invazie și invazii

Stai la fereastra uriașă și vezi tot felul de lumi colorate greșit. E ceva străin în culoarea verde petrol de care s-a umplut văzduhul. Edificiile cenușii sunt puzderie de găuri și pori prin care o neliniște încăpățânată sapă cu zel de termită. Iar dacă un zepelin sau un delfin trec pe cer, nici chiar ei (zepelinul, delfinul) nu s-ar putea colora altfel, în roșu, să spunem, sau în mov. Soarele e acoperit de paravanul verde petrol, iar omul care priveste stă învăluit în manta (pardesiu, poncho, whatever) și are cuvintele stâlcite, cusute pe guler. Nimeni nu mai știe vorbi altfel decât îngropându-se-n acest verde petrol din care apa a dispărut.

bough-wough!

“Alice didn’t like being criticised, so she began asking questions. ‘Aren’t you sometimes frightened at being planted out here, with nobody to take care of you?’
‘There’s the tree in the middle,’ said the Rose: ‘what else is it good for?’
‘But what could it do, if any danger came?’ Alice asked.
‘It says <<Bough-wough!>> cried a Daisy: that’s why its branches are called boughs!’ “

(Lewis Carroll – THROUGH THE LOOKING-GLASS)

cerceii divei au făcut carieră în prezentul meu retro

Aproape identici, eu mi i-am cumpărat la Roma, lângă o piațetă oarecare (acum aproape zece ani), de pe o tarabă. Erau din Afganistan și îi aparținuseră unei prințese talibance – așa mi s-a precizat. Cântăresc aproape 250 de grame fiecare, lungesc urechile ca naiba, dar au calitatea (în ciuda cusurului greutății lor neostoite) că sunt lianturi către alte lumi care nu se arată, dar se aud.

sărind coarda, în ciuda pălăriilor, corsetului și fustelor lungi (bonus – patine cu rotile)

Da, m-a amuzat grozav și m-a atins fotografia cu doamnele de odinioară sărind coarda: doamne care-au rămas fetițe, cu voioșie (mică ori mare), cu gingășie și cu plăcerea de-a trăi jocuri împreună. Doar asta înseamnă prietenie.

Iar cele două fete (sau doamne) care aproape că valsează pe patinele lor cu rotile – nu sunt nici ele defel de lepădat: amuzante și amuzate de chiar patinajul lor fără gheață. Probabil că fustele dansează doar relativ sălbatec când doamnele patinează pe rotile, dar ce mai contează.

Fetița cu găina

Cred că sunt aproape fascinată de fotografia aceasta a fetiței cu găina, care are în ea ingrediente îndeajuns cât să te neliniștească (dar într-un fel creator): stranietate, regresie, o găină-jucărie, ochii voioși-triști, mâna ciudată (în ciuda poziției firești), zulufii la fel de firești-nefirești. De fapt, ceea ce mă frapează este faptul că fetița nu privește găina și nu se uită nici la cel care face fotografia, ci privește în gol, în depărtare, spre niciunde. Ei, bine, aici, în golul acesta confuz, neclar, stă fascinația mea pentru această poză de epocă. Apoi mai este ceva: un soi de legătură indicibilă între rochie, mâna vizibilă, picioarele încrucișate și zulufi – este aici o geometrie care mă face să mă simt ciudat de vie și (pre)moartă, în același timp.

pătucean de visătorie și zburătorie

Este construit de Paul Vilinski și l-am primit în dar de la povestașul Avidan. Drept care l-am și visat deja, spre dimineață. A zburătăcit mai întâi ca un bondar, apoi ca o viespe, apoi ca un licurici (alb strălucitor). Nu vorbește, nu mănâncă, nu se îmbracă, dar se zvonește că e un pătucean cetitoriu.

poeme închise într-o sticlă

Mult îmi plăceau și îmi plac încă doamnele cu fustă lungă și cămașă albă, care nu se scăldau odinioară în mare (la început de secol XX), ci doar se plimbau pe plajă, între mulțimile pe jumătate despuiate, din pricina pudorilor. Le-am perceput mereu pe aceste doamne ca pe niște fotografii afumate de soare și vânt ori ca pe o cenușă deja pulverizată în nisipuri. Întotdeauna suple și melancolice, mereu tăcute dar plimbărețe în pas grav și moale, catifelate în privirea lor adesea pierdută pe mare. Ca niște poeme închise într-o sticlă.

sacii în care să fugim șontâc

Pe vremea când eram eu fetiță nu știam că se poate fugi în saci și cu sacii ori că ar putea exista chiar niscaiva concursuri în acest sens. Pentru că, dacă aș fi știut de acest joc, cu siguranță l-aș fi practicat. Întâi de toate pentru că eu văd în sac o ascunzătoare mobilă și vibrantă (sau vibratoare) care are darul de a putea fi oricând deșirată – ceea ce îmi dă un simțământ de credulitate în capacitatea lumii de a fi ruptă și apoi peticită. Apoi fiindcă acești saci săritori sunt pentru mine un soi de pungi cu bomboane (caramele, mai degrabă, din acelea fructate). Nu știu să explic mai mult ori mai aplicat ori mai adânc decât prin chiar cuvintele abrupte pe care tocmai le-am transcris. Iar asta e altă chestiune – că am tot mai mult senzația că sunt(em) niște trans(scriitori), trans(cititori), trans(trăitori).

o „Înălțare la cer”

Fotografia aceasta făcută de (polonezul?) Bogdan Dziworski (și primită de la povestașul Avidan) face deja parte din copilăria mea împrumutată vizual. Nu fiindcă ea, fotografia, ar fi potrivită pentru noua mea carte

„California

(pe Someș)”

(ea chiar este potrivită pentru linia proustienă a cărții), ci fiindcă există imagini regăsite cu întârziere de noi toți (imagini ale altora) și despre care știm sigur că le-am trăit, le-am pipăit vizual, au fost ȘI ale noastre, printr-un soi de memorie colectivă arhetipală și, în același timp, personalizată acut la maturitate. Cuvintele mele de-acum nu vor să fie mai mult decât sunt deja, niște litere aranjate emoțional, fără a putea vreodată să alcătuiască fotografii și videoclipuri reci, seci, uitate. Memoria mea sentimentală e într-atât de vie încât pleznește.

pe rotile și la danț (cu pălării)

Despre doamnele acestea victoriene pe rotile spun cu mâna pe inimă că le-am invidiat pentru pălăriile lor cățărate bine de tot pe creștet și pentru poziția belică a rotilelor. Se vede treaba că au fost fotografiate cu tendință pe când tocmai se pregăteau să pună la cale o șaradă citadină. Îmi plac grozav și fularele lor îmblânite care (cred) funcționau probabil pe post de aripi detașabile în cazul în care rotilele ar fi fost înțepenite sau neunse :).

Aceste alte două doamne (ori domnișoare ori poate surori) mă frisonează pozitiv 🙂 tot pentru pălăriile lor, cât și pentru mănușile lor (rochiile sunt doar relativ acceptabile, adică destul de banale). Cred că și ele râvneau niște patine cu rotile, dar patefonul le-a întors din drum și le-a făgăduit doar un danț pentru o fotografie :).