Entry for March 31, 2008

Fetiţele şi fetele care am/au fost odinioară

Nu am avut perspectiva infernală şi promiscuă asupra vieţii la bloc (eu fiind trăitoare la bloc, de la naştere până în zilele noastre) decât după ce am intrat în adolescenţă: jenă, lipsă de intimitate corporală şi psihică, haos, comuniune silită şi pervertită etc. Până la 15 ani, însă, viaţa mea la bloc a oscilat între a fi un Palat al minunilor sau o Curte pitorească a Miracolelor ori o Agora improvizată. Totul a depins de fapt de mulţimea copiilor de vârsta mea şi mai ales de mulţimea fetiţelor şi a fetelor din acel bloc, cu care aveam ce împărtăşi. Pentru că la parter locuia Hanelore cea zveltă, florală şi binecrescută, care ştia să spună poveşti aromitoare şi să-mi împletească părul în cozi; tot la parter locuia Antonela, cu ai cărei părinţi erau prieteni părinţii mei, drept care uneori săream direct din curte pe fereastra de la bucătărie a Antonelei, ca să mănânc ceva, orice; la etajul doi stătea Corina, cea care mi-a arătat întâia dată ce înseamnă un casetofon şi muzică bună de puştoaică – în plus Corina învăţa foarte bine, era premiantă, aşa încât eram lăsată în preajma ei măcar pentru faptul că aş putea deprinde şi eu oarecare aplecare spre învăţătură (mai exact către matematici), ca să nu mă mai joc cât era ziua de lungă; la etajul trei locuiau Carmen şi încă o Corină şi, deşi nu eram foarte apropiată de ele, comunitatea noastră de fete înrudite ca vârstă îşi spunea cuvântul; la acelaşi etaj cu mine locuia Lili, or, mama lui Lili făcea nişte plăcinte cu magiun pe care încă nu le-am uitat – când îmi venea cheful, săream pur şi simplu balconul la Lili, fie ca să o trag de păr şi să o aud cum se smiorcăie, fie ca să mănânc nişte plăcinte, fie ca să mă uit la televizor; la etajul cinci locuia Danuta, aghiotanta mea, cu care mă plimbam până pe la zece seara pe malul Someşului, iar la miezul nopţii ieşeam la fereastră unde prelungeam discuţiile, pufăind câte o ţigară improvizată aiurea din paie – mă mai duceam la ea şi ca să ronţăi castraveciori pipăraţi, făcuţi după o reţetă specială; la etajul şase locuiau două austere surori unguroaice, Melinda şi Bobi, care stăteau mai mult în casă decât pe-afară; la etajul nouă locuia Henrieta, care avea o păpuşă uriaşă, de un metru înălţime, păpuşă care mergea de una singură şi vorbea, drept care adăstam în apartamentul Henrietei ca să vedem ciudăţenii – aici se mai găseau papagali, hărţi uriaşe ale lumii, cărţi magice de joc şi tot felul de alte lucruşoare speciale. Nu în ultimul rând la etajul zece, cum ar veni, se găsea uscătorul unde urcam vara pentru a privi lumea prin binoclu şi pentru a alerga periculos pe acoperişul blocului. Dar edificiul în care locuiam avea şi destui băieţi, unii mai potlogăreţi, alţii mai indiferenţi, alţii cusurgii ori, dimpotrivă, meseriaşi într-ale vieţii, cum le spuneau fetele. Ce vreau să spun este că blocul nostru a fost o adevărată mană cerească în perioada copilăriei şi chiar a adolescenţei, măcar pentru faptul că am avut acces la o grămadă de vieţi şi poveşti cu bucle în timp, a căror desfăşurare a făcut adesea deliciul meu. Percepeam edificiul în care locuiam ca pe un turn stratificat în labirinturi la vedere, care se vărsau unele în altele. Nu mai contau nici zgomotele neplăcute, nici certurile dizgraţioase, nici inundaţiile, nici scorojeala zidurilor, nici spaţiul minim de trai. Îmi plăcea să degust camerele-chilii şi percepeam nu arareori lucrul acesta ca pe o călugărie binevenită. Aveam cât se poate de limpede senzaţia de cuib, pe care o casă uriaşă de oameni nu mi-ar fi putut-o da. Eram copil născut şi crescut la bloc, prin urmare nu puteam avea deprinderi legate de spaţii largi, nu aş fi înţeles în ruptul capului zenitul, de pildă, ci îmi plăceau înghesuiala, chirceala moale, senzaţia de cocon. Mă simţeam apărată la bloc. Eram protejată tocmai de spaţiul mic, limitat, în care ce altceva puteam să fiu decât un fetus umblător! Sau o călugăriţă pitică! Circulam, apoi, după cum s-a văzut deja, cu obişnuinţă şi firesc, prin apartamentele mai multor familii, nici măcar nu mai intram pe uşă întotdeauna, ci săream direct pe balcon sau pe fereastră. Lucrul acesta îmi dădea senzaţia de spiriduş, care se poate strecura prin orice fel de deschizături. Curioasă, iscodeam pe unde puteam, chiar şi acolo unde nu aveam acces întotdeauna. Vara, când ploua, ocupam cu o şleahtă de fete şi băieţi casa scărilor, unde ridicam corturi din pături şi jucam cărţi: corturile acestea erau tot o formă de a interioriza blocul în care locuiam. Ne plăcea înghesuiala, atingerile nesexualizate încă pe vremea aceea, ascuţimea vorbelor de şagă. În spatele blocului, pe o grămadă de pietre de construcţie, improvizam echipaje de astronauţi ori scafandri şi imitam nişte seriale la modă (Planeta giganţilor sau Pierduţi în spaţiu, de pildă). La începutul adolescenţei, comuniunea şi colectivitatea s-au mai franjurat, dar încă aveam odăi de întâlnire între fete şi poveşti cu nemiluita, mişcându-ne prin bloc precum nişte viitoare sirene. Apoi, brusc, nevoia acută de intimitate şi-a cerut drepturile şi viaţa la bloc a devenit o povară: dizgraţioasă, umilitoare, frustrantă, jenantă, mutilantă, sufocantă etc. De aici începe, prin urmare, un alt capitol. Cât despre fetiţele şi fetele de odinioară, doar despre câteva mai ştiu astăzi ceva: una a ajuns o matroană impresionantă, din care doar ochii ei frumoşi de anţărţ mai dau semn că grăsimea nu i-a sufocat sufletul şi mintea; o alta, cea mai ascetică şi încuiată, este astăzi o performantă intelectuală tehnică tocmai la Paris; o alta, cea mai-cea mai-cea mai dragă mie odinioară, a înnebunit şi îşi duce zilele menţinându-se cu greu la limita realităţii şi a presupusei normalităţi. Henrieta a ajuns în Australia încă din timpul regimului comunist, iar una dintre Corine e măritată cu un uriaş din Alaska. Despre celelalte fetiţe şi fete nu mai ştiu nimic, vremea le-a înghiţit complet.

Entry for March 29, 2008

SAYAT NOVA

(1712-1795)

I beheld my love this morning

I beheld my love this morning, in the garden paths she strayed,
All brocaded was the ground with prints her golden pattens made;
Like the nightingale, I warbled round my rose with wings displayed,
And I wept, my reason faltered, while my heart was sore dismayed.
Grant, O Lord, that all my foemen to such grief may be betrayed!

Love, with these thy whims and humours thou hast wrecked and ruined me.
Thou hast drunk of love’s own nectar, thy lips speak entrancingly.
With those honeyed words how many like me thou hast bound to thee!
Take the knife and slay me straightway – pass not by me mockingly.
Since I die of love, ’twere better Beauty stabbed and set me free.

For I have no love beside thee – I would have thee know it well.
Thou for whom e’en death I’d suffer, list to what I have to tell.
See thou thwart not thy Creator, all the past do not dispel:
Anger not thy Sayat Nova, for when in thy snare he fell
He was all bereft of reason by thy whims’ and humours’ spell.

Ieri după-amiază am proiectat, la cursul despre imagine şi imaginar în film, Nostalghia lui Tarkovski, iar făpturile nu au fost prea încântate, decât pe jumătate. Jumătate deloc. S-au plictisit. Au îndurat filmul lui Tarkovski. Aproape ca la Serghei Paradjanov, când le-am proiectat Sayat Nova sau Culoarea rodiilor. Tarkovski şi Paradjanov au fost prieteni şi s-au recunoscut unul pe altul ca maeştri şi fraţi egali în formula cinema-ului sacru. Voi scrie altădată pe blog despre filmele lor, deocamdată afişez cel mai cunoscut poem al trubadurului armean Sayat Nova. Imaginea însoţitoare o reprezintă pe muza poetului (aşa cum şi-a închipuit-o Paradjanov) îndrăgostit, alungat de la curtea regală, apoi călugărit şi în cele din urmă martirizat de persani.

Entry for March 26, 2008

straniada

adevărul este că am cam încurcat-o. de când am început biblioteca stranie îmi tot scotocesc mintea despre ce cărţi să scriu, caut, răsfoiesc, citesc pe brânci, arunc înapoi în diversele biblioteci particulare la care am acces. amigos de tot felul mi-au recomandat una-alta, dar nu întotdeauna recomandările lor se potriveau cu ce voiam eu. straniul meu nu era straniul lor. şi viceversa. mai întâi ce înseamnă un roman straniu? sensul meu, simplist spus: foarte (sau destul de) bine scris, cu subiect neobişnuit, într-o tratare nouă, explozivă, nonconformistă. mă aşteaptă aşezate în teancuri pe covorul verzuliu cu modele geometrice cam următoarele: ondaatje – obsesia lui anil, eugenides – middlesex, sijie – balzac şi micuţa croitoreasă chineză, ackroyd – documentele lui platon, palahniuk – bântuiţii, rushdie puhoi, roth puhoi (doar spuneam că nu mă voi limita la mucalitul de portnoy), cohen – frumoşii învinşi, houellebecq puhoi, murakami puhoi. pe unii i-am citit de câţiva ani, dar pe vremea aceea nu aveam în minte ideea de bibliotecă stranie. fiindcă am anunţat relativ oficial că în biblioteca aceasta vor fi doar 100 de cărţi (iar cartea pe care o voi publica în vreun an jumătate chiar aşa se va şi numi – biblioteca stranie), lumea-i curioasă ce cărţi aş putea prinde-n insectar între cele 100 (lista mesmeii, hiha!). bonus va fi, într-o addenda, tot ce am scris despre maestrul şi margarita, ca să ştim o treabă (deşi este roman din prima jumătate a secolului XX). la urma urmei nu poţi scăpa de obsesii decât ducându-le până la capăt. cazul meu cu bulgakov. am comandat niscaiva noi romane la varii edituri. musai va intra şi mesi@ co-pilotului meu andrei codrescu (fiindcă-i op minunat). vreau romane faine, cu narativitate suculentă, stil muncit şi personaje bizare. dacă îmi puteti recomanda ceva în acest sens, faceţi-o (nu-mi strică să răsfoiesc măcar, astfel încât să mă dumiresc). neapărat să fie, însă, romane de la jumătatea secolului XX până acum. oricât aş vrea, nu merge să scriu la biblioteca stranie despre miller sau celine sau joyce sau proust sau salinger. pe unii, pe miller, de pildă, îl voi potcovi într-o carte, când voi scrie la opul despre sexualitate şi erotism în romanele secolului XX şi XXI. la fel pe bukovski, bruckner etc. aşa că domniile lor nu intră în straniada mea (poate că-i o strană! de fapt). iar cu sudamericanii mei delicioşi nu ştiu ce să fac: marquez, llosa, sabato, carpentier, cortazar, chiar şi bioy casares (borges nu şi nu şi nu). şi ca să fie cu boia iute, mă duc acum să ascult muse. am crezut că am scăpat de muzichia lor, dar nici pomeneală! ironia sorţii este că aproape m-aş fi dus la concertul din octombrie 2007, în deloc mândra noastră capitală, dar am avut recitalul cu submarinul iertat, la sibiu, exact în aceeaşi seară. aşa că doar la un utopic concert pink floyd mă voi mai mobiliza vreodată, fie ce-o fi.

Entry for March 25, 2008

Cartea beţivului raisonneur
biblioteca stranie 10

Greu de catalogat şi fişat un roman (experimental şi buf, în tradiţie gogoliană şi bulgakoviană măcar vagă) precum Moscova-Petuşki, semnat de Venedikt Erofeev (în limba română există excelenta traducere a lui Emil Iordache, apărută la Editura Cartier): inspirat, traducătorul deja pomenit vorbeşte despre „votcaliteratură” şi înrudeşte, parţial, bizareria literară comisă de Erofeev cu un alt bizar şarmant, anume Andrei Platonov şi capodopera sa Cevengur (şi eu sunt fană a acestui acum invocat roman, dificil, totuşi, de citit, datorită stufoşeniei şi încâlcelii sale). O carte scrisă prin 1970 şi care încă este percepută la aproape patruzeci de ani de la redactarea ei ca un soi de biblie-samizdat a unei generaţii de anticomunişti preferând bufoneria, sarcasmul şi ironia, unei dizidenţe exacte şi tranşante. Beţivii au fost utilizaţi, de altfel, şi de un alt romancier bine cotat acum două decenii, Alexandr Zinoviev (în Anticamera paradisului), ca personaje etice pentru a face din cârciumă un spaţiu de causerie întru dizidenţă, răzmeriţă şi nonconformism faţă de spiritul totalitar sovietic. Zinoviev a mizat chiar pe ideea de confrerie anticomunistă, pentru a pune pe tapet dialogurile subversive din cârciumă (alcoolul fiind atât o soluţie de a suporta şi depăşi decăderea, cât şi de a dobândi statutul de raisonneur inefabil al cotidianului). „Beţivii” din romanul lui Zinoviev sunt nişte disidenţi ludici, dar cu simţ moral şi chiar religios, iar cârciuma este o „biserică” şi un „tribunal” burlesc. Felul de a fi al acestor disidenţi boemi şi nonconformişti se potriveşte cu „Evanghelia după Ivan”, pamflet conceput ca ghid mobil al liberilor-cugetători, demitizare versificată a utopiei comuniste.

Erofeev, însă, nu mizează pe spaţiul crâşmei, ci pe prestaţia iniţiatică a unui alcoolic dotat cu umor negru şi cu o cultură autohtonă asumată până în sânge, plus o vocaţie simili-filosofică existenţialistă, cel puţin pentru a notifica deruta unui destin de marginal în „mândra lume nouă” care a fost URSS.

Înconjurat de alţi băutori de ocazie, ori chiar de îngeri, de reprezentanţi ai autorităţilor ori de Diavol, Venicika, personajul-cheie al lui Erofeev, face şi o recapitulare bufă a literaturii ruse, Moscova-Petuşki fiind o carte ritualic livrescă, încărcată de citate, parafraze şi de replici parodice la citate celebre. Textul este plin de veşnica pomenire a lui Tolstoi, Gogol, Cehov, Turgheniev, Puşkin, Goncearov, Ostrovski, Blok, Bunin, Tiutcev, Esenin şi în chip vădit Dostoievski; plin şi de aluzii la personaje istorice, precum Petru cel Mare, Boris Godunov sau Lenin însuşi (pamfletat cu voluptate ca lider politic şi bărbat!), dar şi de personaje mucalite precum Ilia Muromeţ. Nu lipsesc referinţele la „eroii” sovietici (Miciurin, Stahanov), dar şi informaţii politice răstălmăcite parodic şi legate de mersul Europei la jumătatea secolului XX, când autorul migăleşte la cartea sa. O singură nedumerire am: nu găsesc nicio justificare pentru nepomenirea în acest op sucit şi întru totul fulminant a unuia dintre posibilii maeştri ai lui Erofeev, Mihail Bulgakov, de care autorul cu siguranţă avea ştiinţă!

În drumul său cu trenul (dinspre Moscova spre Petuşki) spre o iubită lascivă şi, pe de altă parte, spre copilul pe care l-a abandonat, Venicika ingurgitează alcooluri variate, întru presupusa sa maturizare şi suportare a realităţii: este un descensus ad inferos decojit de duritatea sa şi asumat hâtru, chiar dacă riscant şi fatal, după cum se va vedea. Personajul previne, însă, că dincolo de limita beţiei vesele aşteaptă la colţ nebunia şi porceala (termenii îi aparţin). E recomandată beţia programatică şi progresivă, precum şi împuţinarea hranei, acest lucru fiind acul de cojoc al trufiei şi al necredinţei. Dar nici la o metafizică terapeutică nu este prea uşor de ajuns prin alcooluri! Spre deliciul cititorului, cartea burlescă a lui Erofeev cuprinde inclusiv o listă de cocteiluri improvizate de beţivii cronici ai Rusiei Sovietice, cocteiluri alcătuite din asemenea ingrediente încât doar nişte stomace din fier forjat le-ar putea ingurgita (vin, vodcă, bere, loţiune împotriva transpiraţiei picioarelor, lavandă, ojă pentru unghii, şampon, spray, adeziv, lichid de frână, insecticid etc.). Dar aceste cocteiluri sunt gândite strategic: unele produc tânjeală sufletească şi deşertăciune, altele induc zacerea metafizică, altele impun vulgaritatea, iar altele coagulează ideea că omul nu poate fi dirijat decât de către forţe oculte (iar autorul, mucalit fiind, hohoteşte pe rupte în spatele textului său). Aceste cocteiluri se numesc după cum urmează: Balsamul Canaanului, Lacrima comsomolistei, Spiritul Genevei, Măruntaiele căţelei, Sărutul tuşei Klava, Şuvoaiele Iordanului etc.

Venicika este şi un povestitor, atunci când are ocazie: ascultă de obicei istorisiri, sau le rosteşte el însuşi atunci când i se pretinde acest lucru. Ca blatist pe trenul Moscova-Petuşki, el este chiar poreclit la un moment dat Şeherezada, rostind poveşti la cerere despre Lucreţia violată de fiul regelui Romei, Hipatia, Indira Ghandi şi destui alţii. De altfel, vocaţia acestui personaj este tocmai narativitatea, pe care o poate obţine din aproape orice fapt de viaţă, inclusiv din beţie şi pasivitate. Una din scenele antologice ale cărţii este parodia la celebra întâlnire dintre Ivan Karamazov şi Diavol: Venicika îl întâlneşte, la rându-i, pe Satana, în tren, dar acesta e un diavol care nu are nicio putere asupră-i, mai mult chiar, este un diavol pamfletat, ironizat, alungat. O altă scenă care parodiază râvna de (auto)cunoaştere a personajului este întâlnirea (tot în tren) cu Sfinxul, fără însă ca Venicika să fie altceva decât un Oedip ratat. Şi, totuşi, în nălucirile şi halucinaţiile sale, Venicika (atins de febră şi frisoane, alienat în chip alcoolic) ajunge într-un infern măcar simulacru, bântuit de fel de fel de făpturi, unele, semiumane, altele, cvasi-erinii, pe fondul prăbuşirii sale sufleteşti, dar nu şi mentale. Călătoria cu trenul se preschimbă apoi într-o fugă dementă prin Moscova unde, în apropierea Kremlinului (niciodată dorit), personajul este executat de patru emisari ai autorităţilor sau, poate, infractori de drept comun: execuţia este înrudită cu aceea a lui Josef K. din Procesul de Kafka. Nu este clar, însă, dacă genialul beţiv Venicika este mântuit prin mucenicia sa şi dacă infernul a fost străbătut în zadar (pentru sufletul lui Erofeev, nădăjduiesc, însă, că lucrurile au şi o coloratură cât de cât mis
tică). Romanul lui Venedikt Erofeev este foarte delicios pentru gurmeţi şi, în acelaşi timp, este un pansament pentru cititorii doritori de parabole, alegorii etc. Este şi o scriere foarte rusească. Satisface destule categorii de cititori, pe care, însă, îi provoacă la a practica livrescul ca antrenament şi formă de întreţinere mentală. Iar acum, ca de obicei, citatul meu preferat (cu greu ales, din puzderia de fraze memorabile şi atingătoare ale cărţii): „Eu sunt în toate minţile, iar ei nu sunt – sau poate dimpotrivă? ei sunt în toate minţile, iar eu nu sunt? De pe fundul sufletului, neliniştea se tot ridica şi se ridica.” Dixit.

P.S.

Aş fi vrut ca Alex Portnoy (al lui Philip Roth) să fi avut şansa să se întâlnească cu Venicika al lui Erofeev (nu i-au despărţit decât vreo zece ani de taclale)! Ar fi ieşit o cozerie existenţială şi un dialog socratic de zile mari, care ne-ar fi înminunat pe noi, cititorii!

Entry for March 23, 2008

în sfârşit am încheiat volumul coma, pe care l-am predat la editura vinea, după ce am lucrat pe brânci la şlefuit vreo şase săptămâni, zi şi noapte, în care am chinuit puţintel pe destui din jur, cu ritmurile şi orarul meu nefireşti. aşa că-s sfârşită, dar împăcată, dând frâu liber unui text din carte. cred că este ceea ce s-ar putea numi un poem aproape clasic de dragoste. doar aproape clasic, nu întru totul.

tristeţile

transparentă ca o foiţă de biblie pe care nu scrie nimic

tristeţea ta e o piele rece şi iute

o mângâi cu periuţa de dinţi

ori cu unghiile tăiate în carne

şi dacă uneori sărut ochii tăi de la depărtare

o fac doar pentru a nu lăsa un sinucigaş să aibă parte de înălţare

absenţa ta peste a mea e o dragoste apăsată lovită

insectele fac şi ele la fel aripă peste aripă

şi păsările fac la fel pe acoperişuri

tu eşti o lance a tristeţii care taie chiar şi cămaşa mea de oţel

respir greoi când mă uit la tine de departe

îmi trebuie o mască de oxigen sau măcar tifon cu eter

ca să trăiesc ca să nu mai trăiesc

de parcă nu ar fi acelaşi lucru

nimic nu e mai dureros ca ochii tăi pierduţi într-un ţinut al nimănui

atunci nu ştiu ce să mai fac

şi cum să nu rămân la mila orişicui

(ceea ce am scris eu acum ar putea oricine să scrie despre oricine)

corp la corp

suflet cu suflet

e ceva aici care nu mai funcţionează omeneşte.

Entry for March 21, 2008

Master i Margarita

Îmi place cum sună în ruseşte numele romanului Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov, prezent ca film serial în România mai întâi la TVR 2, acum la TVR Cultural. Ştiam de film încă din iulie 2005 pe când mă aflam la Moscova tocmai în scotocirea topografiei din roman. La Mosfilm se filmase cu păţănii şi buclucuri, chiar dacă nu atât de grave pe cât se zvoneşte că s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi filmat Macbeth. Poate că filmul lucrat în 2005 ca la o lecţie de anatomie de regizorul Vladimir Bortko nu este spectaculos neapărat, dar el îi este loial textului bulgakovian, compensând cenzura de odinioară asupra autorului şi capodoperei sale. Poate că cenuşiul din film al Moscovei sovietizate şi enkavedizate este oarecum tendenţios, culorile vii de la Balul Satanei neputând să şteargă imaginile prăfuite, cu griul lor greoi, din realitatea moscoviţilor cu creiere spălate. Dar mie îmi place aşa. Ba chiar simt o dulce durere în torace când aud muzica tragică a filmului şi zăresc profilul romancierului meu preferat, grefat pe peliculă ca un împărat melancolic şi solitar, al nimănui, tocmai pentru că ar putea fi, este, al multora din generaţia mea.

Trei personaje sunt magistral încarnate în serialul semnat de Vladimir Bortko: Woland (Oleg Basilaşvili), Margarita (Anna Kovalciuk) şi Koroviev (Alexandr Abdulov). Maestrul (Alexandr Galibin), Azazello (Alexandr Filipenko) şi Ivan Bezdomnîi (Vladislav Galkin) sunt şi ei destul de pregnanţi, chiar dacă jocul lor actoricesc nu atinge cotele maximale ale primilor trei citaţi. Personajele biblice, Pilat (Kiril Lavrov) şi Yeshua (Serghei Bezrukov) par scoase din pergamente naïve, dar au trecere estetică destulă. Cel mai riscant închipuit este tocmai excesiv ludicul şi farseurul Behemoth (pronunţat în ruseşte Beghemot): un motan ceva mai puţin de un metru înălţime, dar prea motan, aş spune, prea puţin drăcos-uman.

Îmi place, însă, înţelepciunea tăioasă şi rece a lui Woland (oare cine îşi mai aduce aminte de Oleg Basilaşvili, care a jucat în Gară pentru doi, cu Ludmila Gurcenko, după cum mi-a atras atenţia profesorul Mihai Zamifir, alături de care am tot căutat posibili behemoţi stradali, aflându-ne noi la festivalul Zile şi nopţi de literatură, de la Neptun) şi frumuseţea vie şi cârlionţată a Margaritei, şi ludicul misterios al lui Koroviev. Îmi place nevroza proletcultistă şi apoi anti-proletcultistă a lui Ivan Bezdomnîi. Nu-mi place vampirismul oţios al Hellei şi, poate, nici alura prea thanatic-seacă (chiar puţin grobiană) a lui Azazello. Îmi place doar parţial meditaţia culpabilă a lui Pilat din Pont şi tot parţial candoarea suprainiţiatică a lui Yeshua.

Şi ar mai fi de spus, dar cred ca deja am ajuns sa practic o bulgakovfilie stahanovistă.

Entry for March 20, 2008

Latunski-Morozov şi „dracii” lui Bulgakov

La sfârşitul anului 2006, unul din muzeele dedicate lui Mihail Afanasievici Bulgakov, din Moscova, a fost vandalizat de către Alexander Morozov, critic radical al romanului Maestrul şi Margarita (un fel de personaj Latunski adaptat la postcomunismul rusesc), pe motiv că celebrul autor şi capodopera sa ar fi satanişti! Acuza aceasta absurdă a fost adusă pentru prima dată în anii ’60 ai secolului trecut, atunci când veştile despre capodopera scriitorului rus au ajuns la urechile Bisericii Ortodoxe Ruse, geloasă pe succesul şi impactul romanului. La nivel de zvonistică, Biserica Ortodoxă Rusă susţinuse nici mai mult nici mai puţin decât că romanul Maestrul şi Margarita ar fi încarnat o evanghelie a lui Satan… Vandalizatorul Morozov a fost, am uitat să spun, şi cel care a dus o întreagă campanie împotriva ridicării unui monument închinat lui Bulgakov în Moscova! Iar felul în care a procedat la vandalizarea muzeului a fost relativ înrudit cu felul în care Margarita a distrus apartamentul criticului Latunski (pedepsindu-l astfel pe acesta pentru că a respins romanul Maestrului şi pentru că l-a demolat în presa comunistă, împiedicând astfel publicarea lui). Ca şi cum Morozov ar fi vrut să îl răzbune pe Latunski pentru ceea ce Margarita făcuse cu apartamentul acestuia! Afacerea Morozov este un fel de afacere Tanacu made in Russia, dar, din fericire, fără pierderi de vieţi umane, chiar dacă, la alt nivel, de mentalitate, este o afacere mai gravă şi chiar mai simbolică în gravitatea ei.

Una dintre acuzele aduse lui Iisus de către rabinii care nu voiau să Îl accepte şi care Îl considerau inamic al Legii lui Israel a fost acela că ar fi practicat magia. Şi mai gravă a fost acuza că, scoţând demonii din oamenii bolnavi la suflet şi spirit, Iisus ar fi fost în stare să comită toate acestea doar cu ajutorul Satanei. Or, Iisus, atunci când exorcizează, nu pactizează cu demonii, ci îi alungă admonestându-i şi făcându-i să tacă, adică supunându-i, dar tocmai prin opoziţie dură la acţiunea acestora. El îi supune ca un taumaturg, făcându-i pe foştii demonizaţi să îşi recupereze raţiunea şi spiritul, tămăduindu-i adică. El este un exorcist care mizează exclusiv pe tăria cuvântului său care este cuvântul lui Dumnezeu.

Păstrând proporţiile şi cu altă miză, Bulgakov este şi el un „taumaturg”, dar unul moral: Moscova sovietizată nu poate fi însănătoşită decât prin imixtiunea diavolilor hâtri şi ludici care să îi pedepsească pe ateii corupţi (întrucât justiţia omenească nu mai funcţionează, ci a devenit mecanism totalitar). Iar Diavolul şi suita sa devin catalizatorii credinţei în Dumnezeu (pentru cei al căror creier nu a fost spălat în totalitate) cu efect punitiv imediat, astfel încât moscoviţii să iasă din starea de lobotomizare şi să re-înveţe să se teamă de Dumnezeu (ce-i drept, temându-se mai întâi de Diavol!). Vandalizatorul Morozov, însă, era un creier spălat care nu a mai putut fi reconvertit din lobotomia sa, drept care s-ar putea spune că, dacă Woland, la o adică, s-ar mai coborî punitiv-ludic printre moscoviţi, Morozov ar risca să păţească precum comperul Bengalski!

Entry for March 18, 2008

Cum am scris Submarinul iertat la două sau patru mâini

(II)

O să încerc, de dragul clarităţii, să explic care a fost povestea acestei poezii, dar cer iertare dacă nu voi reuşi întru totul. Poezia conţine ea însăşi tot felul de comentarii despre geneza şi desfăşurarea ei.

Cred că-i o poezie croită dintr-o grămadă de poveşti, câteva spuse în întregime, altele numai fragmentar. Pe Ruxandra am întâlnit-o o singură dată, la Neptun în 2006, la festivalul Zile şi nopţi de literatură. Mi-a dat o carte de poezii, iar acestea mi-au pătruns ca nişte săgeţi în inimă şi mi-au reînnoit credinţa în poezie. Efectul a fost imediat, ca un drog. Poezia cere tot timpul atenţie, jurăminte de fidelitate, probe de încredere, e o iubită capricioasă, greu de menţinut. Scriu romane, eseuri, predau, ţin conferinţe, călătoresc, e greu pentru mine să mă dau în întregime poeziei. Din când în când uit de ea, dar când îmi reamintesc, cum a fost cazul cu poezia Ruxandrei, mă fulgeră, mă aruncă jos şi mă bate ca un crivăţ personal.

Submarinul iertat este povestea completă a unei relaţii dificile, de la primele semne de tandreţe, prin luptă (sau lupte) pe moarte, până la o împăcare necesitată de înţelepciune (sau ceva asemănător), distanţă, literatură, tehnologie. „Submarinul” cu şi-n care călătorim (câteodată înăuntru, câteodată pe el sau sub el) e firul epic. Săracul submarin, pe care-l abuzăm mai mult decât îl mângâiem, ne-a salvat din tot felul de marine barochisme monstruoase şi ne-a permis dramele intelectuale. Mi se pare că am trăit „mii de ani… în tot atâtea clipe” când am scris poezia şi de multe ori am simţit că am pătruns adânc în zone psihologice nepermise altor forme.

Ruxandra a sugerat ideea şi titlul poemului. Titlul mi s-a părut ridicol, iniţial. Submarin? Iertat? De cine? Aceste întrebări au avut efectul unei treziri treptate. Am început cu intenţia veselă de a elucida absurditatea titlului, prin nişte replici deştepte şi jucăuşe, dar m-am trezit în plină postură de apărare pe un câmp nocturn cu focuri şi fantome. Poezia ne-a creat rapid un alt spaţiu, un alt timp, făcându-ne să fim două făpturi care au funcţionat la un nivel de trăire intensă, aproape insuportabilă.

Este un poem scris prin e-mail. Faptul că era noapte la mine în America şi zi la Ruxandra în România şi viceversa ne-a dat de la început o senzaţie ciudată. Am locuit într-o zonă neobişnuită din timp, într-un interstiţiu unde nu ajung mulţi. De multe ori m-am trezit brusc în miezul nopţii, simţind zorile în România şi văzând ecranul de la computerul Ruxandrei luminându-se. La un moment dat am pierdut logica zilelor mele de lucru şi am dormit foarte puţin. Poezia m-a posedat. Am uitat de şcoală, de orar, de programe. Am fost somnambul şi obsedat. Am scris ca un nebun şi am aşteptat răspuns imediat de la Ruxandra, iar dacă răspunsul nu venea la timp făceam crize isterice ca o fată. Ştiu ce spun aici, pentru că una din „temele de lucru” ale submarinului a fost alternanţa „fată-băiat” şi „femeie-bărbat”, iar noi ne-am schimbat des rolurile. Poezia a câştigat o intensitate în plus din modul în care am colaborat prin e-mail. S-a întâmplat uneori că mi-am pierdut corpul şi m-am subţiat ca un „pixel” care a călătorit din ecranul meu direct în ecranul Ruxandrei.

La începutul poemului pot fi distinse vocile poeţilor şi personajelor, dar mai târziu vocile pot fi distinse numai când insistă ele să fie distinse. Sunt şi locuri unde ne-am asumat reciproc vocile. De multe ori ni le-am împletit muzical. A treia voce există şi ea, dar poezia e istoria unei multiplicităţi, un cor de personaje care au fost scoase din noi de „submarin.”

Am scris cât mi s-a părut necesar să înţeleg, să aud şi să răspund la ce am citit; şi am scris un pic mai mult atunci când trebuia să-i dau Ruxandrei avânt să continue. De multe ori m-am oprit, simţind că nu mai pot suporta, dar Ruxandra m-a lecuit cu vrăji şi m-a pus pe picioare să mai lupt încă o noapte-zi. Atunci a scris mai mult ea la poem.

Am avut discuţii multe iscate de ceea ce am scris. Unele sunt reflectate în text, altele s-au desfăşurat în scrisori lungi şi scurte, un text interesant şi el, cred, o poveste înafara poveştii, câteodată tehnică, altădată mai lăuntrică.

Entry for March 15, 2008

Cum am scris Submarinul iertat
la două sau patru mâini

(I)

Despre ce este vorba în poemul Submarinul iertat (un poem cât un volum de versuri, fiindcă are 70 de pagini)? Simplist spus ar fi vorba despre două lecţii diferite de poezie pe care o pianistă (id est Ruxandra Cesereanu) şi un beatnik (id est Andrei Codrescu) i le ţin (predau) unui submarin (dornic să înveţe poezie) – da, povestea sună cât se poate de suprarealist şi de postmodern. Nesimplist spus, există în subsidiarul poemului şi o poveste de adaptare creatoare şi estetică între această pianistă şi respectivul beatnik, care încearcă să se priceapă în fel şi chip unul pe altul, chiar dacă nu izbutesc întotdeauna. În al treilea rând, există apoi o istorie paralelă a amintirilor hieratice şi non-hieratice din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, mai ales că protagoniştii provin dintr-o zonă numită Transylvania (numele este intenţionat scris cu y!), care este fantasmată copios. Acesta ar fi firul epic, despicat în trei.

