Entry for February 23, 2008


Ciocolata esenţială

biblioteca stranie (7)


Invers decât evanghelistul Ioan, Amélie Nothumb, care are programatic apucături de apostoliţă-scriitoare (sau anti-apostoliţă, vezi şi Antichrista) îşi începe microromanul Metafizica tuburilor (publicat de Editura Polirom, în traducerea lui Giuliano Sfichi) cu o prolegomenă despre nimic (în loc de cuvânt) şi despre divinitate: dar este vorba despre un dumnezeu aproape demolat ca imagine: cu ochi ficşi, ca un ou tare (şi nu moale), care nu trăieşte, ci doar există. Începutul este, însă, amăgitor: această divinitate împietrită este de fapt un bebeluş autoporeclit astfel şi autoproiectat ca un tub ori furtun omenesc (ale cărui ocupaţii sunt deglutiţia, digestia şi excreţia, după cum ni se explică). Un nou-născut ca o materie amorfă (nu plânge, nu foşneşte, este întru totul apatic), poreclit de către părinţii săi a fi „Planta” (stârnind compasiunea şi în acelaşi timp indignarea familiei decisă să îl aţâţe cumva la viaţă). Dar nou-născutul nu are nici instinct de supravieţuire, nici poftă de viaţă (fără să se ştie de ce), este inert şi larvar, dar, totuşi, frumos. Paradoxal.

Povestea acestui bebeluş o spune autoarea ca pe un anti-basm postmodern, în flash-uri cvasi-eseistice, pe ici, pe colo. Mai întâi, copilul nu doreşte o relaţie cu sânul, ci doar cu biberonul (fiindcă tub la tub se relaţionează!). Apoi creşte în solitudine şi letargie, nu vorbeşte, nu umblă, şi în general reacţia sa este negativ-apatică la tot ce îl înconjoară. Şi, totuşi, nu este bolnav sau handicapat ori retardat. Finalmente, după doi ani de etapă legumicolă (bebeluşul este un personaj post-beckettian înrudit cu Winnie din O, ce zile frumoase!, îndeajuns de rubedenie cu „viermii umani” ai lui Samuel Beckett), copilul începe să ţipe, să se agite şi, în sfârşit, îşi manifestă furia asupra lumii. De ce? Care este mânia lui? Aceea că se află, corporal, în stadiul de bebeluş, deşi este deja om matur, ca inteligenţă. Fosta „Plantă” riscă să fie percepută acum ca aproape monstruoasă, dar ea va fi îmblânzită, în mod imprevizibil, de ciocolata albă (belgiană) pe care i-o livrează strategic o bunică inteligentă (în acest punct al microromanului, mărturisesc că m-am întrerupt şi am plecat să îmi cumpăr ciocolată!, ca să pot citi empatic mai departe). Astfel este descoperită voluptatea şi astfel îşi dobândeşte identitatea de făptură umană micul personaj – prin ceva esenţial: prin memorie. Urmează mai apoi revelaţia mersului şi a vorbitului ori prietenia cu un aspirator (singura maşinărie care, la începuturi, satisface relativ cognitiv bebeluşul). Se desluşeşte treptat inclusiv sexul nou-născutului: este o fetiţă precoce, care ar fi capabilă să ţină discursuri mini-filozofice, dar care se preface a fi normală, pentru a nu-şi panica părinţii. Prima lecţie majoră de viaţă este legată de vorbire: aceasta este creatoare şi ucigătoare în acelaşi timp. Cât despre cuvântul pe care îl înţelege cel mai bine copila, acesta este moarte (din starea ei de odinioară, aceea de „plantă”, deprinsese tocmai sensul concret al dispariţiei şi al împietririi).

Crescută în Japonia, din părinţi belgieni, fetiţa precoce alege să fie japoneză, agreând divinizarea sa de copil sacru. Îşi refulează şi reneagă identitatea franceză şi decide să vorbească în presupusa sa limbă maternă doar după ce scapă dintr-un înec iniţiatic. Peripeţiile continuă: mutată la mansardă (ca să nu-şi mai supravegheze părinţii), investighează microcosmosul odăii, dar e pe cale să cadă de la etaj (va fi mutată, prin urmare, cu sora ei mai mare). Treptat, cu îngrijorare, fetiţa descoperă distincţia între sexe şi supremaţia elementului masculin (pe care o refuză). Apoi cu tot fostul ei înec, manifestă predilecţie pentru ape: mare, lac, ploaie, cascadă. Paradisul nipon (percepţia splendorii prin Natură) va fi părăsit, însă, cândva (tatăl eroinei este diplomat de carieră), aşa încât fetiţa înţelege cu de-a sila legea dură a supravieţuirii: „ce ţi s-a dat ţi se va lua înapoi”. În vederea obstrucţionării acestui dezastru, ea descoperă funcţia miraculoasă a amintirii. Dar descoperă şi dezgustul prin intermediul a trei crapi casnici (botezaţi ironic de către ea – Iosif, Maria şi Iisus), pe care îi primeşte în dar: intră în contact, astfel, cu ce înseamnă scârba tactilă, fantasmele şi halucinaţiile. Ultima ei descoperire capitală este aceea că singura vârstă perfectă rămâne să fie până la trei ani, după care tot ceea ce urmează nu poate fi decât imperfecţiune şi apocalipsă. De aceea, încearcă să se sinucidă, pentru a-şi prezerva paradisul concentrat. Va fi salvată, odată cu pierderea pentru totdeauna a paradisului. De-aici începe viaţa obişnuită.

Greu de spus şi de ghicit pe cine ar satisface microromanul lui Amélie Nothumb: cărţulia aceasta de purtat în buzunarul de la palton sau într-o geacă de blugi (în buzunarul de pe inimă) nu este decât pentru degustători adulţi foarte speciali, cărora să le placă istoriile narate din mintea copiilor (să adore, să spunem, Alisa în Ţara Minunilor), dar şi o scriitură foarte ironică şi cu tâlc nu doar epic, ci şi eseistic, să zicem oarecum de genul Michel Houellebecq. Până una alta, însă (până când cititorii se vor alege prin sita propunerii mele de lectură), voi reproduce mai jos fragmentul cel mai tulburător din carte (a fost cam dificil să îmi finalizez o opţiune): „moartea era tavanul. Când cunoşti tavanul mai bine decât pe tine însuţi, asta se cheamă moarte. Tavanul e ceea ce împiedică privirea să se ridice şi gândirea să se înalţe. Cine zice tavan, zice cavou: tavanul este capacul creierului. Când vine moartea un capac uriaş ţi se aşază pe cratiţa craniană.” Dixit.

7 răspunsuri to “Entry for February 23, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    imaginea, nu intru totul adecvata cu analiza mea si cu opusculul lui Amelie Nothumb, reda o pictura de Leonor Fini. dar mie mi-ar fi placut ca acest microroman sa fie scris nu neaparat de Nothumb, ci de personajul titular din filmul Amelie! ma joc acum.

  2. Micaela Says:

    deci, cum iti spuneam: orez cu seminte de coriandru, shofran, stafide si ananas…

  3. Micaela Says:

    apoi, clatite cu malai, ardei, sunca si gorgonzola…

  4. Micaela Says:

    plus piept de pui cu usturoi si chilli

  5. Micaela Says:

    total 1001. prietenii stiu de ce….hihihihihihihihihihihihihi

  6. Mesmeea Says:

    hihaha! vaz ca te joci pe rupte! dar ai uitat tarta cu fructe de padure si frisca…

  7. Micaela Says:

    da, chiar, atunci 1001 plus 10. hohoha!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: