Archive for Decembrie 2012

facesperanto

Decembrie 21, 2012

FCB

Un Parlament Facebook nu există încă, în schimb există o subtil-fățișă poliție care monitorizează membrii organului FCB, deoarece indivizii adicți au alcătuit deja un uriaș popor de bună voie în sclavie. La nivel mentalitar, fenomenul FCB este fascinant, o trufanda pentru cercetători, întrucât se poate specula cu vârf și îndesat, pot fi inventate și adaptate concepte, se pot face grafice, se pot înregistra procente participative și active ori pasive etc. Poporul FCB și-a creat o limbă facesperanto, ușor de învățat și de predat. Dar mai departe de toate acestea sau dincolo de ele, ce anume rămâne? Cât, cum și de ce?

P.S.

Mă bucur că m-am întors la blogul mesmeic, nișa mea departe de lumea dezlănțuită…

Anunțuri

adicția feisbuchistă

Decembrie 20, 2012

FCB

Publicitarea adicției feisbuchiste este ea însăși o modalitate de supraviețuire între ceilalți drogați-internauți care rivalizează adesea, fiindcă se află într-o competiție mini-existențială ca la un joc de ruletă sau, dimpotrivă, ca în culisele unei campanii electorale. Cine este adict la Facebook (scriitor sau nu, pur și simplu om), poate încerca să se dezintoxice doar treptat, întrucât o detoxifiere bruscă și radicală nu este posibilă. Narcișiștii (majoritatea suntem așa ceva, în chip înnăscut ori adaptat la împrejurări) vor avea greutăți de imagine și reflectare, fie prin abundență, fie prin negație!

megashowul FCB

Decembrie 19, 2012

spooky

 

Ca megashow al umanității internautice, în mod cert cel mai spectaculos teatru de tip panopticum în mișcare, pe bandă rulantă, de până acum, cu actori maximali dar cu și mai mulți actori infinitezimali, fenomenul Facebook are un impact aparte în România, datorită specificului de causerie al nației, datorită histrionismului și exhibiționismului care le sunt în oase și în sânge românilor, într-un procent debordant. Românii vor să vorbească toată vremea, să flecărească, să tragă cu ochiul prin toate găurile cheii și pe sub preșuri. Românii vor să sfătuiască (și, uneori, să primească sfaturi), să trăncănească, să facă mutre, grimase, pozne, să se expună și să-i devore pe cei expuși. Viața intimă, viața cerebrală, individual vorbind, dar și viețile sociale, politice ori culturale colective, toate acestea stârnesc un carusel al informației și al imaginii, un carnavalesc aluvionar, sufocant, dar care creează dependență acută, fie că această dependență este recunoscută sau este negată cu aplomb. Facebook este heroină pură, LSD, marijuana and Co. Se ingerează cu seringa în vene, cu pipeta în ochi și în gură ori se aspiră direct cu nările.

P. S.

Textulețul meu nu se vrea a fi o reclamă, e doar o constatare, un mic verdict.

o carte

Decembrie 15, 2012

book

Mi-aș dori o carte înaltã cât un stat de om, care sã fie securizantã și parfumatã. O carte cosmicã în care sã se gãseascã rescrise poveștile esențiale și abisale ale lumii (mãcar vreo șaptesprezece din ele, fiindcã 17 e numãrul meu norocos!), care sã mã apere de intrigi, cleveteli și de alte lucruri ce funcționeazã în realitatea și vizibilitatea vremurilor de acum, în general. Aștept aceastã carte cu sens concret de cocon: m-aș cuibãri în ea, deși unii ar putea spune cã este sau seamãnã și cu o carte-mormânt. Iar dacã ar putea fi și o carte invizibilã, cu atât mai bine, ca sã fie doar a mea.

Povestea lui Kasturmen cea din deşerturi (3)

Decembrie 8, 2012

arabian_nights_005

 

Povestea lui Kasturmen cea din deşerturi

(3)

 

Dar, oare, cine poate ghici nevăzutul şi ascunsul? Cine altul decât Allah Preaînaltul, însă nu şi mintea omenească! „Yuh, o, flacăra mea, îi şopti Kasturmen lui Mazran, când beduinul cel frumos şi ştiutor de poveşti se urcă pe cea mai împodobită cămilă din suita lui, aici te voi aştepta credincioasă cu tăria coapselor mele, aici voi veghea să te întorci la plăcerile nopţii, ale culcuşului şi ale desfătării, şi niciun alt bărbat nu va fi stăpân peste inima şi trupul meu de acum înainte. Întoarce-te degrabă ca să rânduim însoţirea noastră aşa cum se cuvine, iar eu voi face în aşa fel încât părintele meu doar ţie să mă dea legiuită pe vecie. Iar până la întoarcerea ta voi rândui toate cele trebuincioase: brăţările, cerceii şi vălul, cingătoarea şi miresmele, şalvarii, şiragul de perle prinse-n aur şi rochia de mireasă. Întoarce-te la mine, cu ochii tăi de jăratec şi pântecul tău minunat, căci altfel voi alege pierzania decât să trăiesc fără tine.” Şi sărutându-se-n ascuns cei doi tineri, şi plângând, şi mângâindu-se încă ei se despărţiră, crezând că nu peste multă vreme se vor găsi iar împreună, rămânând astfel uniţi pentru totdeauna. Dar soarta le-a fost scrisă altfel să fie şi nu spre norocul lor.