Povestea scrierii acestui poem a pornit dintr-o joacă şi la hazard, dar, pe parcurs, jocul a devenit cât se poate de profund. Îl abordasem pe Andrei Codrescu pentru a-i lua un interviu legat de personalitatea sa multiplă şi extravagantă ca autor (cred că actualmente el este cel mai spectaculos şi histrionic scriitor de origine română, din străinătate). Şi, la un moment dat, nuanţând întrebările pe care voiam să i le pun, i-am spus că am un manifest literar despre Delirionism (ism pe care l-am teoretizat acum câţiva ani, legat de transpunerea unei transe simili-psihedelice în poezie). După ce a citit manifestul, Andrei mi-a scris că şi el se consideră delirionist (în poezie) de când lumea. Fireşte, se amuza şi se juca. I-am răspuns atunci că mi-ar place să încercăm să scriem cândva un poem împreună. Iar Andrei mi-a replicat scurt: să încep poemul. Să scriu adică începutul. Şi l-am scris. Apoi Andrei a răspuns, eu am scris iar, el a răspuns din nou. Iar jocul iniţial s-a prechimbat repede într-un poem sută la sută, autentic şi asumat. Şi tot aşa, până au ieşit la iveală vreo 70 de pagini (a durat cam o lună, poate ceva mai mult – în tot cazul „submarinul” nostru s-a scris pe sine în luna octombrie 2006). Atunci ne-am dat seama, tot recitind şi recorectând pe ici, pe colo, că poemul se apropie de sfârşit şi că a ieşit (că am născut) un monstru destul de fascinant. Până aici partiturile noastre era recognoscibile, pentru că fiecare îi răspundea celuilalt cu o partitură proprie. Dar pentru final (deşi eu scrisesem un final separat, de una singură), am decis în cele din urmă să scriem prin întreţesere, în aşa fel încât vocile să nu mai poată fi deosebite şi dezlipite, ci alchimizate. Am renunţat la finalul integral scris doar de mine (care era dramatic şi sumbru) şi am păstrat finalul scris împreună, după formula alchimică, un final inefabil. Fireşte, poemul rezultat (de 70 de pagini), nu este un poem delirionist. Nicidecum. A ieşit din ecuaţia teoretizată de mine, care nu a fost altceva decât pretextul pentru a scrie ceva împreună.

Fiecare a scris cât a poftit (cât i se extindea viziunea, adică), de la minimum 10 versuri la 70 sau chiar 100 de versuri. Iar celălalt nu răspundea neapărat cu un număr egal de versuri, ci în funcţie de cât îl ţinea suflul poetic şi inspiraţia. Doar în final am lucrat în terţine lipite între ele, în care am încercat să ne adaptăm stilul după al celuilalt, în aşa fel încât vocile noastre să devină indistincte şi să se confunde. În restul poemului, vocile noastre sunt, însă, destul de clare: e limpede cine vorbeşte prin gura pianistei şi cine vorbeşte prin gura beatnikului.

Nu au existat nici un fel de repetiţii (de structură sau tehnică) pentru Submarinul iertat. Unicitatea acestui poem constă în naturaleţea delirului său. Dar o spun cu mâna pe inimă că am muncit pe brânci. Eu am scris mult din text într-o stare febrilă: pur şi simplu scrierea poemului mă consuma îndeajuns de mult încât făceam temperatură. Dar a fost minunat, un experiment teribil.

Precizare:
Această mărturie auctorială a fost publicată parţial în Cotidianul şi România liberă, în 2007. Pandantul confesiv-auctorial al lui Andrei Codrescu, publicat în aceleaşi ziare, îl voi afişa în curând.

Entry for March 14, 2008

Cazul extrem

– o decojire –

Alpha m-a pus pe gânduri cu una din observaţiile sale acute, comentând poemul pe care l-am scris cu Cosmin Perţa şi pe care l-am afişat nu cu multă vreme în urmă. Spunea Alpha că versurile celor doi poeţi sunt recognoscibile. E bine sau e rău că lucrurile stau aşa?
Ehei, pentru mine cazul extrem de experiment poetic a fost până acum Submarinul iertat pe care l-am scris cu Andrei Codrescu, prin mail, în octombrie 2006 (exact o lună a durat scrierea acestui poem de 70 de pagini). A fost caz extrem, mai întâi fiindcă am dorit, la început, să îmi păstrez Cesereanu style (cum generos spune Alpha), dar şi fiindcă, de la un punct, tocmai de acest stil nu am mai vrut să mă agăţ, ci am râvnit să mă amestec complet în stilul lui Andrei Codrescu, întrucât el deja făcuse acest lucru, întru comuniunea textului nostru şi a ideilor (obsesiilor, nevrozelor, amintirilor) schimbate. Iată de ce cred că mai degrabă alchimia şi starea de hibrid este cea care contează într-un astfel de poem, şi nu stilul individual, recognoscibil. Este exact ca într-o căsnicie: dacă nu te adaptezi constructiv şi benefic la celălalt, la partenerul de viaţă (indiferent dacă-i vorba despre bărbaţi ori femei), apoi poţi să pleci din respectiva căsnicie, fiindcă în infern se va preschimba ea şi nici Dumnezeu nu va mai putea face nimic să o salveze. Nu este vorba despre o adaptare forţată şi laşă, derivată din slăbiciune şi neputinţă (de tipul cine-i cocoşul în casă… ori în poezie, hiha!), ci de o adaptare creatoare, ca să zic aşa. Există în Submarinul iertat pasaje unde atât Andrei Codrescu, cât şi eu, suntem pe deplin exact ceea ce am fost dintotdeauna ca poeţi, putând fi arătaţi cu degetul ca stil: delirionismul meu ori ironismul lui Andrei. Dar există şi destule pasaje unde fiecare din noi a scris în stilul celălalt ori şi-a hibridat stilul cu al celuilalt, iar acolo doar Dumnezeul cel iscusit şi iscoditor al poeziei ar mai putea spune şi ghici care din noi a scris versul cutare şi cutare.
Vestea gâdilitoare pentru pianista nebună şi beatnikul din poem (precum şi pentru vehicolul lor ciudat) este că Submarinul iertat va fi tradus în 2009 în Amerika. Şi mă întreb, chicotind, cum se vor sălăşlui amerikanii în străfundurile oceanului, cu cei doi co-piloţi care îi predau poezie unui submarin năuc! Oare se vor sminti?