zvonul după care am fişat în a doua parte a cărţii mele experienţele avute cu cei 108 bărbaţi, pe care i-am înregimentat şi clasificat într-un mini-dicţionar! Toate aceste voci care au comis varii proiecţii asupră-mi nu au fost, fireşte, majoritare, ci minoritare, dar acest lucru contează mai puţin. Orto-realitatea e greu de respectat şi manageriat! Iar acum că am aflat că am murit în 2005, ce mai pot să spun? În curând voi fi anunţată că, în sistemul de jocuri şi strategii culturale, mă cheamă nu Ruxandra Cesereanu, ci Mesmeea Cesereanu… dar măcar acest lucru nu ar fi chiar atât de grav, ci mai degrabă amuzant.

Entry for February 08, 2008

Haunted – o dantelă fără cusur

biblioteca stranie (5)

Un roman despre care pot garanta sută la sută că trebuie achiziţionat pentru biblioteca stranie este Mâine în bătălie să te gândeşti la mine de Javier Marías (a fost publicat în română acum cinci ani, în traducerea Cătălinei Vasile, la Editura Univers). Titlul sună desuet şi patetic (citatul din care provine acest titlu nu foarte inspirat, este, însă, mult mai amplu, adânc şi sfâşietor!), dar romanul este realmente o bijuterie existenţială şi o experienţă voluptuoasă de lectură (în sensul de comestibilă cu aromă pe cerul gurii). Îl recomand cu vârf şi îndesat şi iată de ce. Mai întâi povestea de bază: aceea a unui bărbat vrăjit (haunted, verbul englezesc irumpe, de altfel, constant în text) de moartea unei virtuale iubite în chiar faţa lui, în tocmai clipa în care partenerii se pregăteau să facă dragoste pentru întâia dată. Posedat sufleteşte şi mental de această femeie moartă (iubită-neiubită, numele ei este Marta), personajul (Victor) simte nevoia să-i desluşească viaţa prin rubedeniile ei şi prin orice fel de legături care ar putea să materializeze inefabilul femeii aproape necunoscute şi dispărute.

Lăsând la o parte subiectul oricum atipic (necrofil sau necrofor?!), romanul este scris cu un simţ covârşitor al omenescului: minunate fraze palimpsestice despre dragoste şi moarte şi despre cum aceste obsesii, nevoi şi fantasme nu pot fi prinse nicicum în insectar decât sporadic şi fragmentar. Este un text care se citeşte cu sufletul la gură, nu doar din pricina poveştii parcurse sub lupă şi în ralenti, dar şi din cauza unei gingăşii teribile a autorului, care construieşte epic cu ajutorul unui stil sfios şi tulburător de delicat, în pofida evenimentelor funebre şi traumatice. Textul este pur şi simplu frumos scris (nu doar bine scris)! Cartea reface la nesfârşit (contrapunctic) portretul unei femei tainice (întrucât a murit), repictându-i trăsăturile de vie exclusiv prin intermediul trăsăturilor de moartă. Efortul „genezic” este de aceea impresionant, întrucât porneşte de la finalul întâmplător al unei vieţi, pentru a ajunge la miezul indefinit al acesteia. Nu în ultimul rând, sfârşitul acestei cărţi nu este canonic, ci oferă o surpriză epică aptă să complice iţele spectaculos şi să lase cititorul satisfăcut. Şi, cel mai tulburător lucru, moartea (chiar dacă este hazardată, ridicolă, hilară) primeşte însemne de numinos!

Mi-a fost foarte greu să optez pentru o frază anume din acest roman, pentru că el este scris, cel puţin în două sute de pagini, din cele trei sute, ca o dantelă delicată ce riscă să se deşire dacă vreun intrus ar încerca să intervină în mersul ei. Totuşi, fiindcă trebuie să indic un pasaj anume din carte, iată alegerea mea: „Mirosul morţilor se păstrează când nimic nu mai rămâne din ei. Durează cât timp mai rămân corpurile lor şi după aceea un timp după ce corpurile lor au fost duse şi îngropate. Rămâne în casa lor, atâta timp cât nu se aeriseşte, şi în veşmintele lor pe care nu le mai spală nimeni, pentru că nu le mai murdăreşte nimeni şi devin recipientele mirosului; rămâne într-un halat de baie, într-un şal, în cearşafuri, în hainele care atârnă pe umeraşele lor nemişcate şi nebăgate în seamă zile, săptămâni sau luni şi ani uneori, aşteptând zadarnic să fie din nou date jos de pe umeraşe, să intre iar în contact cu singura piele umană pe care au cunoscut-o, atât de credincioase.” Dixit.

Entry for February 06, 2008

Limba gliglico (cu accent pe primul i)

Pot fi număraţi pe degete scriitorii care au creat, la un moment dat, în cărţile lor o limbă unică. Julio Cortázar a făcut-o în Rayuela, inventând limba gliglico (a se vedea capitolul 68, din a doua parte a romanului). Este o limbă alunecăcioasă, lichidă sau lichefiată, ca un tobogan, pe care cei care ar fi apţi să o vorbească s-ar rostologi împreună, zemoşi, unsuroşi (dar plăcut unsuroşi, nu dezgustător unsuroşi). Pe Cortázar, obsedat dintotdeauna de sonorităţi, l-a interesat muzicalitatea unei asemenea limbi: moale, pufoasă şi de neprins în insectar. Capitolul 68 este foarte scurt, are doar şapte fraze, unele destul de ample, ce-i drept. Singurul cuvânt „normal” din acest capitol este strigătul tipic al bacantelor din alaiurile dionisiace: Evohé!

Julio Cortázar a vrut să surpe, prin limba gliglico, raţionalitatea şi luciditatea limbilor normal vorbite, pentru a ajunge la rădăcinile orgiastice ale limbii în general. Despre spaniolă, Carol Cvintul spunea că este nici mai mult nici mai puţin decât limba vorbită de îngeri. Julio Cortázar a făcut, însă, ca, prin terapia gliglico, spaniola să ajungă dincolo de îngeri, dar nu în văzduhuri, ci în zemoasele pământuri ierboase şi tălăzuitoare, unde Dionysos ar fi putut să reînfrăgezească nu doar făpturile umane, ci şi anotimpurile, cuvintele şi legăturile dintre acestea. Intraductibilitatea idiomului gliglico ţine de faptul că este o limbă extrem interioară. Cred că ea nu poate fi vorbită decât între iubiţi sau între prieteni foarte speciali (care sunt aceştia? – cei pentru care prietenia poate avea intensităţile iubirii pătimaşe, probabil). Ştiu sigur, însă, că lui Lewis Carroll, dacă ar fi avut şansa să trăiască în a doua jumătate a secolului XX şi să-l întâlnească pe Julio Cortázar, i-ar fi plăcut să înveţe şi să vorbească limba gliglico. În ce mă priveşte, am încercat ca limba cu pricina să-mi fie transmisă (alchimic!) printr-un truc intenţionat şăgalnic la Buenos Aires. Dacă idiomul gliglico se şi poate transmite astfel, dintr-o făptură în alta, dintr-un scriitor în altul, apoi aceasta e cu totul altă poveste.

Rayuela

Capítulo 68

Apenas él le amalaba el noema, a ella se le agolpaba el clémiso y caían en hidromurias, en salvajes ambonios, en sustalos exasperantes. Cada vez que él procuraba relamar las incopelusas, se enredaba en un grimado quejumbroso y tenía que envulsionarse de cara al nóvalo, sintiendo cómo poco a poco las arnillas se espejunaban, se iban apeltronando, reduplimiendo, hasta quedar tendido como el trimalciato de ergomanina al que se le han dejado caer unas fílulas de cariaconcia. Y sin embargo era apenas el principio, porque en un momento dado ella se tordulaba los hurgalios, consintiendo en que él aproximara suavemente sus orfelunios. Apenas se entreplumaban, algo como un ulucordio los encrestoriaba, los extrayuxtaba y paramovía, de pronto era el clinón, la esterfurosa convulcante de las mátricas, la jadehollante embocapluvia del orgumio, los esproemios del merpaso en una sobrehumítica agopausa. ¡Evohé! ¡Evohé! Volposados en la cresta del murelio, se sentían balpamar, perlinos y márulos. Temblaba el troc, se vencían las marioplumas, y todo se resolviraba en un profundo pínice, en niolamas de argutendidas gasas, en carinias casi crueles que los ordopenaban hasta el límite de las gunfias.

P.S:
Aviz amatorilor! Cei care nu ştiu limba spaniolă să nu încerce să caute în vreun dicţionar cuvintele din acest capitol, fiindcă nu au cum să le găsească…