Căci plecând Mazran cu mărfurile sale, el nu ajunse în oraşul trebuincios spre a-şi desface negoţul, ci fu jefuit pe drum de tâlharul cumplit din preajma Bassrei, cunoscut ca Hiena Deşertului, şi de şleahta sa de hoţi şi vicleniţi în cele rele. Ci tâlharul cel mare nu doar că îl jefui, dar îi tăie limba, mânios pe faima pe care Mazran o avea de beduin povestitor. Şi făcând el acestea, îl lăsă pe Mazran cu minţile rătăcite undeva în deşert, până când beduinul cel tânăr, însângerat şi nebun, fu găsit de un convoi de neguţători de cămile. Apoi urma lui Mazran se pierdu în negura pustiului şi a convoaielor care au străbătut şi aveau să străbată vreodată deşertul.

În vremea aceasta, Kasturmen îl aştepta în oază, aprinsă de dor şi întristată, neuitând să-i vorbească părintelui ei Al-Kaven cu tâlc şi dulceaţă despre beduinul plecat. Dar curând vestea cumplită ajunse la urechile lui Kasturmen, iar fiica maimarelui beduinului îşi dădu în vileag dragostea tulburată şi jalea. Atunci părintele ei îi îngădui lui Kasturmen să pornească în căutarea lui Mazran, înconjurată de cincizeci de călăreţi războinici, care ar fi apărat-o de fărădelegile oricărui alt tâlhar cumplit, nu doar ale Hienei Deşertului, fie numele lui blestemat de-a pururi, aruncat în temniţă şi moarte! Kasturmen îşi căută iubitul vreme de un an de zile, rătăcind cu ai săi cincizeci de călăreţi prin deşert. Îl căută prin toate oazele, îi iscodi pe beduini, cămilari şi pe străjerii cetăţilor din preajma pustiului, dar nimeni nu îl zărise pe Mazran, deşi povestea năpăstuirii acestuia ajunsese la urechile tuturor. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut un beduin frumos şi mut, cu minţile rătăcite. După răstimpul de un an, cernită şi slăbită de zadarnica-i căutare, cu inima topită de negură, ea se întoarse la părintele ei şi îi ceru acestuia să o dezlege de orice legământ şi să o lase să plece în lume, rătăcind mereu până când va afla de una singură, dacă nu urma, atunci măcar moartea lui Mazran, iubitul ei. Iar Al-Kaven nu se împotrivi, căci jalea copilei sale era năpraznică: înnegurată şi văduvită de orice atingere, zidită ca o fortăreaţă, călare pe bidiviul ei negru, Kasturmen avea să fie cu adevărat o leoaică a deşertului, dar nu una ca oricare.

Căci ea ştia ce avea să facă: nu doar să rătăcească prin pustiu căutând urma lui Mazran, ci să se sălăşluiască printre triburile călătoare, la ceasul nopţii, şi acolo să rostească rând pe rând cele zece poveşti neasemuite spuse odinioară de Mazran: Povestea mâncătorului de haşiş, Povestea beduinului care s-a preschimbat în cămilă, Povestea oazei fermecate şi a străjerului mut, Povestea celor trei gemeni beduini cu un singur ochi, Povestea scarabeului cu picioare de om, Povestea nisipului din deşert care ştia să cânte, Povestea frumoşilor adormiţi în oaza de cristal, Povestea regelui Ardaşir cuceritorul de lumi, Povestea sclavei deşertului şi Povestea şeicului frate cu măgarii.

Şi astfel frumoasa şi credincioasa Kasturmen rătăci o viaţă întreagă prin deşert, rostind mereu cele zece poveşti, fără să-l afle vreodată pe iubitul ei, până când ajunse să fie auzită, ca arăpoaică rătăcitoare a pustiei, rostind poveşti din trib în trib, la umbra corturilor şi sub lumina stelelor, de regele Kanmakan. Căci auzind acesta atâtea vorbindu-se despre ea, o rugă să se odihnească în cortul lui şi să-i povestească o istorie, ca să-i treacă vremea şi să-i bucure mintea şi inima. Iar de-acum bătrâna arăpoaică, aşezată la picioarele regelui pe o rogojină, îi rosti cea dintâi poveste auzită de ea din gura lui Mazran, aceea a mâncătorului de haşiş. Şi această poveste îl veseli mult pe rege care râse zguduindu-se din creştet până în talpă. „Până când şi surzii ar clocoti de plăcere!”, o lăudă regele Kanmakan pe bătrâna Kasturmen. „De-acum însoţitoare a mea vei fi, preaiscusito, astfel încât poveştile tale să rămână pe veci şi să fie scrise de cei înţelepţi, căci trebuincioase sunt ele şi cu folos.” „O, cunună a frunţii mele, să fie aşa precum voieşte Preaînaltul, iar rătăcirea mea să ia sfârşit, chiar dacă dragostea mea tot jar este pe dinăuntru şi de nestins vreodată. Ascult şi mă supun”, mai spuse Kasturmen, alăturându-se suitei regelui Kanmakan, învăluită în veşmintele ei largi şi întunecate cu care străbătuse atâta vreme deşertul în căutarea zadarnică a pierdutului ei iubit Mazran.

Povestea lui Kasturmen cea din deşerturi (2)

Decembrie 3, 2012

Povestea lui Kasturmen cea din deşerturi

(2)

 

Facă Allah să nu te lipsească nicicând de acest dar al poveştilor, ci pururea să ţi se împrospăteze, îi urară ceilalţi beduini călători lui Mazran, după ce acesta sfârşi poveştile şi noaptea căzu rece peste deşert. În aceeaşi noapte cu tâlc, Kasturmen rămase doar puţin în cortul ei, căci se grăbi să afle fără sfială cortul lui Mazran, pe care îl şi găsi. Tânărul beduin dormea acoperit doar cu un şal subţire prin care i se zăreau şoldurile vrednice şi coapsele puternice, acoperit fiind el mai degrabă de propria-i piele şi frumuseţe goală. Ci, privindu-l, Kasturmen ştiu pe dată că numai acesta avea să fie alesul ei, drept care se dezbrăcă de veşmintele-i bărbăteşti, îşi despleti părul legat şi pe dată începu să-i susure la ureche lui Mazran adormitul: „Primeşte, iubitule, buzele mele şi tot trupul meu. Ia braţele mele care doresc să te înlănţuie şi sufletul meu care te doreşte.” Şi rostind aceste vorbe, pe dată Kasturmen fu străbătută şi copleşită de o tristeţe fără seamăn, simţindu-şi sfârşit sufletul. Ea presimţi că în zilele ce vor urma nu va mai putea nici să mănânce, nici să bea, că îşi va pierde somnul dacă arşiţa iubirii ei nu va fi udată şi împlinită. Dar Mazran îi auzise vorbele şi luând-o în braţe, căci recunoscuse în ea fecioara tăinuită într-un tânăr beduin, îi spuse: „De-acum bucuria să-şi facă în mine cuibul, stăpâna mea. O, frumuseţe neîntinată, mireasma ta a lăsat în veşminte atingerea femeii doritoare. Asupra buzelor tale mă voi năpusti, ca să-mi desfeţi cerul gurii.” Apoi se întinse mlădios alături de Kasturmen şi se înfruptă din cupa ei, nu înainte de a-i mângâia deluşorul gingaş şi pieptul cu rodii, căci fecioara avea trupul fără cusur. Şi jarul plăcerilor se potoli astfel, după ce îndrăgostiţii se zbenguiră şi se muşcară şi se jucară într-atât încât şi cel care cunoaşte tainele cele mai ascunse, Allah Atoateştiutorul, i-ar fi răsplătit pentru frumuseţea şi dragostea lor, alegându-i între cei mai buni în ziua judecăţii sale!

Cu toată dragostea lor împlinită, Kasturmen tot simţea o tristeţe de neînţeles care îi zălogea sufletul, drept care mereu, încă în ceasurile apropiate de dimineaţă îi şoptea lui Mazran: „Ia-mi gura înflorită, ia-mi trupul copt de dorinţă pentru tine, atinge-mă şi îmbată-te!” Şi dacă într-adevăr Allah i-ar fi zărit pe cei doi îndrăgostiţi, atunci ar fi văzut în Mazran un cerb fără seamăn şi în Kasturmen, cea mai desărvârşită leoaică din deşert. Iar ochii lor umbroşi şi gura lor tămâioasă cine ar fi putut să le înfăţişeze mai cu osebire decât un poet ştiutor să brodeze versurile ca pe-un şirag de mărgăritare! „Lumină a ochilor mei, stăpâna mea, îi spuse Mazran în zori iubitei sale Kasturmen, soarta fericită a voit să ne aflăm unul pe altul. Să ne păzească deci Allah de piaza rea şi de blesteme, iar dragostea noastră să nu mai fie pierzătoare de minţi şi de netihna somnului, ci să se-mplinească pe veci, legiuit.” Ascultându-l astfel vorbind pe Mazran, inima lui Kasturmen bătu năvalnic, drept care iar se ghemui cu coapsele desfăcute asupră-i şi i se dărui, iar el o îngădui şi i se dărui la rându-i, ţintuindu-i carnea şi lipindu-şi buzele darnice de buzele ei. Când soarele nu-i mai lăsă pe cei doi în cortul nunţii lor, ei hotărâră cu multă tristeţe să se despartă doar atât cât Mazran să ducă la bun sfârşit negoţul cu mătase pentru care se găsea în oază, trebuind el să ajungă într-o cetate anume unde să-şi târguiască mărfurile. În vremea aceasta, Kasturmen l-ar fi aşteptat credincioasă şi ar fi pregătit sufletul şi mintea părintelui ei Al-Kaven pentru însoţirea pe care acesta nu o închipuise pentru iubita lui copilă.